miercuri, 21 octombrie 2020

AGORA

 


„...vreme este să taci, vreme este să grăiești...”.

În Grecia antică, de vreo 3 ori pe lună, într-o anumită piață publică, agora, regele își făcea cunoscute hotărârile. Partea frumoasă era că oamenii puteau vorbi și ei, scriau pe un ciob numele proscrișilor, a celor gata de exilare ori închisoare și, de la ăl mai bătrân la cel mai tânăr puteau lua cuvântul înaintea stăpânului. Libertatea cuvântului, gândesc eu acum, a fost și atunci, ca și acum, măcar la nivel de sămânță, reminiscența unei primordiale hotărâri, posibilitatea de a alege rostirea unui cuvânt ori săvârșirea unui act fără prea multă îngrădire.

Virtualul este, mai ales în ultima vreme, o piață publică în care teoretic fiecare poate vorbi, sau nu, măcar pe propriul „perete”. Wall-ul devine, așadar,  spațiul personal în care arăți ceva și te arăți lumii în diversele manifestări cotidiene, ca și cum ai beneficia de un spațiu ce aparent îți aparține, îl administrezi, dar un spațiu cu geamuri pe toate părțile, uneori mai fumurii, prin care prezinți și vezi ceea ce se discută în piață. Doar decența și inteligența  de a nu-ți expune în agora, public, problemele intime te ferește  de oprobriu ori de aclamații inutile, fiindcă să fim înțeleși, problemele unor clipe de viață ce în anumite momente se (în)scriu bolduit pe sinuosul drum al existenței nu trebuie să fie făcute publice, altfel vei ajunge să constați, cu mare amărăciune, că cei ce cândva strigau Osana, să strige mai târziu, acuzator, să se răstignească.

Agora, da, o piață a ideilor în care regii zilelor noastre, în ovații, își impun mesajele, iar poporul, o ceată de golemi ușor de manipulat, fără a avea o identitate în sine, ci doar una de moment, în bucuria primirii unor like-uri care să înlocuiască străvechea  coroniță din ramuri de măslin, stă mereu în așteptarea stăpânului care, doar ștergând o literă din fruntea ce străjuiește conștiința,  te trece de la adevăr la moarte.

Deși am primit de la Dumnezeu darul de a vorbi, alegem tăcerea, oamenii ne forțează să tăcem și facem asta taman de frica faptului că e posibil să devenim prizonierii propriilor noastre gânduri rostite, ostracizații unor timpuri în care valoarea unui adevăr rostit, să echivaleze cu o sentință nedreaptă pusă în aplicare prin lapidare continuă, nu cu pietre făcută, ci cu ascuțite și meșteșugite cuvinte.

Văd zi de zi în virtual și nu numai, văd peste tot cioburile încă scrise, ori scrise și necitite, despre proscrișii unor zile în care, până și eu, guralivul, îmi dau seama că tăcerea e în astfel de situații cel mai bun medicament pentru suflet și minte.

Tăcerile noastre pot fi de multe ori osânditoare dar și mântuitoare. Poți fi acuzat pentru tăcere, dar nu la fel de osândit ca pentru un cuvânt greșit. Și mai e un aspect, nebunia omului care crede că deține adevărul în orice articulare se poate întâlni cu tăcerea lui Dumnezeu, ca-n judecata lui Hristos, acolo nici măcar spălarea pe mâini înaintea poporului nu poate șterge urmele viitoarelor sentințe.

Agora, piața publică, în special cea din lumea virtuală, e saturată de îndemnuri motivaționale, mai greu este însă cu puterea exemplului, de aceea, când observați că-n jur se așterne uneori tăcerea, bucurați-vă, înseamnă că în lumea asta mai sunt oameni care știu că timpul pentru a tăcea e vremea în care, în adâncu-i, omul își lămurește, cumpătat,  în focul fierbinte al conștiinței, aurul cuvintelor viitoare, asta pentru că, așa cum spune un proverb arab, ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor spuse.

E piața plină de oameni care cuvântă, și-n judecata lor oarbă, scrijelind pe cioburile mizere ale ignoranței, uzează de libertatea cuvântului osândind pe cei ce, mărturisind adevărul, au ales tăcerea.

Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

 

 

sâmbătă, 17 octombrie 2020

DE DINCOLO DE MORMÂNT

 


Nu credeam să-nvăț a muri vr(e)odată..., ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!”

Într-o zbatere ce se repetă pedagogic an de an, natura, în spectaculoasa-i existență, își face trecerea de la viață spre moarte într-o jilavă atmosferă, aerisită doar din când în când  de răbufnirile speriate ale unui vânt nesigur ce zburlește frunzele ruginii ale unor copaci pregătiți de hibernare.

Ochiul omenesc, robit deja de multă vreme de pixelii aparatelor ce transmit informație, pierde spectacolul naturii, în cel mai bun caz, izolat, se fac fotografii cu colțuri de natură moartă ori vie, doar că mirosul, foșnetul și vibrațiile nu pot fi surprize în nicio fotografie din lume. Ori moartea, doar surprinsă de aparate, nu are decât o însemnătate statistică, una mult prea mediatizată, trecerea dincolo rămânând doar starea prin care fiecare pășește singur, conectat sau nu la vreun dispozitiv, înconjurat sau nu de semeni ce au curajul (de ce nu și dragostea) de a veghea la  momentul în care se face desprinderea, când toată mărirea de aici dispare și durează doar o clipă, cum spune o frumoasă cântare, pentru ca moartea pe toate acestea să le primească.

Ne naștem cu moartea în oase și murim cu Viața în suflet.  Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori." E așa de simplă trecerea și atât de vie clipa încât de multe ori ai senzația că din morminte răzbat ecouri de viață prin derularea unor amintiri ce uneori nu se sting niciodată, iar alteori, prin vise ce par atât de palpabile, să se permanentizeze gândul că cel plecat este foarte aproape, asta fără a cădea în ispita unor boli psihice ce deschid porțile unor trăiri nedorite.

Să nu vă întristați ca cei care nu au nădejde!”

Moartea, privită din afară, a devenit un spectacol tragi-comic pe scena vieții. Pe lângă învățătura Bisericii despre moarte și înviere s-au alipit în timp diverse pseudo-învățături, de multe ori chiar cu acordul unor slujitori, costisitoare obiceiuri și dăunătoare sfaturi. În circul cotidian al morții au intrat găinile, ațele, pieptenul, banii găuriți, felurite forme de colaci și cusături, superstițiile despre oglinzi, pisici și bărbierit, plus tot felul de strigături, jelituri, cuverturi, cărat de ape și spălat de rufe de parcă înaintea lui Dumnezeu totul ar trebui prezentat ca unui șef căruia trebuie să-i iei fața cu niște aranjamente făcute pe fugă, spre deliciul asistenței, într-o încercare de mituire pentru o judecată părtinitoare.

Să nu te întristezi în fața morții e greu, dar nu ca cei care nu au nădejde, fiindcă nădejdea învierii, a vieții veșnice, a trăirii sufletului dincolo de țărâna trupească creează premisa unor lacrimi de întărire, a lacrimilor vărsate doar pentru neștiința de a fi putut trăi mai curat, mai sincer, mai aplicat lângă cei de lângă.  Poate de aia, la marginea cetății Nain, acum 2000 de ani, Hristos învie un tânăr, singurul copil al mamei sale, iar aceasta văduvă, pentru faptul că a văzut lacrimile mamei îndurerate, lipsită de știința și credința în înviere. Îl învie în fața unei mulțimi mare de oameni, apropiații familiei, evident îndoliați, dar și a celor pe care-i definim ca gură-cască, mulți și îndârjiți, nelipsiți nici azi (urmașii lor, desigur) de la înmormântările publice, curioșii morbizi și clevetitori ai secolului XXI, acei ahtiați după grotesc și ipocrizie, sfătuitorii de ocazie, mai activi și prezenți la astfel de evenimente decât ciorile pe stârvurile de pe câmpuri și din  păduri.

Am văzut mulți oameni murind. Unii, prea îndârjiți în a mai stărui o clipă, au plecat cuprinși de o mare tristețe. Alții, împăcați cu viața, înconjurați de cei dragi, în lumina unor candele plină de lumină, au plecat liniștiți, senini, ca și cum după o viață de muncă ar merge într-o vacanță binemeritată în apropierea sfinților și, de dincolo de  morminte, să transmită prin faptele bune făcute pe-aici, nemuritoare lecții de trăire. 

Nu, moartea nu trebuie să fie  nicidecum lăsată-n grija saltimbancilor și a celor care fardează strident chipurile vlăguite de viață, moartea trebuie lăsată-n grija rugăciunii liniștite și scurte, în scăldarea unor lacrimi de iertare și speranță, în lumina unor candele ce pâlpâie spre veșnicie și-n milostenia curată, nefățarnică a unor prinoase care nu trebuie să sature spre îmbuibare, ci doar să mângâie spre aducere aminte.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească. Mă uit în livadă și văd cu ninge cu frunze îngălbenite, căci s-a pornit din nou un vânt ce le scutură spre cer, ruginite,  și merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

duminică, 11 octombrie 2020

SEMĂNÂND ÎNCREDEREA, CULEGI RESPECTUL

 


Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”.

Pentru prima dată în 24 de ani de preoție am ascultat toaca și clopotul vestind de Liturghie, stând acasă. Nu știu cum să vă descriu sentimentul, în mod normal trebuia să fiu acolo, să aștept oamenii, să stau un pic de vorbă înainte de slujbă, să încep slujba și să mă bucur de glasurile celor care mai timid ori mai curajos cântă în biserică, apoi, după slujbă, să stăm iar de vorbă.

Pregătirea de slujbă se aseamănă întrucâtva cu pregătirea unui ogor pentru însămânțare, pentru ca odată începută treaba, să poți arunca sămânța, să distribui  cuvintele, să faci să rodească cu rod însutit toată fapta cea bună, spre a fi îndestulare celor care doresc o astfel de  hrană nu doar pentru o zi, ci pentru o viață întreagă.

Dar azi nu, nu am plecat la slujbă. Azi am rămas acasă hrănindu-mă cu cuvintele celorlalți, cu cuvintele celor cărora ani de-a rândul le-am vestit Cuvântul prin simplele mele cuvinte, întărit fiind în gândul că cele predicate de mine s-au lipit bine de mințile și sufletele celor care au călcat pragul bisericii cel puțin în anii în care eu le-am fost preot. Eu am încercat să semăn numai sămânță bună în ogorul pe care-l tot îngrijesc cu mare drag, chiar dacă, ca oricărui semănător, indiferent cât de bun ar fi, se mai întâmplă să cadă semințe și pe drum, prin vreun loc pietros ori spinos, iar rodirea să fie anemică și fără rod bun.

Din respect pentru oamenii păstoriți, de dragul celor încredințați spre slujire, din dorința de a-i proteja și pe ei ca și pe cei ai casei mele, încă din primii ani de slujire am mers pe calea adevărului și, cu transparență, în lucrarea iubirii, cu celeritate și responsabilitate, „ deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.

Vă întrebați oare, unii, ce rost au cuvintele mele de azi? E simplu, azi, într-un fel, deși știam de multă vreme, realizez că ceea ce am semănat cândva, rodește acum și rodește frumos. La cerere, repet, la cerere mi-am făcut testul pentru Covid, cel mai mic simptom mi-a dat de gândit că eu, preotul satului, prin natura misiunii  mele, iau contact cu aproape tot satul. Firește, în ultimele luni am luat contact protejat, respectând toate normele legale, inclusiv în biserică, iar asta nu doar declarativ.

Pozitiv, da, asimptomatic, până acum fără probleme grave și, slavă Domnului, izolat la timp după cum rânduiește legiuitorul. De ce am făcut asta? Repet, dincolo de grija pentru familia mea, din respectul pe care-l port credincioșilor mei, din grija ce le-o port, din dorința de a-i vedea sănătoși, întregi, siguri pe ei și în siguranță lângă mine, din dorința de a nu umbla cu două măsuri, la gândul că vor avea și de acum înainte încredere în preotul lor și-n sămânța cea bună a cuvântului pe care îl transmite de la amvon și nu numai.

Sutele de mesaje primite, nenumăratele telefoane și toate gândurile bune adunate în ultimele trei zile mi-au arătat că sămânța cea bună, acolo unde a căzut, a rodit însutit. Oamenii au apreciat că, deși nu m-a obligat nimeni să fac testul, am procedat moral și, chiar dacă acum sunt nevoit să stau departe de lume, pierzând evenimente importante în familie ori în societate, le sunt aproape și, peste toate, le rămân același vertical slujitor.

Nu intru în polemica covid-ului, că există ori ba, că e conspirație ori nu e, că unii sunt îndreptățiți și alții marginalizați. Când primești rezultatul ca fiind pozitiv și știi că nu e tocmai o cruce ușoară nu te mai gândești la polemică, ci la cei din jur, la cei pe care-i iubești. Drept care, părintește și prietenește vă spun, dacă aveți minime simptome, faceți testul, asta înseamnă responsabilitate și iubire, înseamnă respect și recunoștință față de cei din jur, înseamnă să vă protejați și să-i protejați pe cei dragi.

Altfel, dacă vă întrebați unde este Dumnezeu în ecuația asta, e simplu, în ce mă privește această cercetare la care sunt supus, înmiit mai mică decât încercările lui Iov ori ale altor oameni drepți, această cercetare nu este nimic altceva decât modul prin care răbdarea, credința, încrederea și speranța cu care am fost dăruit trebuie să treacă la alt nivel. Nădăjduiesc că voi ieși mult mai întărit din această izolare, mult mai aplecat spre suferințele oamenilor, mult mai dăruit slujirii mele, mult mai sigur pe hotărârile mele și, de ce nu, mereu pregătit pentru celelalte încercări ale vieții.

Vă mulțumesc tuturor celor ce ne purtați în rugăciuni, vă mulțumesc pentru aprecierea voastră! Sămânță bună am semănat în timp, roade minunate culeg acum.

 


sâmbătă, 3 octombrie 2020

PRIMUL PAS

 


Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Când ești prunc părinții se bucură enorm de prima gângurire, apoi de primul cuvânt rostit. Plecatul de-a bușilea este un semn bun, dar clar, peste toate, primul pas rămâne în istoria oricărei familii. Cumva, primul pas făcut reprezintă ruperea unei piedici ce te leagă de trecut, dezlegarea e un fel de a merge în favoarea unui alt stil, mult mai rapid, mult mai lejer și mult mai sigur.

A face primul pas spre orice lucru bun reprezintă câștigarea unei prime lupte, iar asta indiferent că-ți învingi frica ridicând mâna pentru a răspunde la prima temă, fie pentru a intra pentru prima oară într-o echipă pe care doar ai admirat-o de pe margine, de ce nu până la a mărturisi dragostea față de o persoană ori, spiritual vorbind, pentru a da mărturie în fața oricărei autorități lumești pentru credința ce-o trăiești în adâncul sufletului.

Dar primul pas nu e ușor, pentru a-l face ai nevoie de maturitate, de credință și încredere, de eleganță și deschidere, toate aceste calități și virtuți creionând chipul omului care știe să se desprindă din marasmul mocirlos al unor trăiri periferice, de multe ori aproape lipsite de orice legătură cu interiorul, cu sinele, cu adâncul netulburat al trăirilor primordiale, curate, nealterate și neviciate.

Ascult de mai bine de două decenii mărturisirile multor oameni și, credeți-mă, în trecerea timpului mă întreb tot mai des de ce e așa de greu să ierți pe cel de lângă, mai mult, de ce este (aparent) imposibil să-l iubești pe cel ce ți-a greșit. Poate că, gândesc eu, iertarea înseamnă să-ți întinzi mâinile pe cruce ca și Hristos odinioară, iar primirea cuielor în palmele noastre murdărite de păcate, ar putea da sens iubirii, sângele spălând, pedagogic vorbind, mizeriile unor maculate trăiri. Dar cine mai are azi atâta dorință de iertare încât să se răstignească în gunoaiele de la periferia unei lumi în care fiecare care-și strigă nevinovăția?

Se întreba Nicolae Steinhardt cândva așa: „de ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens”. Și că tot ziceam de nevinovăție, tot el, monahul de la Rohia, spunea că „Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

Observ, ca tot omul ce folosește internetul, cum pe miile și miile de pagini din toată lumea se vorbește despre iubire, ca și cum iubirea s-ar vinde la kg ori la metru, în stare solidă, lichidă gazoasă și-n recipiente îmbrăcate-n pluș roz, folosindu-se, desigur, citate bine încadrate în filigrane care să ia ochii cititorului.

Ahh, ce simpliste trăiri au oamenii acestui început de mileniu! Trăim în presiunea, obsesia ori povara posesiei asimilând netrăirile iubirii cu neîmplinirile materiale, cele de la care, în cea mai mare parte, pleacă și ura dintre oameni. Căderea aceasta morală este o lecție neînvățată, din cauza ei părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții, ca să aduc în față cuvinte pe care le cunoașteți mulți, asta fiindcă transmitem urmașilor aceleași răutăți cu care noi ne-am hrănit, fără să ne dăm seama că de fapt a cădea nu înseamnă doar a-L părăsi pe Dumnezeu, ci și pe tine însuți, prin ură omul fiindu-și mai întâi sieși dușman și abia mai apoi celorlalți.

Știu, îmi veți spune că există porunca iubirii. Există, da, dar nu ca o poruncă dată de stăpân sclavului, porunca iubirii este un paradox ce se deslușește prin libertate, iubești dacă vrei, porunca fiind de fapt sensul unic (rutier vorbind, știți ce impune sensul unic), fiind singura cale de urmat, dacă vreți Calea, singurul drum bun, pentru că iubirea este singura cale care nu te duce în acel no man's land în care constați că nu mai ești al nimănui, că mânat de vanitate, ură, mândrie și dispreț vei ajunge la marginea lumii, eufemistic vorbind, murind într-un egoism rece, gol și golit de orice umbră de lumină.

În viață nu așteptați niciodată pe celălalt să facă primul pas spre săvârșirea unui lucru bun. Nu așteptați niciodată pe ceilalți să vină să ceară iertare, faceți voi pasul și veți fi liberi. Nu lăsați timpul să treacă peste supărări, faceți primul pas și încercați să iubiți, abia mai apoi puteți simți cu adevărat ce înseamnă libertatea și de ce răstignirea în fața lumii, dincolo de suferință, înseamnă eliberare.

Porunca dragostei? Da, iat-o explicată perfect de apostolul neamurilor, bună de tipărit în adâncul sufletului cu slove de lumină.  Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii? De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată... .  Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea... . Toate ale voastre cu dragoste să se facă”.

Știu, e greu primul pas.