Câțiva ani buni m-am străduit să înțeleg ce
zicea mamaia ori de câte ori ne împărțea ceva, și clar, la ea, aproape orice
oferea de mâncare era ca împărțitură, căci făcea semnul crucii peste orice boț de
mâncare, mai ales dimineața, după anafură, zicând ceva de neînțeles pentru noi
care, cu ochii cârpiți de somn eram treziți cu noaptea-n cap, mai ales vara,
pentru adunat de zarzăre și prune. Da, multă vreme n-am înțeles, abia mai apoi,
fiind atent, am realizat că scurta-i rugăciune era o ofrandă adusă în numele
celor dragi plecați dintre noi, pe care nici măcar nu-i cunoscusem, dar care,
bag seama, deși mutați spre veșnicie, rămăseseră definitiv întipăriți în mintea
și sufletul ei. Și clar, la pomenirile morților, nimic nu se compara, în mintea
noastră de copii și-n gustul nealterat al vieții, cu boboroadele înmuiate un
pic în vin dulce și cu orezul cu lapte (colarezul) râcâit de pe tuciul în care
fiersese.
V-ați aflat vreodată în fața morții? Ați fost vreodată
la limită, doar voi și Dumnezeu, fără a mai avea vreo șansă că cei din jur vă
mai pot ajuta cu ceva? Măcar ați visat vreodată că ați murit? Sunt convins că
da, măcar o parte din cele întrebate de mine sunt sigur că nu vă sunt străine.
Și peste toate, realitatea morții fizice ne pândește la orice ceas, ca să nu
mai zic că fiecare dintre noi, rând pe rând, am fost nevoiți să petrecem pe
ultimul drum pe câte cineva din cei dragi ai familiilor noastre ori din rândul
celor ce ne-au însoțit pe drumul vieții în diverse momente. Și întreb eu, tot
retoric, oare să existe cineva care să nu-și dorească ca măcar pentru o zi,
pentru o oră numai, să-i aibă aproape și să-i pună la masă pe cei plecați pe
drumul veșniciei?
Fizic nu se poate, e clar, realitatea putreziciunii
e de netăgăduit, căci scris este „sufletul să meargă acolo de unde ființă
și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”.
Numai că mai este ceva care încă ne leagă, dragostea, dragostea noastră față de
ei, transformată în rugăciuni, pomeniri și milostenie mișcă Cerul, mișcă
întreaga dumnezeire, fiindcă la rându-I, Dumnezeu este iubire și se manifestă în
lumină, spre iertare, atunci când vede lacrimile celor ca din sinceră iubire
fac pomenire celor adormiți.
"Eu
sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri,
va fi viu" (Ioan 11, 25) Cât de frumos poate spune Mântuitorul
aceste cuvinte, ce plin de speranță, ce curat! Este foarte adevărat că, din
dorința de epatare ori, și mai rău, de bifare a momentului, mulți fac pomenire
formal, lipsit de trăire, dând mai multă importanță celor împărțite decât
rugăciunii, uitând, fie și luați de val, că și peste ei va veni ceasul în care vor
aștepta rugăciunea celor rămași, dimpreună cu milostenia curată, spre a păstra
comuniunea în iubire și-n lumină regăsită-n iertarea Celui de sus.
Zice Scriptura: „şi celui sărac întinde-i
mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi
cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus
Sirah 7,34-35)
De pomenirea morților ne aducem aminte cât
suntem de trecători dar, totodată, ne aducem aminte că suntem pe-aci datorită
celor care nu mai sunt, strămoși, moși, părinți (în unele cazuri), că sunt
oamenii care au pierdut frați ori copii, că sunt oameni care au pierit fără să
mai aibă pe cineva în urmă care să-și aducă aminte și de ei. De pomenirea
morților ne aducem aminte de cei care au trăit timpuri mult mai grele decât
cele trăite de noi, de cei care, din puținul avut, din presiunea timpurilor
trăite, din osteneala zilelor muncite, din înțelepciunea unei vieți deseori
fără școală și din dragostea așa de mare pentru cei ce le suntem urmași, și-au
luat de la gură pentru ca noi, în libertate, cu responsabilitate, în credință
și smerenie să reușim măcar să le facem câte o pomenire, dacă pe celelalte lucruri
cu care și-au dorit să ne vadă înzestrați sufletește încă nu le putem înfăptui
așa cum se cuvinte.
Am trecut prin cimitir un pic înainte de a
încheia ceea ce aveam de scris, ai zice că parcă am fost chemat. Una din bătrânele
din sat, uscată de văduvie, peste 35 de ani, gârbovită de timp și încercări,
zâmbea lângă crucea soțului. M-am mirat, era un contrast prea mare zâmbetul
acela pentru locul unde ne aflam. Dar am aflat de ce. Mi-a spus, căci am
întrebat care-i taina. Și a zis: „părințele, ești tânăr încă, nu simți, dar
eu simt. Am plâns niște ani amărâți ori de câte ori am venit aici, la omul meu,
dar acum nu mai mult, s-a subțiat ața, mintenaș mă duc după el, că m-o chema Domnicu și pe mine, doar asta bucurie o
mai am pe-aci, apoi să merg să stau la masă cu ei, cu toți, că tare mi-e dor.”
Nodul pus în gât, cel în care se înnoadă lacrimile, a apărut imediat. Am tăcut, m-am uitat doar la lumânarea proaspăt aprinsă și
mi-am adus aminte din nou de boboroadele alea înmuiate în vin pe care le mâncam
cât ardea micuța lumânare cu care se-nsoțea. M-am retras discret spre mașină
auzind frânturi dintr-o murmurare ce părea a fi o rugăciune pe care eu, iată,
cel ce slujesc, încă nu o pot înțelege perfect, căci simțirea morții e o taină
ce nu se descoperă decât în iubirea unor pomeniri în care îți dorești să stai
din nou, cu toți, cu cei dragi plecați dintre noi, la o masă.
Memento mori (adu-ți aminte că vei muri/adu-ți aminte de moarte)!