CÂND BILANȚUL NU STĂ ÎN BALANȚĂ

 

Stă finalul  de an într-un capăt de ață, se scurge nevăzut și nebăgat în seamă, speriat cumva, în trista-i despărțire, de petardele ce vor să facă intrarea unui an nou, zicem noi, toți, mai bun ca cel ce se duce în statistica unei  istorii ce încă se va scrie. Și-apoi, ăsta-i rostul timpului, să împartă clipele, zilele și anii în părți pe care noi să le trăim bine sau rău, părți pe care le-am dori uitate ori repetate, toate într-un bilanț ce presupune, desigur, și-o balanță, în care să cântărim plusurile și minusurile unor irecuperabile momente ale vieții.

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

Trăim vremuri ciudate, vremuri în care, deși totul pare a fi vizibil, se fac din ce în ce mai multe lucruri în ascuns, la suprafață fiind scoase doar rezultatele ce dau bine în ochii celor care, la fel de fals, se bucură ori apreciază reușita celorlalți.

La final de an se face bilanțul general, pe lângă cele semestriale ori trimestriale, lunare ori, de ce nu, cotidiene cu care-s obișnuiți oamenii moderni. Toți aleargă după cifre care, puse în balanță cu anii anteriori, să fie mult mai mari, cu situații îmbunătățite și cu planuri viitoare care să stoarcă din noi ultima clipă de timp liber rămasă și așa în așteptarea unui moment ce pare a nu se mai ivi. Pe vremuri exista nebunia cincinalului, a planului de arătură, semănat ori te miri ce alte lucruri de înfăptuit într-o societate aflată la limita agoniei dintre libertate și închisoare în propriile vise. Azi, mai moderni,  ne afișăm cu realizările prin oceanul fără de sfârșit al virtualului ce face valuri numai bune pentru cei ce practică surfing printre cifrele obositoare ale unei omeniri căreia nu-i mai pasă de oameni, totul  reducându-se la statistici reci prezentate în aplauzele unor useri ce uzează de butonul like în încercarea de a se face remarcați din mulțimea mută a unor oameni ce poate n-au reușit mai nimic în anul ce-a trecut.

„Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale”. Ce frumos vorbește Ecclesiatul despre adevărata stare de fericire în care ar trebui să ne trăim clipele, și nu, nu că am reuși prea mult, ci taman cu puținul de care dispunem, asta fără a ne uita înciudați pe cei ce aparent sunt pe val, ci doar conștientizând că pe creasta valului ești doar un timp, mai apoi trebuind să cobori la același liman de la care ai plecat, în nisipul ori pământul ce ne face pe toți egali la un moment dat.

În încercarea vremurilor trăim stări confuze, pe de o parte ne-am dori lucruri ori stări ce nu ne-ar folosi decât vremelnic, pe de altă parte blamăm situația în care ne aflăm, ne tăvălim în micimea unor efemere plăceri și dăm cu piciorul unor momente de suflet, respingând prietenii în favoarea funcțiilor, anulând întâlnirea cu Dumnezeu  pentru întâlniri de afaceri, mimând bunătatea în disperarea de a ieși în evidență, devenind sclavii propriilor noastre căutări, terminând totul în singurătatea unor realizări mărețe, străini de oameni și încătușați în propriile căutări neîmplinite.

Știu, e vremea bilanțului, cei mai mulți își aștern pe hârtie, în word sau excel reușitele, măreția unor realizări ce parcă n-ar mai fi fost sub soare. Desigur, majoritatea își încordează mușchii deasupra celorlalți ca și cum fără ei nimic nu s-ar fi putut.  Nu zic, deși sunt tentat, dar a zis-o Hristos, în discuția cu Pilat: „n-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus”, de unde reiese că uităm deseori că pe mintea și puterea noastră suntem limitați, fără ceea ce primim de Sus și, de ce nu, la fel de bine, de la ceilalți, de la cei mai mici deseori, n-am putea (mai) nimic.  

„Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui”?

Bilanțul este o sabie deasupra capului tuturor, e o sabie cu două tăișuri, una care te obligă să ieși pe plus, eventual mai bine decât ceea ce a fost înainte, de multe ori cu sacrificii ale căror urmări nu pot fi niciodată calculate, că pe-astea, de sacrificii zic, nu le mai contabilizează nimeni corect, ele sunt, zice-se, pierderile inerente ale unui război pe care și-l asumă toată lumea. Uneori nu am habar pentru ce alergăm atât, care-i țelul, la ce ne folosește totul când de fapt nu avem nimic și de ce nu reușim să ne oprim din alergare decât în momentele în care, fie ajungem să facem bilanțul altora, fie, și mai grav, să ne fie făcut bilanțul.

Acum ceva zile, trecut prin sat, m-am întâlnit cu una din bătrânele satului, care, e lesne de înțeles, a prin multe finaluri de an la viața ei. Am întrebat-o despre cum se mai simte și ce mai face, iar răspunsul ei simplu m-a luat pe nepregătite, căci ridicându-și ochii la cer, a zâmbit  senin și, la cei peste 85 de ani ai săi mi-a răspuns cu cuvintele unui tânăr: „sunt ok, părințele, de mulți ani sunt așa, am învățat să mă mulțumesc cu ce am, cu ce mi-a rămas,  în sărăcia mea sunt cea mai bogată”.

Suntem sclavii unor bilanțuri ce par a nu se mai sfârși, dăm seama pentru multe și mărunte, ne dorim ca-n prima zi a anului ce vine, cumva, reportul anul precedent, adică a celui ce taman se scurge, să fie cât mai mare, să avem din ce ne înfrupta într-un an despre care nu știm nimic, doar că-și va șterge zile după zile ca și cel ce e pe sfârșite, hrănindu-se cu clipele vieții noastre, prea ușor risipite în lucrarea unor situații pe care ceilalți fie le invidiază, fie le apreciază tardiv, fie le copiază stângaci, totul într-o matematică ce dă mereu cu plus în cele materiale și, din nefericire, cu minus în relația dintre oameni.

Și doar ce-am spus, „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

 

 

 

 

CE-AȚI VĂZUT PĂSTORI?

 

La ora 3.oo dimineața aproape nu mișcă nimic sub cer, doar un câine, trezit din somn, din te miri ce vis pantagruelic, latră anemic într-un colț de sat.  E o liniște stranie, aproape te sperii când îți auzi propriile gânduri netulburate de zgomotul în care te-ai obișnuit să trăiești, cu precădere în ultimele zile, când iureșul unor neterminabile cumpărături și pregătiri ucide orice brumă de sensibilitate, dacă mai există printre oameni așa ceva atunci când fiecare centimetru de parcare e vital și ultima grijă, cea sufletească, aproape că nu mai contează. 

Bag seama că toropeala căldurii din case, peste care s-a suprapus oboseala din săptămâna ce-și dă sfârșitul, își spun cuvântul, chiar și cei mai viteji bombardieri, stăpâni ai petardelor, și-au închis prăvălia cu bubuituri. Zâmbesc Cerului și la cer, sclipesc stelele pe cerul unui decembrie plin de căutări și alergătură. Mă gândesc la Liturghia ce-o să umple biserica de oameni maturi și copii cu suflete pline de bucurie și, deopotrivă, mă gândesc la păstorii din Beit Sabur, de lângă Bethleem, cei care, în pustia nopții, au fost cei dintâi prezenți la nașterea Pruncului ce din veșnicie s-a întrupat, s-a născut, pentru ca cei ce se nasc, muritorii,  să se înveșnicească.

Să vezi cerul unindu-se cu pământul nu-i de colea, martori fiind cereștile cete îngerești, mărturisitoare ale întrupării ce venea cu veste bună, o veste pe care oamenii n-au socotit-o la loc de cinste și-au trecut peste ea în alergătura cotidiană.  „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”!  Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Alaltăieri seară era un zumzet prin tot satul, ceata de colindători veseli, aidoma unor copii ce tocmai primesc vacanță, străbătea ulițele satului în cântări de colindă, primind daruri binecuvântate, bucate alese, de post, cu parfum de copilărie. 

Unii râd, Crăciunul, Moșul Crăciun, a rămas pentru ei doar scornirea, uitând că în copilărie, cu nasul lipit de fereastră, vor fi așteptat cumva un dar venit din nesperate zări. Ce nu înțeleg cei mai mulți este taina îmbătrânirii, de la Prunc la Moș e cale de-o viață, fiecare din noi ne-am născut și ne învechim în zile pierzând, din nefericire, în trecerea timpului, exact ceea ce am avut mai de preț la începutul vieții, inocența, bucuria de a te trezi dimineața ca și cum fiecare zi ar fi un nou început, o naștere nepregătită. Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.

E liniște, e liniște afară, ca și cum, după un travaliu lung și dureros, bucuria nașterii și a primirii unui prunc în curate scutece îi trimite pe toți la somn, cântecul ce-adoarme pruncul, colindul legănatelor vorbe, aduce o împăcare firească în multe suflete.

Știu sigur încă că e liniște doar în ceea ce percep eu aproape, dar în clipa asta, în taina nopții, sunt mult prea mulți oameni singuri ce nu-și strigă durerile pentru a nu-i trezi pe cei ce abia și le-au vindecat pe-ale lor. Sunt bolnavi în spitale și personal medical pe lângă ei. Sunt muribunzi la căpătâiul cărora, tot în liniște, veghează cei dragi. Sunt oameni care tainic și-n liniște lucrează ca cei ce se vor trezi la lumina zilei să primească vestea Nașterii lui Hristos în Liturghia ce se îmbracă în straiele colindelor ce încă se mai ascultă aproape peste tot. Pentru ei mă rog, pentru toți, să fie puternici și răbdători, buni și împăcați că toate sunt o taină pe drumul vieții, o taină ce se deslușește în trăirea clipelor în care te regăsești, fie și-n rugăciune, alături de cei dragi. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, gătind răsăritul ce-o să vină, ca și cum, într-un colind magic, din pâlpâinde lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi, obosiți și deopotrivă plini de speranță, așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări de zi și zile cu liniște sufletească!

GRIJANIA

 

Că ne apropiem de Crăciun nu mai e nicio noutate, agasantele reclame cu moșuleți fericiți și crăciunițele aflate  în căutarea moșilor fericiți, abundă în toată media. Nu mai zic de reducerile pentru masa de Crăciun, din octombrie pornite și ele, ca și cum aceea ar fi ultima masă și, pentru a nu te face te râs înaintea unor ipotetici musafiri perfecți, ori și mai rău, înaintea celor care-ți vor vedea pozele pe internet, ar trebui să apelezi la un expert în așezarea bucatelor pe masă, a unui studio foto și cel puțin a unui chef bucătar, uitând aproape toți că sărbătoarea asta, prin excelență, este una a familiei, a reîntâlnirii cu cei dragi, a căldurii căminului, a bucuriei de a gusta din cele pe care le ai nu spre săturarea pântecelui, ci doar pentru ați aduce aminte de niște vremuri în care măreția simplității era mult mai trainică decât kitsch-ul unui început de mileniu în care like-ul este mai important decât dăruirea unui covrig copilului ce-ți strigă la poartă în ziua de ajun.

Și-apoi, că am zis de masă, atâta zbatere, atâta alergătură și muncă pentru același număr de dumicați cu care omul se poate hrăni într-o zi, fie, doi, trei în plus, dar uităm asta și risipim hrana celor care suspină de foame (nu din lene) pe mofturile noastre lipsite de sațiu. Iar asta, foamea asta nelalocul ei, a intrat și-n Biserică, sunt destui cei care, ca și cel chemat la  nuntă, nu doar că-și doresc locul dintâi, dar mai vin și fără haină de sărbătoare,  dorindu-și merindea cea mai scumpă, pe care bătrânii o numesc „grijanie”, fără a plăti nicidecum, măcar cu un strop de căință, dacă de milostenie nu s-au învrednicit, hrana din care și îngerii și-ar dori să guste și, lipsiți de dăruirea unor trupuri, chiar și așa, pline de patimă ca ale noastre, doar privesc la noi cum ne bucurăm de ospățul cosmic al unor trăiri cerești.

N-ați înțeles nimic, nu-i așa? Repetăm. Pentru cei care încă mai au un strop de credință, dar și pentru ceilalți care nu (mai) au, fie doar și informativ, este aparte frumusețea evangheliei citite mereu cu două duminici până-n Crăciun. Cina aceea mare, ospățul ceresc, este o chemare specială. În plan lumesc, știți bine, de multe ori, chemați fiind la o nuntă (fiind ori nefiind datori) ne căutăm scuze, dăm darul, mai mic, desigur, spunem noi, „nemâncat/nebăut” și ne vedem de treburi. Ori, un astfel de eveniment are în centru alt mesaj, bucuria comuniunii de a fi împreună la masă, de a împărtăși din experiența unor trăiri, nu doar achitarea formală a unei datorii din care nimeni nu se alege cu nimic.

„Veniți că toate sunt gata”. Chemarea este făcută, dar știți cum e, nu pentru cei care ți-ar putea întoarce serviciul, prieteni, rude, vecini bogați, să-ți fie ca un împrumut, ci pentru cei pe care nimeni nu-i poftește la masă, pentru cei care ți-ar mulțumi din suflet, spre detrimentul ghiftuiților ce găsesc mereu nod în papură pentru orice firimitură. Plus de asta, scuze sunt fără număr, fie că mergi să-ți vezi ogorul ori casele, fie că stai lângă femeie ori bărbat, fie că mergi să-ți încerci boii ori să-ți alergi mașinile, de fiecare dată ai scuze. Și-apoi, nu e o pierdere decât dacă privești acest lucru material, au loc la masă cei săraci, cei de pe drumuri, ba chiar și cei siliți să intre, a se înțelege, nu băgați cu forța, ci cei ce sunt siliți de viață să se îmbunătățească, să sporească spiritual și deopotrivă în cunoaștere. Cea mai frumoasă parte în relația cu Dumnezeu este că El nu silește în iubire, nu te forțează să guști, masa, a sta la masă cu cineva, fiind dorință, nu obligație, că nu degeaba, din iubire, săracii părinți ori bunici, bătrâni, se satură doar privindu-și copiii ori nepoții cum mănâncă din bucatele pe care nu le vor găsi niciunde la fel de bune ca acasă.

Vine Crăciunul, vine, da, cei mai mulți vor căuta ghiftuirea prin pantagruelice ospețe atent încărcate pe internet sperând, zic ei, că vor stârni  invidia cunoscuților. Alții, mai puțini, fără a răbda de foame, vor gusta și din grijania despre care spuneam la început, din firimitura aceea pe care, la chemarea „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” li se va dărui și-o picătură din speranța că vor „vedea lumina ce adevărată”.

Și, da, aici e o parte a problemei, când suntem sătui și mai ales plini de noi, chiar nu mai intră nimic și nimic nu ne mai mulțumește. Abia când vom fi puși în situația de a flămânzi inclusiv de iubire și de sens, cum spunea un părinte bun, abia atunci vom înțelege cu adevărat valoarea unei firimituri, abia atunci vom conștientiza cât de mult înseamnă să răspunzi la chemarea la masă, la masa unde, curat, cu haina cea bună, te poți așeza alături de cei care, ca și tine, așteaptă flămânzi bucuria de a fi împreună ca într-o adevărată sărbătoare de familie.