DEZLEGARE

Că pe ulița pe care am domiciliul, ridicată acum la rang de stradă cu nume fără de nume, nu-i circulație ca pe șosea, e lesne de închipuit, doar trei case sunt aici, dar sunt și zile în care, nu-ș de ce, zici că-i capătul de linie al tuturor mașinilor din zonă.

Ieri, prins până peste urechi în trierea unor hârtii ce vreodată au fost, poate, ramurile vreunui falnic copac, în liniștea unei zile în care doar vântul făcea vocalize peste ulucile gardului meu pestriț, un zgomot de motor puternic aidoma unui tractor bine reglat, dar și-o pârâitură de roți cu crampoane cât palma unui ocnaș, au străpuns camera ca și cum  fereastra nici nu exista, iar în curte, deoarece pe timp de zi porțile-mi sunt larg deschise, a pătruns o huidumă de mașină din care răzbăteau acordurile unei melodii orientale cu bași ce făceau să trepideze fulgii de zăpadă ce încercau să se aștearnă pe negrul lucios al mașinii.

Am ieșit în prag și, până să-mi iau papucii în picioare, ăi de plastic, rămași la ușă de-astă vară, din mașină a coborât șoferul, salutându-mă ca pe un preot, dar prietenește, că doar ne știam de vreo 30 de ani, chit că doar din vedere, ori, comunicând la modul amical prin vreo strângere de mână la vreo înmormântare ori nuntă.

„Părințele, am venit să mă dezlegi”, zise el repede, „nu-l găsii pe popa-l nostru și dacă nu e, doar la tine vin, la altul nu mă duc. Uite aici să mă dezlegi, afară, că nici nu mai opresc mașina, pune-ți patrafiru’ și citește-mi, m-am jurat că... .”

Na, că asta n-o mai făcusem, să-mi pun epitrahilul pe gât, îmbrăcat în trening și-ncălțat cu niște papuci de plastic, dârdâind în crivățul ce se-nfoia pe la colțurile casei,  chiar dacă, desigur, harul n-are treabă cu moda, dar totuși... . Și n-am cedat ispitei.

„Hai în casă”, l-am invitat eu, „o slujbă, cât ar fi de scurtă, nu se cade a o săvârși oricum, că doar nu-i război”. Iar în casă, echipat corespunzător, i-am citit mult râvnita rugăciunea de dezlegare, cea pentru care s-a învoit și de la serviciu, fiindcă nu dorea să se ducă acasă, la soție și copii, cu un jurământ de care, acum, aidoma unui copil ce a recunoscut că a vărsat zahărul pe jos, se rușina vizibil.

„Părințele, parcă m-am născut din nou”, zise el senin, „de-acum o să intre și mâncarea-n mine cum trebuie, că mâncam cu noduri pentru câte-am zis”. Mi-a trecut prin minte, fulgerător, pasajul din Scriptură în care Hristos, spre indignarea fariseilor, face o dezlegare minunată.  „Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.  Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.

Dezlegarea, da, indiferent sub ce formă vine ea, fizică ori spirituală, este o eliberare din chingile văzute ori nevăzute ale unor suferințe sau, după caz, dorințe, de care omul nu poate scăpa singur de fiecare dată.

Am rămas în casă în fața mormanului de hârtii fără a mai avea vreun chef de scris. Un val de melancolie mi-a inundat sufletul, iar mintea, răscolită cumva, la început de post, de versurile marelui Radu Gyr din poezia Foamea, în strofa ce m-a trimis direct în prea plinul copilăriei mele în care am aflat pentru prima dată că dezlegarea vine, de cele mai multe ori, doar după suferință.

De ce nu se face așa, o lumină,
să văd că-n ușa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte și azimă plină ...  .

Da, eram copil, prea mic pentru a înțelege pe deplin rânduielile lumii, destul de mare pentru a discerne și a cere, îndeajuns de puternic să mă bat și mult prea încrezător, naiv chiar, pe corectitudinea celorlalți, a celor care te lovesc pe la spate.

„Mamaie, nu-mi faci și mie niște fidea cu lapte”? Am întrebat, desigur, că  stomacul deja își cerea drepturile, mai ales după prima tură de joacă în colbul potecii de lângă drum. „Ei, maică, gata cu laptele, a început postul, ia de pune și tu niște magiun pe pâine, c-o fi gata masa peste vreo oră”, zise mamaia fără a se opri din mers, ducând în brațe un braț de cracă tocată numai bună de întețit focul ce ardea sub plita cuptorului de-afară, ăl de sub umbra bătrânului frasin. „Lapte și brânză numai ălora de-s bolnavi le dau, că ei au dezlegare” veni completarea, „că de-ar fi după voi, lapte, lapte, lapte, rămâne și vițelul nemâncat”.

Da, mi-am pus magiun, am luat din oala aia mare de pământ din cămară și mi-am întins generos pe o felie mare de pâine, una tăiată dintr-o pâine rotundă și răscoaptă în țestul proaspăt sclivisit cu pământ galben. Am zis că dacă-i post, cât o zi de post să-mi fie și felia, adică mare și grea. Numai că... .

La drum, din cauza unei mingi ce a trecut, se pare, dincolo de linia nevăzută, netușată, a porții făcută din două pulovere, s-a iscat o gâlceavă la care am participat efectiv, tot generos, împărțind vreo patru pumni și câteva picioare, primind la rându-mi, la fel de generos, câteva lovituri. Aveam o vorbă pe-atunci, noi, copiii, ziceam cam așa: „pace, pace, între două dobitoace”. Numai că pacea a fost mereu subiect de război, drept care, nimeni altul decât vărul meu, ăl cu care mi-am împărțit pumnii, pe ascuns a mers acasă, și-a îndesat vreo 7 nuci într-o șosetă și, venind pe la spate, cu toată puterea, m-a pălit peste tâmplă și ochiul drept de am văzut mișcarea de rotație a pământului și Carul Mare în plină zi.

Rezultatul? Mi-am primit ce am poftit, fidea cu lapte, că deh, eram cu ochiul negru și umflat aidoma unei vinete de august. Da, am primit dezlegare la a mânca de dulce, dar am fost și legat de a mai ieși la joacă câteva zile, ăl mai greu post de ținut, credeți-mă, la vremea copilăriei.

E ușor să ceri dezlegare și, poate că e ușor să dezlegi. Ce facem însă atunci când, dezlegați fiind, adică liberi, alegem să lovim, să ne jurăm și să promitem, să ne scârbim și să ne îmbuibăm, chipurile postind, fără a ne da seama că de fapt, în libertatea minții, încarcerăm sufletul în obezile neputinței de a ne mulțumi cu cele avute, râvnind la ceilalți, fără a ne gândi că ceea ce ni se pare nouă a fi la ei cu prisosință ne-ar fi și nouă de folos. 

Și zis-a Hristos: „iată, te-ai făcut sănătos (ești dezlegat), de acum să nu mai greșești, că s-ar putea să-ți fie ție și mai rău”.

DRAGOSTE PE PIPĂITE

Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.

Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.

Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.

Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.

Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an... .

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”