vineri, 21 februarie 2020

DE MORTUIS NIHIL NISI BENE







Câțiva ani buni m-am străduit să înțeleg ce zicea mamaia ori de câte ori ne împărțea ceva, și clar, la ea, aproape orice oferea de mâncare era ca împărțitură, căci făcea semnul crucii peste orice boț de mâncare, mai ales dimineața, după anafură, zicând ceva de neînțeles pentru noi care, cu ochii cârpiți de somn eram treziți cu noaptea-n cap, mai ales vara, pentru adunat de zarzăre și prune. Da, multă vreme n-am înțeles, abia mai apoi, fiind atent, am realizat că scurta-i rugăciune era o ofrandă adusă în numele celor dragi plecați dintre noi, pe care nici măcar nu-i cunoscusem, dar care, bag seama, deși mutați spre veșnicie, rămăseseră definitiv întipăriți în mintea și sufletul ei. Și clar, la pomenirile morților, nimic nu se compara, în mintea noastră de copii și-n gustul nealterat al vieții, cu boboroadele înmuiate un pic în vin dulce și cu orezul cu lapte (colarezul) râcâit de pe tuciul în care fiersese.
V-ați aflat vreodată în fața morții? Ați fost vreodată la limită, doar voi și Dumnezeu, fără a mai avea vreo șansă că cei din jur vă mai pot ajuta cu ceva? Măcar ați visat vreodată că ați murit? Sunt convins că da, măcar o parte din cele întrebate de mine sunt sigur că nu vă sunt străine. Și peste toate, realitatea morții fizice ne pândește la orice ceas, ca să nu mai zic că fiecare dintre noi, rând pe rând, am fost nevoiți să petrecem pe ultimul drum pe câte cineva din cei dragi ai familiilor noastre ori din rândul celor ce ne-au însoțit pe drumul vieții în diverse momente. Și întreb eu, tot retoric, oare să existe cineva care să nu-și dorească ca măcar pentru o zi, pentru o oră numai, să-i aibă aproape și să-i pună la masă pe cei plecați pe drumul veșniciei?
Fizic nu se poate, e clar, realitatea putreziciunii e de netăgăduit, căci scris este „sufletul să meargă acolo de unde ființă și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să  se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”. Numai că mai este ceva care încă ne leagă, dragostea, dragostea noastră față de ei, transformată în rugăciuni, pomeniri și milostenie mișcă Cerul, mișcă întreaga dumnezeire, fiindcă la rându-I, Dumnezeu este iubire și se manifestă în lumină, spre iertare, atunci când vede lacrimile celor ca din sinceră iubire fac pomenire celor adormiți.
 "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) Cât de frumos poate spune Mântuitorul aceste cuvinte, ce plin de speranță, ce curat! Este foarte adevărat că, din dorința de epatare ori, și mai rău, de bifare a momentului, mulți fac pomenire formal, lipsit de trăire, dând mai multă importanță celor împărțite decât rugăciunii, uitând, fie și luați de val, că și peste ei va veni ceasul în care vor aștepta rugăciunea celor rămași, dimpreună cu milostenia curată, spre a păstra comuniunea în iubire și-n lumină regăsită-n iertarea Celui de sus.
Zice Scriptura: „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35)
De pomenirea morților ne aducem aminte cât suntem de trecători dar, totodată, ne aducem aminte că suntem pe-aci datorită celor care nu mai sunt, strămoși, moși, părinți (în unele cazuri), că sunt oamenii care au pierdut frați ori copii, că sunt oameni care au pierit fără să mai aibă pe cineva în urmă care să-și aducă aminte și de ei. De pomenirea morților ne aducem aminte de cei care au trăit timpuri mult mai grele decât cele trăite de noi, de cei care, din puținul avut, din presiunea timpurilor trăite, din osteneala zilelor muncite, din înțelepciunea unei vieți deseori fără școală și din dragostea așa de mare pentru cei ce le suntem urmași, și-au luat de la gură pentru ca noi, în libertate, cu responsabilitate, în credință și smerenie să reușim măcar să le facem câte o pomenire, dacă pe celelalte lucruri cu care și-au dorit să ne vadă înzestrați sufletește încă nu le putem înfăptui așa cum se cuvinte.
Am trecut prin cimitir un pic înainte de a încheia ceea ce aveam de scris, ai zice că parcă am fost chemat. Una din bătrânele din sat, uscată de văduvie, peste 35 de ani, gârbovită de timp și încercări, zâmbea lângă crucea soțului. M-am mirat, era un contrast prea mare zâmbetul acela pentru locul unde ne aflam. Dar am aflat de ce. Mi-a spus, căci am întrebat care-i taina. Și a zis: „părințele, ești tânăr încă, nu simți, dar eu simt. Am plâns niște ani amărâți ori de câte ori am venit aici, la omul meu, dar acum nu mai mult, s-a subțiat ața, mintenaș mă duc după el, că m-o  chema Domnicu și pe mine, doar asta bucurie o mai am pe-aci, apoi să merg să stau la masă cu ei, cu toți, că tare mi-e dor.”
Nodul pus în gât, cel în care se înnoadă lacrimile, a apărut imediat. Am tăcut, m-am uitat doar la lumânarea proaspăt aprinsă și mi-am adus aminte din nou de boboroadele alea înmuiate în vin pe care le mâncam cât ardea micuța lumânare cu care se-nsoțea. M-am retras discret spre mașină auzind frânturi dintr-o murmurare ce părea a fi o rugăciune pe care eu, iată, cel ce slujesc, încă nu o pot înțelege perfect, căci simțirea morții e o taină ce nu se descoperă decât în iubirea unor pomeniri în care îți dorești să stai din nou, cu toți, cu cei dragi plecați dintre noi, la o masă.
Memento mori!

sâmbătă, 8 februarie 2020

FĂRĂ MASCĂ




Din cele mai vechi timpuri pământene omul și-a dorit să se înalțe și să zboare, ca și cum, din reminiscențele unui paradis pierdut înainte de vreme, să păstreze puterile unor clipe în care aproape totul era posibil. Numai că înălțarea sau mărirea nu este posibilă de la sine, ar atrage imediat căderea, ca oarecând Lucifer cu ceata sa ori, Dedal și Icar, din dorința celui din urmă de a se înălța, cu aripi de ceară, cât mai aproape de soare. Că și zice Scriptura: „și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”
Ori, să fim înțeleși, pentru înălțare nu e de ajuns doar să faci comparații, să arăți cu degetul pe cei de lângă, aparent mai mici decât tine și, prin asta, să te socotești mai presus. Pentru înălțare ai nevoie de coborâre și cercetare, ai nevoie de cunoașterea sinelui, de a te cunoaște bine pe tine însuți exact cum scria pe frontispiciul antic de la Delphi: nosce te ipsum!
Trăim într-o lume nebună în care oamenii se declară toți sănătoși, recunoașterea bolii fiind, din nefericire, un prag peste care cei mai mulți, din mândrie, nu pot trece. Și cum oare să te vindeci dacă nu recunoști că ești bolnav? Doctorul nu te poate forța să-ți recunoști boala, chiar dacă vede simptomele, el nu poate trece peste mândria cu care crezi că vei înfrunta momentul. Iar sufletește, crezându-te superior, n-ai să rodești niciodată, vanitatea, fariseismul, fiind o infirmitate a sufletului, un handicap care întreține autosuficiența și lâncezeala, gândul că ți-ai îndeplinit ritualul și că pentru asta merită să fii în față. Dar e greșit, pentru că așa, prin autosuficiență, rutinat, vei ajunge să faci din orice lucrare o non-lucrare, din rugăciune o non-rugăciune și din rodirea inimii doar aguridă și stârpituri.
Mă întreabă și pe  mine mulți de unde atâta suferință în lumea asta. Uneori sunt inspirat și găsesc răspunsuri aplicate, alteori cred că nedreptatea este cauza suferințelor noastre, ea este boala ultimilor decenii, dacă nu secole, pentru că în nedreptate se înglobează multe slăbiciuni ce dau naștere unor frici neîntemeiate. De ceva timp purtăm măști peste tot, măștile ce astupă gura și nasul, desigur, că de cele ale fățărniciei nici nu mai aduc discuția, fardul și fardarea virtuală fiind literă de lege, aplicațiile prin care ne dăm strălucire fețelor fiind la mare căutare. Dar de ce purtăm măștile? Pentru a ne feri de boală, e de înțeles. Ce facem însă când purtăm măștile din ipohondria unor aparente stări de boală, ferindu-ne de ceilalți, arătându-i cu degetul și crezând că noi nu suntem ca ei, ci mai presus de ei, vezi-Doamne, sănătoși?
Că suntem farisei și că ne complăcem în trufia noastră n-o să recunoaștem, doar că această infirmitate n-are să poată fi vindecată de nimeni, pentru vindecarea mândriei nu există proteze și nici transplanturi, vindecarea fiind posibilă doar din interior, prin schimbarea minții, spre rodirea inimii.  Poți posti, te poți ruga cu orele, te poți târî și bate metanii nopți întregi, poți face milostenie cu tirul și poți vorbi cât zece profesori deodată, dacă le faci toate doar pentru a te înălța, fariseic, degeaba, nu rodești, inima tot aguridă va da.
Îmi spunea cineva că nu vine la biserică pentru că-s „ceilalți”, că știe el „ce au făcut ăia la viața lor”. Ce gândire simplistă, ce pueril, de parcă la biserică mergi pentru ceilalți, mergi pentru tine, pe ceilalți, când ești în rugăciune, nici nu trebuie să-i vezi (fizic), e ca și cum n-ai merge la spital că mai sunt bolnavi pe-acolo, oameni mult mai bolnavi decât tine alături de care nu poți sta de frică faptului că tu nu ești ca ei.
În fața celorlalți ne afișăm ca cei perfecți, postitori, iubitori de familie, drepți, chiar fără de minciună, ne arătăm plusurile cu  trufie arătând cu degetul spre cei care, în minusurile lor, pot fi mult mai buni decât noi.
Și credeți-mă, măcar și metaforic vorbind, nu cred să fie pedeapsă mai usturătoare decât să vezi, la un moment dat, că cei pe care i-ai disprețuit sunt mai buni decât tine și, pentru asta, și răsplătiți.
A recunoaște cu adevărat care-ți este valoarea, nefardat, sincer, fără mască, ține de maniera sufletului, de cât de nobilă-ți este trăirea și de cât de curată cunoașterea de sine. Oricât ar încerca omul să arate că este mai presus decât realitatea sfârșește prin prăbușire, a te apropia de soare, prin zbor, e un vis, a fi ca Dumnezeu poate fi o stare, dar asta nu se fură, se lucrează, uneori o viață întreagă.
„Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.