Erau multe, foarte multe licăriri, ca o mare
de lumină ce-şi revarsă lin spre ţărmuri, valurile ce-şi poartă în ele povestea
din adâncurile necercetate. Mă gândeam
atunci, şi nu prima dată, doar într-o clipire a ochiului ce vrea să vadă tot,
mă gândeam la câte valuri se vor fi
spart la limanul acela spre care călătorim toţi. Şi erau lumini multe, toate
pâlpâind spre cer, fiecare la rândul ei tremurând în bătaia vânturilor ce nu le
pasă de lumină.
În luminile ce brăzdau întunericul se putea
citi. Chipurile purtătorilor de lumini se transformaseră, îşi desfăcuseră
oarecum coperţile spre a le fi citite gândurile. Chipurile lor s-au deschis
pentru moment, pentru unul scurt (din nefericire), pentru a se transforma doar
şi pentru câteva momente în candelele ce poartă în ele untdelemnul clipelor de
speranţă ce întreţine lumina aceea
palidă absolut necesară unui drum prin bezna gândurilor neluminate.
Într-o clipă mi-a trecut prin faţa ochilor
pilda celor zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nebune. Am realizat pe
moment ce înseamnă să fii asemenea unei candele bune, căci într-un fel, acest
lut sfărâmicios din care suntem plămădiţi, nu are nici o valoare dacă-n el nu
se găseşte acel untdelemn al minţii curate în care să primească cu bucurie
lumina sufletului ce arde căutând mereu spre cele înalte. Şi tare dureros este
să vezi oameni care nu mai ard deloc, care-s morţi deşi-s vii, oameni care îşi
îngrijesc excesiv candela (trupul) fără să realizeze vreodată că menirea unei
candele este aceea de a purta o lumină, sufletul.
M-a întrebat odată un copil (poate-s zece
ani de atunci), aşa, cum întreabă deseori copiii, m-a întrebat cum arată
sufletul. Ştiu că nu i-am dat un răspuns
concret, probabil că eu n-am ştiut ce să-i spun, poate că el era prea mic să
înţeleagă ceea ce eu i-aş fi spus aşa, ca din cărţi.
Şi nu toate candelele-s la fel, nici măcar
luminile, nici flăcările ce ard în ele nu-s la fel. Priveşte chipul celui fără de nădejde, al
celui ce se îneacă în propria-i depresie,
de multe ori fără justificare, şi vezi că flacăra lui e gata să se stingă,
aproape că nici nu mai arde, doar fumegă un pic, doar un fir de scânteie se mai
vede, şi acela gata să se piardă.
Priveşte candela (chipul) celui mânios, invidios ori viclean şi vezi cum fumul
gros acoperă lumina flăcării ce stă să se înăbuşe în căutarea drumului ei. Şi
turbatul fum înnegreşte totul în jur, acoperă cu întunecimea lui şi luminile
celor din jur. Priveşte apoi chipul unui prunc ce-şi deschide zâmbetul în
lumina-i curată şi clară ce arde în plăpânda-i candelă de la început de viaţă.
Seninul şi surâsul lui luminează pe toţi cei din jur. Lumina sufletului său
arde de dorinţa vieţii, străluceşte şi oferă căldură celor ce-i sunt aproape.
Priveşte de ai putere, spre cei ce
iubesc curat şi spre cei ce se împărtăşesc de iertare, priveşte şi vezi că şi-n
candelele lor arde o lumină puternică, clară, matură şi rezistentă.
Ardeau luminile în candelele celor ce
primiseră lumină, jucau luminile pe chipurile ce purtau lumina. Şi am ştiut
atunci că am găsit cumva răspunsul întrebării puse de un copil ce-acum îşi
poartă cu bucurie lumina, căci am simţit că sufletul este cu adevărat o lumină. Şi cei ce simt cu adevărat asta, chiar de
nu-şi văd sufletul cu ochi trupeşti, vor şti că bunătatea, dreptatea, adevărul,
iertarea, iubirea şi însăşi viaţa sunt roadele luminii ce pâlpâie în candela de
lut sfărâmicios.