COLINDUL PLÂNSELOR DORINȚE

 

Lacrimile unui văzduh brăzdat de stihiile unei nopți vântoase se tot scurg peste sat și peste lume. E așa de liniște în ceas de noapte încât picăturile de ploaie se aud în plinătatea lor, vântul, ca dirijor, doar aruncându-le peste tot ca pe un portativ ce se scrie în direct spre vestirea unui eveniment celest ce străpunge veacurile.

În trecerea anilor Nașterea Domnului mi se pare din ce în ce mai profundă în simțirea tainei, dar și din ce în ce mai comercializată într-o lume mult prea ancorată în acest consumerism ce ucide, parcă, și bruma de umanitate ce a rămas în noi.

Pe scurt, asta pentru că mereu zic să nu mai scriu mult, Nașterea Domnului nu este despre nimic material, asta doar dacă nu vorbim despre sărăcie, adică despre lipsuri, căci în sărăcia unei iesle din pustiul Betleemului S-a născut Cel fără de început, într-o peșteră deasupra căreia acum se află un altar sfânt, un spațiu sacru în  care Liturghie de Liturghie Hristos se naște, se jertfește tainic și se oferă tuturor celor care știu și își doresc să simtă viața ca pe o îndumnezeire treptată, ca pe o dorință de desăvârșire a iubirii ce leagă Cerul de pământ și pe oamenii buni, deopotrivă, între ei.

Da, despre asta e vorba de Crăciun, despre iubire. O să-mi ziceți că nu are cum, că e prea multă suferință în lume. Știu, așa este, dar mai știu și că acolo unde este iubire a fost și este mereu suferință, pentru că iubirea deschide de fiecare dată cea mai frumoasă și sensibilă parte din om, adică sufletul său, fiindcă în sufletul omului se produc implozii și explozii de durere și fericire, în sufletele omului dorințele se fac stele căzătoare și, deopotrivă, stele călăuzitoare, iubirea fiind singura care poate deschide baierele dărniciei, ale dăruirii, ale iertării, ale credinței și ale nădejdii.

Hristos Domnul s-a născut în sărăcie, în lacrimile unei Maici ce a fost nevoită să ia drumul pribegiei, în suflarea caldă a unor animale mirate și ele de oaspetele ce le înnobila ieslea și, desigur, într-o arătare îngerească ce nu pricepea cum Cel ce a făcut cerul și pământul se smerește, din iubire, încât să îmbrace haina de piele într-o lume și pe atunci greu încercată e lacrimi.

De ceva ani la noi se colindă cu colindă curată, simplă, contrastând, clar, cu ne-colindele pe care uneori suntem nevoiți să le ascultăm, acele cântece străine de duh, alterate de tehnologie, cântate strident ori fals prin microfoane ori boxe ce nu transmit decât zgomot, cu versuri care nu inspiră decât o dorință de a închide tot spre a asculta lăsa loc liniștii, a timpului dintre travaliu și naștere, clipa acea în care viața capătă voce dând ochi cu lumina.

Mă opresc din scris, am zis să fiu scurt. Picăturile de ploaie cad necontenit, cad ca și cum rugăciunile oamenilor de pretutindeni se împletesc în dorințe pe care nu le pot mărturisi ori arăta nimănui, ca și cum ar plânge de durere, de dor ori bucurie, prin binecuvântate ploi, ca și cum un Prunc sfânt, departe de ceea ce ar putea aduce un Moș Crăciun adoptat de oameni,  poate vesti doar binecuvântând cu un surâs ce vestește tuturor, că viața trebuie să meargă mai departe.

Crăciun fericit? Da, e doar o întrebare, dar poate exista fericire dacă nu e iubire?

Crăciunul este despre iubire, da, și dacă oamenii nu vor învăța acest lucru, lumea va continua să supraviețuiască tot plângând, bunele dorințe vor fi mereu doar stele ce strălucesc departe și viața un nesfârșit cadou imposibil de desfăcut la timp.

Să oferi daruri într-o lume sătulă nu mai e nimic special, dar să oferi iubire într-o lume plină de ură este dumnezeiesc. Pentru asta S-a născut Hristos, să ne învețe iubirea, altfel, lacrimile plânselor dorințe, purtate de vântul necunoașterii și pierdute în adâncul necredinței, nu se vor usca niciodată.

 

PANTOFI DE RAI

 

       Copilăria are momente speciale, are clipe și trăiri în care lecțiile de viață se duc direct în adâncul sufletului, în locul în care vârstele duhovnicești ale omului se trăiesc fie în concordanță cu vârsta biologică, fie separat de ea, copilăria putând dăinui în sufletul omului o viață întreagă.

     Copii fiind, fiecare dintre noi, cred, am avut cel puțin o dată discuție pe hainele bune, hainele de biserică, cele pe care le îmbrăcam în zilele de praznic, așezate mai apoi în camera de la drum, alături de alte lucruri pe care bunicii rareori ne lăsau să le vedem ori să le atingem, lucruri ce marcau într-un fel sau altul o parte a istorie noastre de viață ori din istoria familiei, lucruri ce aveau o aură de sfințenie ori binecuvântare (moțurile copiilor, agheasma, frunzele de nuc de la Rusalii ori coronița de salcie de la Florii, ba chiar și zahărul cubic ori alte asemenea, ferite de ochii pofticioși ai copiilor). Treptat, treptat lucrurile astea și-au pierdut din substanță, lumea modernă oferă la tot pasul lucruri de firmă, scumpe la preț și lesne de aruncat, moda fiind un criteriu care, din păcate, bate deseori și pe la porțile bisericilor în zilele de sărbătoare.

      Și mai e o modă, din ce în ce mai răspândită, uneori într-o concurență neloială cu autenticul, cu originalul, ba chiar minimalizând ori anulând ceea ce s-a făcut dintâi. Moda pantofilor ori a ghetuțelor lustruite din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae este deja un act comercial, partea sufletească lipsind cu desăvârșire, umplerea unei perechi de încălțăminte fiind de multe ori o dilemă cotidiană, ca să nu mai zic de timpul pierdut în încercarea de a mulțumi pe copiii cărora aproape nimic nu le mai place, nici măcar lustruitul unor pantofi cu care în ziua sărbătorii ar putea păși spre sfintele biserici spre a primi, ca binecuvântare, îndreptare în credință, chipuri de blândețe, învățătură spre înfrânare, adevărul lucrurilor, de ce nu, chiar smerenia celor înalte și sărăcia celor bogate, cele cu care sfântul Nicolae, cu prisosință, așa cum ne învață troparul său, le-ar putea oferi celor ce vor să-și bucure copilăria sufletească cu daruri nestricăcioase.

   Un sfânt care a pălmuit neadevărul mărturisind pe Cel ce este Adevărul, cu aceeași palmă oferă binecuvântare arhierească și milostenie cerească spre noi cei care, pășind spre aproape orice catapeteasmă de biserică, îl regăsim pe Moșul Nicolae zugrăvit în veșmintele sfințeniei, în hainele mereu curate, parcă scoase din camera cea bună a bunicilor, așteptând să ne umple de daruri.

   Azi nu mai avem noțiunea de cameră de la drum, locul ar putea fi suplinit de sufletele noastre, acolo unde, în mod firesc, păstrăm lucrurile curate, atinse de sfințenie ori binecuvântare, ferite de ochii celor care dau buzna cu noroiul prin spațiul așa de curat, în locul trăirilor demne de conștiința unui copil senin.

  În viață nu pantofii dau sensul, ci cei care-i încalță, valoarea o dă persoana, nu materia, de aceea, pentru mers la biserică nu există pantofi speciali, ci ori de câte ori mergem la biserică, de ce nu, oriunde prin viață, ne putem face pantofii ca unii de rai, pas cu pas spre mântuire.