Via recta semper bona, o zicală latinească ce ar trebui să facă referire la drumul cel drept,
şi, desigur, când spun asta, nu mă refer la elevaţia drumului, la netezimea
lui, ci la modul în care drumul (vieţii) te poartă în anumite locuri, în
momente deosebite, fie şi pentru scurt timp, pentru a te încărca sufleteşte cu
cele văzute/simţite/trăite.
În vara asta, în prea scurta vacanţă pe care am avut-o am încercat să îmbin
odihna cu împlinirea sufletească alături de familie şi, în dese rânduri,
alături de prieteni, anul acesta, în mod special (ori poate mai vizibil) cu cei
cunoscuţi în virtual.
Teoretic aş avea de scris mult, practic, dacă aş scrie (cât de mult aş
vrea) n-ar mai citi nimeni, căci toată lumea e pe fugă, e în luptă cu timpul.
Şi apoi, dacă ar fi să mai adaug ceva la această introducere, cumva, ar fi un
pic inedit să vorbesc despre o parte a concediului meu, zic asta gândind că
majoritatea oamenilor îşi păstrează aceste lucruri doar pentru ei (corect
într-o anumită măsură), împărtăşind cu ceilalţi doar câteva instantanee filmate
ori pozate numai pentru câteva like-uri.
Vorbeam de odihnă mai sus, de odihna concediului. Acum, când sunt la taste,
aş zice că nu m-am odihnit, adică nu am dormit (cum se zice că trebuie în
concediu) până la ore târzii, nicidecum, ci în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, am
tot văzut câte ceva, am plecat spre zonele cu privelişti încântătoare şi spre
prietenii minunaţi ce şi-au deschis sufletele şi uşile spre primirea unor
oaspeţi de departe. Parcă cei trei mii de km făcuţi prin ţară nu m-au atins
deloc, căci frumuseţea locurilor vizitate şi bucuria întâlnirii cu prietenii au
îndepărtat orice urmă de oboseală, încărcându-mă cu linişte, cu voie bună şi
împăcare sufletească.
În fiecare ţinut vizitat am simţit freamătul istoriei care, în unele
locuri, din nefericire, este din ce în ce mai slab din cauza kitsch-ului ce se dezvoltă pe la fiecare
colţ. Şi totuşi, dincolo de tarabele
multicolore ale vânzătorilor ambulanţi te cutremuri de măiestria cu care
înaintaşii noştri au zidit (în vitrege timpuri) sate şi oraşe, târguri şi
drumuri, case şi biserici.
Dobrogea n-am vizitat-o decât parţial, căci neînţeleasa grabă de a ajunge
la malul mării răpeşte mereu din timpul necesar vizitării acelor locuri
pe care s-au scris o parte bună şi frumoasă a istoriei acestei ţări, dar, în
fiecare an, puţin câte puţin, tot am văzut, lăsând mereu un gând pentru anul ce
vine, mai ales că deja şi-n acest ţinut ne-am făcut prieteni buni, unde aproape
de malurile Dunării, am fost îmbiaţi la o îngheţată, numai bună pentru
călătorii ce doreau să vadă răsăritul la malul mării.
Moldova şi-a deschis porţile larg, cum face mereu, şi, lăsând Buzăul în
dreapta am tot urcat spre Iaşi, cu o pauză scurtă dar tare plăcută, petrecută
în compania unor prieteni de suflet la Focşani, alături de care, cum era
firesc, am stat la o pizza, să nu plecăm mai departe flâmânzi (mai ales
sufleteşte). Mănăstirea Moreni (de până-n Vaslui) este un izvor de culori,
miile de flori ridicându-şi petalele spre cer, căci, turiştii se feresc de
vizită speriindu-se de cei 3-5 km neasfaltaţi, neştiind însă cât au de pierdut.
Vizitând mănăstiri, cu aceeaşi bucurie, cu drag, simţindu-ne ca acasă în
fiecare loc, călcând cu grijă însă, conştienţi fiind de valoarea locurilor şi
de munca depusă am ajuns la Iaşi, care e
imens (ca valoare istorică dar nu numai), şi, spre bucuria noastră, acolo am
avut o gazdă minunată ce ne-a primit cu pâine şi sare şi ne-a fost ghid
bun pentru o seară deosebită oraş.
Lăsând Iaşul, după ce am trecut pe la cuvioasa Parascheva, am urcat spre ţara mănăstirilor, Bucovina,
limpezindu-ne ochii în albastrul Voroneţului şi, cum ea firesc, urcând
până la Putna, unde în partea dreaptă a bisericii se află mormântul marelui
domnitor Ştefan. Printre sutele de turişti străini, am văzut
Suceviţa şi Moldoviţa, ctitorii ce au sfidat timpul, ca şi celelalte mănăstiri,
oferind celor ce vizitează lecţii de istorie şi trăire.
Dacă nu vedeam şi Maramureşul (măcar o parte din el) nu aveam linişte, aşa
că am tăiat munţii şi prin pasul Prislop (unde-i o minunată mănăstire) şi am
poposit la Sighetul Marmaţiei, locul de plecare spre Săpânţa. Un loc de
graniţa nu e decât un reper administrativ, căci mesajele de acolo n-au graniţe,
răzbat dincolo de graniţele ţării, adunând sute şi mii de vizitatori.
Baia Mare şi-a deschis porţile şi pentru câteva ceasuri am poposit în casa
unor oameni buni, prietenia fiind şi în acest caz liantul perfect de legătură
între oameni. Gazda noastră şi-a rupt o zi întreagă pentru a ne arăta
frumuseţile zonei, mergând, desigur, până la vestita mănăstire Bârsana, un loc
minunat, un colţ de rai parcă lăsat dinadins pe pământ românesc.
Timpul scurt ne-a gonit din Maramureşul în care turlele bisericilor şi a
mănăstirilor parcă ating cerul, aşa că mai la
vale, am ţinut neapărat să vedem Transilvania, dar nu neapărat pe
şoselele pricipale, ci pe drumurile lăturarnice (dar bune) de-a stânga şi de-a
dreapta cărora am tot văzut oameni muncind, case specific transilvănene, lacuri
şi fâneţe. Desigur, nu am ratat mănăstirea Nicula, după care, miezul zilei ne-a
găsit în centrul istoric al Sighişoarei, tot printre turiştii străini, de mai
toate neamurile, chiar dacă şi aici (repet, din nefericire) kitsch-ul aproape că te obliga să renunţi a mai vizita
locurile încărcate de istorie.
La intrarea în Râmnicu Vâlcea (dinspre Sibiu) am văzut muzeul satului, cel
mai frumos din cele vizitate până acum (dintre muzeele satului), o splendoare,
un sat întreg în care m-am deconectat după sutele de km parcurşi, un sat în
care te simţeai exact ca acum o sută-două de ani.
Cum era firesc, foarte aproape de casă, la Piteşti, am trecut prin casa
altor prieteni buni, unde, primiţi fiind cu căldură, ne-am răcorit cu
îngheţată, punând punct unui scurt concediu, dar, deschizând porţile unui alt
itinerar pentru anul ce vine, căci locuri de vizitat mai avem, şi, desigur,
prieteni buni prin toate colţurile ţării, unii pe care dorim să-i revizităm,
alţii (care acum să nu se supere că n-am trecut pe la ei) pe care dorim să-i
cunoaştem şi fizic (dincolo de virtual) aşa cum ne-am vorbit de-a lungul
timpului. Desigur, mai scurt de atât n-am putut fi, chit că blogul de faţă e
doar o sinteză a celor vizitate, căci
despre bogăţia gusturilor mâncărurilor nu am spus nimic, despre căldura cu care
am fost primiţi am zis prea puţin, despre bucurie doar în linii mari. Totul a
fost minunat, şi, slavă Domnului, petrecând toate fără evenimente neplăcute, am
să încerc să scriu mai bine următorul blog, căci de bună seamă (gândesc eu) la
acesta poate că v-am cam plictisit.
Le mulţumesc din suflet tuturor celor ce m-au primit cu bucurie, celor cu
care m-am întâlnit, fiindcă ei au fost partea vie a drumurilor noastre, plinind
cu ospitalitatea lor toate cele vizitate.
Spuneam la început că drumul drept e totdeauna bun, da, aşa este, dar numai dacă-l parcurgi
cu înţelepciune şi cu bucurie.
