„...vreme
este să taci, vreme este să grăiești...”.
În
Grecia antică, de vreo 3 ori pe lună, într-o anumită piață publică, agora,
regele își făcea cunoscute hotărârile. Partea frumoasă era că oamenii puteau
vorbi și ei, scriau pe un ciob numele proscrișilor, a celor gata de exilare ori
închisoare și, de la ăl mai bătrân la cel mai tânăr puteau lua cuvântul
înaintea stăpânului. Libertatea cuvântului, gândesc eu acum, a fost și atunci,
ca și acum, măcar la nivel de sămânță, reminiscența unei primordiale hotărâri,
posibilitatea de a alege rostirea unui cuvânt ori săvârșirea unui act fără prea
multă îngrădire.
Virtualul
este, mai ales în ultima vreme, o piață publică în care teoretic fiecare poate
vorbi, sau nu, măcar pe propriul „perete”. Wall-ul devine, așadar, spațiul personal în care arăți ceva și te
arăți lumii în diversele manifestări cotidiene, ca și cum ai beneficia de un
spațiu ce aparent îți aparține, îl administrezi, dar un spațiu cu geamuri pe
toate părțile, uneori mai fumurii, prin care prezinți și vezi ceea ce se
discută în piață. Doar decența și inteligența
de a nu-ți expune în agora, public, problemele intime te ferește de oprobriu ori de aclamații inutile, fiindcă
să fim înțeleși, problemele unor clipe de viață ce în anumite momente se
(în)scriu bolduit pe sinuosul drum al existenței nu trebuie să fie făcute
publice, altfel vei ajunge să constați, cu mare amărăciune, că cei ce cândva
strigau Osana, să strige mai târziu, acuzator, să se răstignească.
Agora,
da, o piață a ideilor în care regii zilelor noastre, în ovații, își impun mesajele,
iar poporul, o ceată de golemi ușor de manipulat, fără a avea o identitate în
sine, ci doar una de moment, în bucuria primirii unor like-uri care să
înlocuiască străvechea coroniță din
ramuri de măslin, stă mereu în așteptarea stăpânului care, doar ștergând o
literă din fruntea ce străjuiește conștiința, te trece de la adevăr la moarte.
Deși am
primit de la Dumnezeu darul de a vorbi, alegem tăcerea, oamenii ne forțează să
tăcem și facem asta taman de frica faptului că e posibil să devenim prizonierii
propriilor noastre gânduri rostite, ostracizații unor timpuri în care valoarea unui
adevăr rostit, să echivaleze cu o sentință nedreaptă pusă în aplicare prin
lapidare continuă, nu cu pietre făcută, ci cu ascuțite și meșteșugite cuvinte.
Văd zi
de zi în virtual și nu numai, văd peste tot cioburile încă scrise, ori scrise
și necitite, despre proscrișii unor zile în care, până și eu, guralivul, îmi
dau seama că tăcerea e în astfel de situații cel mai bun medicament pentru
suflet și minte.
Tăcerile
noastre pot fi de multe ori osânditoare dar și mântuitoare. Poți fi acuzat
pentru tăcere, dar nu la fel de osândit ca pentru un cuvânt greșit. Și mai e un
aspect, nebunia omului care crede că deține adevărul în orice articulare se
poate întâlni cu tăcerea lui Dumnezeu, ca-n judecata lui Hristos, acolo nici
măcar spălarea pe mâini înaintea poporului nu poate șterge urmele viitoarelor
sentințe.
Agora,
piața publică, în special cea din lumea virtuală, e saturată de îndemnuri motivaționale,
mai greu este însă cu puterea exemplului, de aceea, când observați că-n jur se așterne
uneori tăcerea, bucurați-vă, înseamnă că în lumea asta mai sunt oameni care
știu că timpul pentru a tăcea e vremea în care, în adâncu-i, omul își lămurește,
cumpătat, în focul fierbinte al
conștiinței, aurul cuvintelor viitoare, asta pentru că, așa cum spune un
proverb arab, ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor spuse.
E
piața plină de oameni care cuvântă, și-n judecata lor oarbă, scrijelind pe
cioburile mizere ale ignoranței, uzează de libertatea cuvântului osândind pe
cei ce, mărturisind adevărul, au ales tăcerea.
Și
veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.