CÂND BILANȚUL NU STĂ ÎN BALANȚĂ

 

Stă finalul  de an într-un capăt de ață, se scurge nevăzut și nebăgat în seamă, speriat cumva, în trista-i despărțire, de petardele ce vor să facă intrarea unui an nou, zicem noi, toți, mai bun ca cel ce se duce în statistica unei  istorii ce încă se va scrie. Și-apoi, ăsta-i rostul timpului, să împartă clipele, zilele și anii în părți pe care noi să le trăim bine sau rău, părți pe care le-am dori uitate ori repetate, toate într-un bilanț ce presupune, desigur, și-o balanță, în care să cântărim plusurile și minusurile unor irecuperabile momente ale vieții.

„Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

Trăim vremuri ciudate, vremuri în care, deși totul pare a fi vizibil, se fac din ce în ce mai multe lucruri în ascuns, la suprafață fiind scoase doar rezultatele ce dau bine în ochii celor care, la fel de fals, se bucură ori apreciază reușita celorlalți.

La final de an se face bilanțul general, pe lângă cele semestriale ori trimestriale, lunare ori, de ce nu, cotidiene cu care-s obișnuiți oamenii moderni. Toți aleargă după cifre care, puse în balanță cu anii anteriori, să fie mult mai mari, cu situații îmbunătățite și cu planuri viitoare care să stoarcă din noi ultima clipă de timp liber rămasă și așa în așteptarea unui moment ce pare a nu se mai ivi. Pe vremuri exista nebunia cincinalului, a planului de arătură, semănat ori te miri ce alte lucruri de înfăptuit într-o societate aflată la limita agoniei dintre libertate și închisoare în propriile vise. Azi, mai moderni,  ne afișăm cu realizările prin oceanul fără de sfârșit al virtualului ce face valuri numai bune pentru cei ce practică surfing printre cifrele obositoare ale unei omeniri căreia nu-i mai pasă de oameni, totul  reducându-se la statistici reci prezentate în aplauzele unor useri ce uzează de butonul like în încercarea de a se face remarcați din mulțimea mută a unor oameni ce poate n-au reușit mai nimic în anul ce-a trecut.

„Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale”. Ce frumos vorbește Ecclesiatul despre adevărata stare de fericire în care ar trebui să ne trăim clipele, și nu, nu că am reuși prea mult, ci taman cu puținul de care dispunem, asta fără a ne uita înciudați pe cei ce aparent sunt pe val, ci doar conștientizând că pe creasta valului ești doar un timp, mai apoi trebuind să cobori la același liman de la care ai plecat, în nisipul ori pământul ce ne face pe toți egali la un moment dat.

În încercarea vremurilor trăim stări confuze, pe de o parte ne-am dori lucruri ori stări ce nu ne-ar folosi decât vremelnic, pe de altă parte blamăm situația în care ne aflăm, ne tăvălim în micimea unor efemere plăceri și dăm cu piciorul unor momente de suflet, respingând prietenii în favoarea funcțiilor, anulând întâlnirea cu Dumnezeu  pentru întâlniri de afaceri, mimând bunătatea în disperarea de a ieși în evidență, devenind sclavii propriilor noastre căutări, terminând totul în singurătatea unor realizări mărețe, străini de oameni și încătușați în propriile căutări neîmplinite.

Știu, e vremea bilanțului, cei mai mulți își aștern pe hârtie, în word sau excel reușitele, măreția unor realizări ce parcă n-ar mai fi fost sub soare. Desigur, majoritatea își încordează mușchii deasupra celorlalți ca și cum fără ei nimic nu s-ar fi putut.  Nu zic, deși sunt tentat, dar a zis-o Hristos, în discuția cu Pilat: „n-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus”, de unde reiese că uităm deseori că pe mintea și puterea noastră suntem limitați, fără ceea ce primim de Sus și, de ce nu, la fel de bine, de la ceilalți, de la cei mai mici deseori, n-am putea (mai) nimic.  

„Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui”?

Bilanțul este o sabie deasupra capului tuturor, e o sabie cu două tăișuri, una care te obligă să ieși pe plus, eventual mai bine decât ceea ce a fost înainte, de multe ori cu sacrificii ale căror urmări nu pot fi niciodată calculate, că pe-astea, de sacrificii zic, nu le mai contabilizează nimeni corect, ele sunt, zice-se, pierderile inerente ale unui război pe care și-l asumă toată lumea. Uneori nu am habar pentru ce alergăm atât, care-i țelul, la ce ne folosește totul când de fapt nu avem nimic și de ce nu reușim să ne oprim din alergare decât în momentele în care, fie ajungem să facem bilanțul altora, fie, și mai grav, să ne fie făcut bilanțul.

Acum ceva zile, trecut prin sat, m-am întâlnit cu una din bătrânele satului, care, e lesne de înțeles, a prin multe finaluri de an la viața ei. Am întrebat-o despre cum se mai simte și ce mai face, iar răspunsul ei simplu m-a luat pe nepregătite, căci ridicându-și ochii la cer, a zâmbit  senin și, la cei peste 85 de ani ai săi mi-a răspuns cu cuvintele unui tânăr: „sunt ok, părințele, de mulți ani sunt așa, am învățat să mă mulțumesc cu ce am, cu ce mi-a rămas,  în sărăcia mea sunt cea mai bogată”.

Suntem sclavii unor bilanțuri ce par a nu se mai sfârși, dăm seama pentru multe și mărunte, ne dorim ca-n prima zi a anului ce vine, cumva, reportul anul precedent, adică a celui ce taman se scurge, să fie cât mai mare, să avem din ce ne înfrupta într-un an despre care nu știm nimic, doar că-și va șterge zile după zile ca și cel ce e pe sfârșite, hrănindu-se cu clipele vieții noastre, prea ușor risipite în lucrarea unor situații pe care ceilalți fie le invidiază, fie le apreciază tardiv, fie le copiază stângaci, totul într-o matematică ce dă mereu cu plus în cele materiale și, din nefericire, cu minus în relația dintre oameni.

Și doar ce-am spus, „toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”.

 

 

 

 

CE-AȚI VĂZUT PĂSTORI?

 

La ora 3.oo dimineața aproape nu mișcă nimic sub cer, doar un câine, trezit din somn, din te miri ce vis pantagruelic, latră anemic într-un colț de sat.  E o liniște stranie, aproape te sperii când îți auzi propriile gânduri netulburate de zgomotul în care te-ai obișnuit să trăiești, cu precădere în ultimele zile, când iureșul unor neterminabile cumpărături și pregătiri ucide orice brumă de sensibilitate, dacă mai există printre oameni așa ceva atunci când fiecare centimetru de parcare e vital și ultima grijă, cea sufletească, aproape că nu mai contează. 

Bag seama că toropeala căldurii din case, peste care s-a suprapus oboseala din săptămâna ce-și dă sfârșitul, își spun cuvântul, chiar și cei mai viteji bombardieri, stăpâni ai petardelor, și-au închis prăvălia cu bubuituri. Zâmbesc Cerului și la cer, sclipesc stelele pe cerul unui decembrie plin de căutări și alergătură. Mă gândesc la Liturghia ce-o să umple biserica de oameni maturi și copii cu suflete pline de bucurie și, deopotrivă, mă gândesc la păstorii din Beit Sabur, de lângă Bethleem, cei care, în pustia nopții, au fost cei dintâi prezenți la nașterea Pruncului ce din veșnicie s-a întrupat, s-a născut, pentru ca cei ce se nasc, muritorii,  să se înveșnicească.

Să vezi cerul unindu-se cu pământul nu-i de colea, martori fiind cereștile cete îngerești, mărturisitoare ale întrupării ce venea cu veste bună, o veste pe care oamenii n-au socotit-o la loc de cinste și-au trecut peste ea în alergătura cotidiană.  „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”!  Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Alaltăieri seară era un zumzet prin tot satul, ceata de colindători veseli, aidoma unor copii ce tocmai primesc vacanță, străbătea ulițele satului în cântări de colindă, primind daruri binecuvântate, bucate alese, de post, cu parfum de copilărie. 

Unii râd, Crăciunul, Moșul Crăciun, a rămas pentru ei doar scornirea, uitând că în copilărie, cu nasul lipit de fereastră, vor fi așteptat cumva un dar venit din nesperate zări. Ce nu înțeleg cei mai mulți este taina îmbătrânirii, de la Prunc la Moș e cale de-o viață, fiecare din noi ne-am născut și ne învechim în zile pierzând, din nefericire, în trecerea timpului, exact ceea ce am avut mai de preț la începutul vieții, inocența, bucuria de a te trezi dimineața ca și cum fiecare zi ar fi un nou început, o naștere nepregătită. Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.

E liniște, e liniște afară, ca și cum, după un travaliu lung și dureros, bucuria nașterii și a primirii unui prunc în curate scutece îi trimite pe toți la somn, cântecul ce-adoarme pruncul, colindul legănatelor vorbe, aduce o împăcare firească în multe suflete.

Știu sigur încă că e liniște doar în ceea ce percep eu aproape, dar în clipa asta, în taina nopții, sunt mult prea mulți oameni singuri ce nu-și strigă durerile pentru a nu-i trezi pe cei ce abia și le-au vindecat pe-ale lor. Sunt bolnavi în spitale și personal medical pe lângă ei. Sunt muribunzi la căpătâiul cărora, tot în liniște, veghează cei dragi. Sunt oameni care tainic și-n liniște lucrează ca cei ce se vor trezi la lumina zilei să primească vestea Nașterii lui Hristos în Liturghia ce se îmbracă în straiele colindelor ce încă se mai ascultă aproape peste tot. Pentru ei mă rog, pentru toți, să fie puternici și răbdători, buni și împăcați că toate sunt o taină pe drumul vieții, o taină ce se deslușește în trăirea clipelor în care te regăsești, fie și-n rugăciune, alături de cei dragi. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, gătind răsăritul ce-o să vină, ca și cum, într-un colind magic, din pâlpâinde lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi, obosiți și deopotrivă plini de speranță, așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări de zi și zile cu liniște sufletească!

GRIJANIA

 

Că ne apropiem de Crăciun nu mai e nicio noutate, agasantele reclame cu moșuleți fericiți și crăciunițele aflate  în căutarea moșilor fericiți, abundă în toată media. Nu mai zic de reducerile pentru masa de Crăciun, din octombrie pornite și ele, ca și cum aceea ar fi ultima masă și, pentru a nu te face te râs înaintea unor ipotetici musafiri perfecți, ori și mai rău, înaintea celor care-ți vor vedea pozele pe internet, ar trebui să apelezi la un expert în așezarea bucatelor pe masă, a unui studio foto și cel puțin a unui chef bucătar, uitând aproape toți că sărbătoarea asta, prin excelență, este una a familiei, a reîntâlnirii cu cei dragi, a căldurii căminului, a bucuriei de a gusta din cele pe care le ai nu spre săturarea pântecelui, ci doar pentru ați aduce aminte de niște vremuri în care măreția simplității era mult mai trainică decât kitsch-ul unui început de mileniu în care like-ul este mai important decât dăruirea unui covrig copilului ce-ți strigă la poartă în ziua de ajun.

Și-apoi, că am zis de masă, atâta zbatere, atâta alergătură și muncă pentru același număr de dumicați cu care omul se poate hrăni într-o zi, fie, doi, trei în plus, dar uităm asta și risipim hrana celor care suspină de foame (nu din lene) pe mofturile noastre lipsite de sațiu. Iar asta, foamea asta nelalocul ei, a intrat și-n Biserică, sunt destui cei care, ca și cel chemat la  nuntă, nu doar că-și doresc locul dintâi, dar mai vin și fără haină de sărbătoare,  dorindu-și merindea cea mai scumpă, pe care bătrânii o numesc „grijanie”, fără a plăti nicidecum, măcar cu un strop de căință, dacă de milostenie nu s-au învrednicit, hrana din care și îngerii și-ar dori să guste și, lipsiți de dăruirea unor trupuri, chiar și așa, pline de patimă ca ale noastre, doar privesc la noi cum ne bucurăm de ospățul cosmic al unor trăiri cerești.

N-ați înțeles nimic, nu-i așa? Repetăm. Pentru cei care încă mai au un strop de credință, dar și pentru ceilalți care nu (mai) au, fie doar și informativ, este aparte frumusețea evangheliei citite mereu cu două duminici până-n Crăciun. Cina aceea mare, ospățul ceresc, este o chemare specială. În plan lumesc, știți bine, de multe ori, chemați fiind la o nuntă (fiind ori nefiind datori) ne căutăm scuze, dăm darul, mai mic, desigur, spunem noi, „nemâncat/nebăut” și ne vedem de treburi. Ori, un astfel de eveniment are în centru alt mesaj, bucuria comuniunii de a fi împreună la masă, de a împărtăși din experiența unor trăiri, nu doar achitarea formală a unei datorii din care nimeni nu se alege cu nimic.

„Veniți că toate sunt gata”. Chemarea este făcută, dar știți cum e, nu pentru cei care ți-ar putea întoarce serviciul, prieteni, rude, vecini bogați, să-ți fie ca un împrumut, ci pentru cei pe care nimeni nu-i poftește la masă, pentru cei care ți-ar mulțumi din suflet, spre detrimentul ghiftuiților ce găsesc mereu nod în papură pentru orice firimitură. Plus de asta, scuze sunt fără număr, fie că mergi să-ți vezi ogorul ori casele, fie că stai lângă femeie ori bărbat, fie că mergi să-ți încerci boii ori să-ți alergi mașinile, de fiecare dată ai scuze. Și-apoi, nu e o pierdere decât dacă privești acest lucru material, au loc la masă cei săraci, cei de pe drumuri, ba chiar și cei siliți să intre, a se înțelege, nu băgați cu forța, ci cei ce sunt siliți de viață să se îmbunătățească, să sporească spiritual și deopotrivă în cunoaștere. Cea mai frumoasă parte în relația cu Dumnezeu este că El nu silește în iubire, nu te forțează să guști, masa, a sta la masă cu cineva, fiind dorință, nu obligație, că nu degeaba, din iubire, săracii părinți ori bunici, bătrâni, se satură doar privindu-și copiii ori nepoții cum mănâncă din bucatele pe care nu le vor găsi niciunde la fel de bune ca acasă.

Vine Crăciunul, vine, da, cei mai mulți vor căuta ghiftuirea prin pantagruelice ospețe atent încărcate pe internet sperând, zic ei, că vor stârni  invidia cunoscuților. Alții, mai puțini, fără a răbda de foame, vor gusta și din grijania despre care spuneam la început, din firimitura aceea pe care, la chemarea „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” li se va dărui și-o picătură din speranța că vor „vedea lumina ce adevărată”.

Și, da, aici e o parte a problemei, când suntem sătui și mai ales plini de noi, chiar nu mai intră nimic și nimic nu ne mai mulțumește. Abia când vom fi puși în situația de a flămânzi inclusiv de iubire și de sens, cum spunea un părinte bun, abia atunci vom înțelege cu adevărat valoarea unei firimituri, abia atunci vom conștientiza cât de mult înseamnă să răspunzi la chemarea la masă, la masa unde, curat, cu haina cea bună, te poți așeza alături de cei care, ca și tine, așteaptă flămânzi bucuria de a fi împreună ca într-o adevărată sărbătoare de familie.

 

 

LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

 

În miile de paşi făcuţi în urma maşinii de tuns gazonul pot ţese fel şi fel  de gânduri în scenarii ce uneori frizează ilarul şi, alteori, ating doar suprafaţa unor adâncimi sufleteşti în care, recunosc, mi-e frică să mă afund, frica aceea pe care o ai în momentul în care intri în camera unei bătrâne ce-şi pune cea mai de preţ cusătură pe jos, iar tu, uitându-te la bocanci, constaţi că noroiul cotidian de pe ei ar lăsa nişte urme ce nu se vor spăla niciodată. Şi nu, nu despre gazonul din curtea bisericii vreau să vorbesc, ci despre răscrucea unor drumuri care, în întretăierea lor, duc în acelaşi loc, spre (a)casă. Spune Ion Minulescu,  într-o poezie:

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –

Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,

Iar El urca surâzător spre ea!...

Rezemat cu mâinile de ulucile rectangulare şi ascuţite ale gardului, într-un respiro nemeritat, mă tot uitam la bătrânul care, în ultima oră, deja făcuse trei ture pe un drum ce părea că se înfundă undeva. La prima vedere am gândit că nici nu mă cunoaşte, treningul şi şapca camuflându-mă binişor de vântul ce tot da târcoale pe la colţurile bisericii.

„Fusei la un loc (teren)”, zise el, rărind paşii, „am fost să-l văd, că-l am de la tata”. De trei ori într-o oră să mergi la un loc, poate chiar de 10 ori într-o zi pe un drum ce odinioară ţi se părea cunoscut, pare mult, dar atunci când nu-ţi mai găseşti locul într-o lume fără sens, ai tendinţa să mergi spre originile în care, măcar şi pentru o vreme, ştiai că ai un loc în care plăsmuirea sângelui se alinia la startul primelor bătăi de inimă.

Şi ne-am oprit la jumătatea scării

Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării

Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –

Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!

„Drăcovenia aia ce e”, întrebă bătrânul arătând spre maşina de tuns, ca şi cum ar fi dorit să mustre prezenţa ciudatului obiect în curtea bisericii. Şi când a auzit că-i maşină de tuns iarba şi-a dat pălăria spre ceafă şi, oprindu-se, a exclamat: „să trăiască acu’ taica mare, să vadă minunea. De la el am învăţat să cosesc, să bat coasa şi să pun coporâie (coada coasei). În '32 m-am tăiat în coasă, la loc (teren), maica mare mi-a zis că n-a rămas o litră de sânge în mine”. Am zâmbit senin, peste timpuri cumva, gândindu-mă la felul în care bătrânele de-atunci, călite prin război, rămăseseră marcate de sângele văzut, amplificând cantităţile numai cu gândul la tinereţile scurse prea devreme prin crăpăturile avide ale pământurilor brăzdate de obuze.

Acum ceva zile am fost să donez sânge, nu prima dată şi, cu siguranţă, nu ultima. Pe de o parte gândul că-s oameni pentru care o picătură de sânge e la fel de vital ca o gură de aer, pe de altă parte pentru că, deşi nu perfuzabil, acum 2000 de ani, într-o tainică grădină, hristicele picături de sudoare, rod al fricii omeneşti în care se deşertase toată durerea lumii, s-au făcut picături de sânge pe care pământul le-a primit însetat, şi că, pe-o cruce, fără a avea garou pus ori tensiune luată, într-o pironire inumană, sângele dumnezeirii a curs pentru ca noi, cei încătuşaţi în prejudecăţile unei lumi livide, să nu uităm că sângele, seva vieţii fizice, are aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi şi-n venele românului ortodox, şi-ale americanului eterodox, şi-ale ultimul băştinaş animist din zona amazoniană. Când susţii viaţa, de poţi, gândeşte-te ce spune Cuvântul: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Să-ţi dai sufletul pentru cineva e dumnezeiesc, dar o picătură de sânge, pentru cineva, poate fi primul pas pe care-l poţi face spre dumnezeire.

„Mă duc să văd locul ăla”, zise bătrânul, plecând uşor, cu paşii număraţi, pe drumul acela pe care, cine ştie, la un moment dat, se va reîntâlni cu începutul.

Cei mai mulţi dintre noi nu ne-am rătăcit niciodată pe drumul spre casă,  recunosc însă că mi-e frică însă să nu-l rătăcesc pe cel  care mă duce spre acasă.

Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –

El cobora solemn din conştiinţa mea

Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

 

ÎȚI TAIE POPA LIMBA

Citesc de ceva ani prin virtual, parcă din ce în ce mai des în ultima vreme, despre românii care, plecați peste hotare, nu doresc să-și învețe copiii limba maternă. Majoritatea spun că n-o să le fie de folos niciodată odraslelor lor „limba vechilor cazanii”, că le e de ajuns să știe limba țării în care trăiesc, eventual, după caz, oricare altă limbă, alta decât ce străbună. E drept, alegerea le aparține, nu spre a lor judecată scriu aceste rânduri, ci spre aducerea aminte a unor timpuri în care, pentru limba asta românească, alții, adică cei pe care-i numim strămoși, au luptat și s-au străduit ca-n trecerea timpului să o armonizeze în așa fel încât orice strofă, orice gând, orice poveste și cântec să intre în mintea și sufletul celor ce le rostesc ori ascultă, făcând să vibreze fiecare colțișor al ființei.

Sincer vă spun, mi-e greu să înțeleg cum acești copii, fie și foarte rar, se descurcă în vorbire (telefon, internet, vizite) cu cei rămași în țară, de cele mai multe ori bunicii lor. Și mai mult, cum să reușești vreodată să citești pe Creangă ori pe Eminescu într-o limbă străină, tu fiind român, încercând să înțelegi scrierile lor, fie și-n cele mai fine traduceri, câtă vreme dulceața, acuratețea și tâlcul anumitor vorbe nu pot fi deslușite decât vorbind limba noastră, cea despre care poetul Alexe Mateevici spunea că-i „graiul pâinii, când de vânt se mișcă vara; (ce)-n rostirea ei bătrânii, cu sudori sfințit-au țara”. Sau poate unii vor fi zicând, cum mi-a spus cineva mie, că au fost și mari români care, plecând din țară, n-au mai scris în limba română, cu trimitere la Emil Cioran, desigur. Dar cei mai mulți uită că Cioran rămâne apatrid (lipsit/fără patrie) tocmai pentru că legislația franceză, cel puțin în vremea sa, în cazul în care ar fi acceptat să devină cetățean francez cu acte, i-ar fi trecut toată opera (inclusiv cea scrisă în limba română) în dreptul cetățeanului francez, motiv pentru care el rămâne lipsit de patrie până la sfârșitul vieții sale, scrierile sale făcând parte acum, dincolo de literatura universală, din istoria literaturii ambelor state. Mai mult, zice-se (eu nu am o sursă sigură), că în ultima parte a vieții, alzheimer-ul, această cumplită boală, l-a făcut să uite limba franceză, vorbind doar română, spre disperarea personalului medical care nu se mai înțelegea cu el. Cumva, premeditat, tot Cioran spunea că „să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract“.

Și cum zilele trecute am avut o discuție mai mult decât interesantă cu câțiva oameni din sat, puși pe întrebări iscoditoare pe această temă, să vă spun și cu tăiatul limbii, desigur, trimitere la zicala „îți taie popa limba”, atât de des folosită și întâlnită, mai ales atunci când părinții ori bunicii doresc să-și sperie copiii micuți pentru te miri ce boacănă făcută. Că poporul nostru a fost călcat de neamuri peste neamuri de-a lungul timpului nu mai e o noutate, doar că unele lucruri nu sunt cunoscute cu de-amănuntul de tot românul. Dimitrie Cantemir, în cartea sa Descriptio Moldaviae, spune că slavii, în dorința de a impune limba slavonă în cult și vorbire, obligau mai ales pe preoți, prin popii lor (popă este un cuvânt de proveniență slavonă, popŭ)[1] să impună credincioșilor să vorbească slavona, implicit toate slujbele să fie în slavonă. Cei care nu se conformau erau pedepsiți prin tăierea limbii[2] uneori la această pedeapsă fiind supuși și copiii, lucru întâlnit și cu câteva secole înainte de domnia lui Cantemir, de data asta  în spațiul unde s-a format Țara Românească, în vremea dinastiei Asăneștilor.

E bine să știi o limbă străină, e minunat să poți vorbi în mai multe limbi, asta înseamnă perseverență, studiu și răbdare, dar peste toate, a cunoaște limba înaintașilor tăi, chiar dacă ea s-a cizelat în timp, este o datorie de suflet. „Înviați-vă dar, graiul, ruginit de multă vreme, ștergeți slinul, mucegaiul, al uitării 'n care geme”. Da, poetul surprinde perfect faptul că, de multe ori, prinși în mirajul cuvintelor străine, uităm multe cuvinte românești, pierzând în acest fel, zic eu, posibilitatea de a face o sărbătoare din fiecare propoziție rostită.  Nichita Stănescu surprinde acest spațiu al cuvintelor românești într-o patrie, alta decât cea de țărână, mai mult, îi dă o dimensiune aparte spunând că „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.

Azi, slavă Domnului, nu mai vine nimeni să ne taie limba, suntem liberi s-o vorbim și să o scriem în orice colț de țară și de lume. Fără a vă lăsa impresia că vin cu vreun mesaj de patriotism dus la extrem, vă spun că nu, nu e obligatoriu, trăind pe meleaguri străine, să-ți înveți copiii limba română, nu-ți impune nimeni asta, dar mi se pare trist ca vreodată, aceștia, revenind fie și pentru scurtă vreme pe pământul românesc, să nu fie în stare să citească epitaful de la căpătâiul celor ce le-au fost strămoși, să nu perceapă mesajul unei doine ori să nu simtă dorul de a cunoaște și istoria nescrisă a unui spațiu plin de istorie.

În acest spațiu românesc în care moștenirile se lasă cu „limbă de moarte”, pentru cei care încă se bucură la vederea unor litere care,  atent adunate formează cuvinte și fraze ce zidesc minți și suflete, nu-mi rămâne decât să-l las  pe Caragiale să-și spună urarea, nu de alta, dar e la fel de actuală și acum ca atunci, va fi la fel de vie și peste vremuri. „Trăiască frumoasă şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”.

---

[1] https://dexonline.ro/definitie/pop%C4%83, accesat 30.08.2021.

[2] https://ro.scribd.com/read/503600756/Descrierea-Moldovei#, accesat 30.08.2021.

PĂREROLOGUL

 

Părerologul e un om care-şi dă cu părerea în orice situaţie, este persoana care iese în evidenţă taman când îţi este lumea mai dragă, este cel care-ţi dă peste lingură spunându-ţi că ciorba acră nu se mănâncă (și) cu mămăligă şi tot el este în stare să-ţi vâre o pernă în plus sub cap pe motiv că fără pernă te-ai putea sufoca cu propriile vise.

Azi e zi de mare sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, mai pe româneşte, sfântă Mărie Mare, ultima sărbătoare importantă a anului bisericesc (anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se termină la 31 august).  Şi taman când să înceapă distracţia, adică bucuria întâlnirii cu cei dragi într-o astfel de zi, după ce vii de la slujbă, dar nu numai, apar părerologii de serviciu care zic că nu e bine să urezi ani mulţi celor care poarte numele binecuvântat al Maicii Domnului, Maria.  Fireşte, vin cu fel şi fel de argumente care te fac să te cruceşti cu stânga, cu ochii şi cu limba-n cerul gurii deopotrivă. Cum că, vezi Doamne, azi e zi de tristeţe, că Maica Domnului a murit, că trebuie pe 8 septembrie, la prăznuirea naşterii, nu acum, să faci urarea de mulţi ani. Ba mai mult, mutarea la cer nu e de bun augur, că apare ceasul rău şi după el pisica neagră, că horoscopul zice de Mercur că iar e retrograd (ca şi cum ar fi fost vreodată altfel) şi că nu e bine de urat. Pfoaii, de noaptea minţii! Deh, greu de înţeles pentru unii că moartea unui creştin e doar o adormire, plecarea din lumea asta nefiind altceva decât urmarea unui drum ce duce spre veşnicie, de se poate, spre cea în lumină şi bucurie, că nu degeaba îi prăznuim pe ceilalți sfinți în ziua adormirii lor și, ca atare, de sf. Gheorghe, Vasile, Nicolae urăm de mulți ani fără a ne mai crampona cu mimă de înmormântare.

Şi acum, ce să facă săracii oameni de-şi făcură şi ei un tort, o prăjitură, ăi de şi-au chemat prietenii, cei care au venit senini şi plini de bucurie la biserică? Să-şi facă deja colivă? Să se îmbrace cernite haine şi să-şi aştepte musafirii în atmosferă de parastas? Să fim serioşi, azi, dar nu doar azi, ci ori de câte ori avem posibilitatea de a ura ceva frumos cuiva, când putem aduce un zâmbet şi-o bucurie în sufletul unui cunoscut, să o facem. De poţi ura cuiva de bine de cinci ori într-un an, urează-i, căci fără dar şi poate, pentru fiecare din noi, vine şi momentul în care urarea “Dumnezeu să-l ierte” va avea cu adevărat sens şi logică. 

Aşa că, spre disperarea unor părerologi, spre consternarea celor care au avut impresia că ei au dreptate, eu, din tot sufletul, urez ani mulţi și binecuvântaţi în ocrotirea şi mângâierea Maicii Domnului, tuturor celor care poartă minunatu-i nume, Maria.

La mulţi ani!

p.s Părerea mea, desigur.

LUMINĂ DIN LUMINĂ

 

Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei aproape toată suflarea satului, strângând-o împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit. Totul  părea nou, nou și curat, toți copii primeau de la părinții lor haine noi, abia așteptam să le îmbrăcăm și să defilăm cu ele spre drumul ce ducea la biserică și, implicit la slujbele unei săptămâni ce până și-n acele timpuri se dădea vacanță. Sclipirea înnoirii și primenitul făceau parte dintr-un ritual ce se respecta cu sfințenie, pas cu pas, cred, cu înflorirea primăverilor ce niciodată nu se lăsau așteptate.

Anul ăsta, de la Florii și până azi, recunosc, am avut o teamă, m-am tot gândit cum o să fie în perioada sfintelor zile ținând cont că încă suntem sub incidența unei legi ce nu permite desfășurarea unor evenimente așa cum era odinioară. M-am îndoit ca Toma, adică nu am crezut, de bucurie poate, din grijă ori nerăbdare, că oamenii nu vor fi atenți la recomandările mele. Doar că până și cele mai optimiste așteptări ale mele au fost înfrânte, căci oamenii, mari și mici, au  umplut biserica (destul de mare)  cât se poate de corect, în litera legii, ceilalți rămânând afară, ocrotiți de fiecare dată de zilele calde și blânde ale unor sărbători pline de lumină, cântând chiar și cu măștile la gură, demonstrând că mărturisirea unui crez, deși poate fi îngrădit ca număr de persoane, nu poate fi aplicat când vine vorba de trăire personală.

A învins tinerețea și-n acest an, căci chiar dacă satul este îmbătrânit, situație des întâlnite pe bătrânul continent în foarte multe țări, chiar și așa tinerii au fost în număr mare la slujbe, valuri, valuri, mulți venind la scaunul de spovedanie să-și spună „căderile” și, mai mult decât atât, să ceară un sfat, fiindcă, zic ei, „de-aici niciodată nu am plecat fără un sfat care să ne fie de folos toată viața”.

În noapte de înviere o boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. O căldură moleșitoare încerca cu somnul pe toți cei care, în truda unei Săptămâni Mari, se pregătiseră pentru lumină. După orele 22.oo satul deja fusese cuprins de-o liniște stranie, curtea bisericii părea imensă în strălucirea albului care, reflectat din zidurile înalte ce se termină-n turla mare semeț ridicată spre cer, lumina gazonul proaspăt tuns din care încă pătrundea spre șosea mirosul de iarbă crudă, proaspăt cosită. Abia după ce cu zece minute înainte de miezul nopții ropotul de toacă a străpuns aerul și glasul clopotului s-a  băgat în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copil senini îl pot descifra, abia atunci o mare de oameni s-a revărsat spre curtea încăpătoare până-n drum, ca și cum toți ar fi fost ascunși undeva pe-aproape și la unison au ieșit din ascunzători pentru a primi lumina.

Atât de multă liniște și așa de frumoasă așteptarea încât mă întreb de multe ori cum în astfel de momente, realmente de suflet, copilăria din noi nu rupe rândurile pentru o năzbâtie care să rămână de povestit nepoților. Cred că doar murmurul unor verbe rostite încet din spatele măștilor se auzea în liniștea nopții, iar străpungerea întunericului cu făcliile vestitoare de lumină a animat sutele de suflete prezente care, în răbdare, a așteptat să ia lumină „de la boss”, cum hâtru spunea un tânăr cândva, uitând că eu nu sunt șeful, ci doar slujitorul.

„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.

Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.

Am mai scris pentru că trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul își poate reveni încet-încet la starea cea dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, un gând bun în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.

 

FĂRĂ CHIP

 

De câteva ori am vrut să scriu blogul şi aproape de tot atâtea ori m-am oprit din scris. Motivul? Am zis că e posibil ca  lumea să fie sătulă de astfel de subiecte şi că altele sunt priorităţile oamenilor din ziua de azi. Doar că,  ce e scris, rămâne scris. Că ştiţi şi voi, verba volant scripta manent .

Prima duminică a postului mare este numită a Ortodoxiei. Poate că ştiaţi, poate că nu știați. E ziua în care iconoclasmul a fost învins. E ziua în care chipul divin a zâmbit din nou, ca la înviere, celor care au dorit mereu să-l vadă pe Dumnezeu.

Adam şi Eva l-au văzut pe Dumnezeu şi s-au împărtăşit de slavă în grădina raiului. Sunt convins că le-a rămas în minte pentru toată viaţa chipul divin. Cu siguranţă că le-au descoperit şi urmaşilor acest lucru, cu siguranţă că ei au întrebat despre Dumnezeu și le-au fot povestite clipele de rai. Apostolul Ioan ne spune  ne spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Dar acest lucru a fost doar provizoriu, doar pentru niște timpuri,  pentru că tot Ioan ne descoperă alt ceva:  „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă” I Ioan I, 1-3

Într-o discuţie cu Mântuitorul, apostolul Filip îi zice: „arată-ne nouă pe Tatăl”. Iar Mântuitorul îi răspunde blând „de atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl din ceruri. Eu şi Tatăl Una suntem.”

Ce nu se înţelege astăzi. Nu se înţelege faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, mai bine spus, Hristos chip al lui Dumnezeu și noi după chip, după chipul Său. Nu se înţelege că Dumnezeu când s-a întrupat, a luat chipul omului, care de fapt este chipul Său pus în om. Nu se înţelege că icoana (prosopon, adică faţă în limba greacă, de unde şi prosopul, pentru şters faţa) este chipul, faţa lui Hristos, faţa arătată de Dumnezeu lumii. Nu se înţelege că dacă Hristos s-ar fi întrupat în acest secol, lumea l-ar fi filmat şi pozat,  atunci exista doar pictura. Nu se înţelege că Biserica nu învaţă închinarea la materialul icoanei ci la ceea ce reprezintă ea aşa cum la drapelul patriei nu cinstim mătasea ori vopseau lui, ci simbolul lui pentru noi,  cetăţenii. Ori, dacă ne uităm la pozele unor persoane dragi plecate dintre noi, dar nu numai, nu înseamnă că apreciem  hârtia pozei, ci pe cei ce sunt reprezentaţi în ele, cum de altfel avem diverse materiale ce ne reprezintă, cărți de identitate, permise auto, pașapoarte și alte documente, ca să nu mai zic de mii și mii de poze fiecare.

Sfântul Ioan Damaschin spunea: „eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea”.

 De fapt, voiam să vă spun că prima icoană văzută din lume  a fost omul. El este primul chip făcut după  chipul perfect. Poate că trupeşte acest lucru nu este uşor de înţeles, când oamenii se diferenţiază între ei. Dar, privind mai atent, putem constata cu uşurinţă că de fapt suntem la fel.

Icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sau momente din viaţa mântuirii. Ele pot fi pagini din istoria mântuirii în formă artistică. Icoanele sfinţilor sunt dovadă a faptului că se poate, că putem fi imortalizaţi, înveşniciţi cu chip divin nestricăcios.

Nu  stricaţi chipul lui Dumnezeu din voi. Nu trebuie să fiţi fără chip. Păstraţi-l, poate vreodată va fi, veți fi icoană.

PORCARUL

 

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta"! Acestea sunt cuvintele grăite de fiul risipitor către tatăl său la întoarcerea din ţinutul păcatului, din îndepărtata ţară a plăcerilor trecătoare unde banul se cheltuie  pe dezmierdări şi timpul curge împotriva veşniciei. Multe sunt pildele spuse de Mântuitorul Hristos, dar unele dintre ele parcă anume sunt spuse şi scrise, încât de multe ori zic că Domnul ştia sigur că printre cei ce vor citi se va găsi şi un păcătos ca mine. Şi zic asta cu simţ de răspundere, ştiind (a)plecarea omului spre cele rele, încă din tinereţile sale, de cele mai multe ori, din lipsa unei minţi coapte în rugăciune şi a unui trup smerit prin postire. Vă mărturisesc,  asemenea fiului risipitor sunt şi eu. Mi-am cerut şi primit de la Dumnezeu averea (mintea și sănătatea) şi cu ea, nesocotind bogăția libertății primite, în loc să-mi înmulţesc talantul, am pribegit pe cărările vieţii urmărind frumuseţile lumii, gustând din plăcerile ei, ascultând la poveştile rele ale oamenilor, judecând pe cei care caută dreptatea, fără să înţeleg pe cei neştiutori, smerindu-mă în mândrie falsă şi mergând înaintea sfântului altar zdrelit, zdrenţuros şi mocirlit, crezând că mi se cuvine de drept tot ce-mi doresc, că deh,  pentru asta m-a făcut Dumnezeu. 

Vă spun drept că de multe ori am imitat pe fratele cel mare din pildă, privind cu invidie pe cei care reuşiseră să-şi recunoască păcatul, poftind la iertarea pe care ei au primit-o, râvnind la curăţia/curățenia cu care ei se apropiau de potir pentru că se căiseră din inimă pentru cele săvârşite, fără să mă gândesc măcar că și pentru mine Dumnezeu păstrase toate cele bune, toate acele lucruri de care eu mă foloseam şi pe care nu le apreciam. Nu m-am gândit o clipă că Tatăl, Dumnezeu cel ce venise să-l caute pe cel pierdut, aştepta momentul în care fiul risipitor se va întoarce să guste pâinea de pe masa mereu pregătită, să guste din viţelul cel gras, vițelul jertfit pentru bucuria reîntoarcerii către casa părintească. Căci să fim sinceri, fiecare din noi și-ar dori să mănânce din roșcove, în definitiv ele-s dorințele cele mai ascunse și poftele neîmplinite, doar că, bag seama, ele-s rânduite porcilor, nu oamenilor. Pentru care motiv, ne întoarcem de multe ori la locul cel dintâi, dar ne întoarcem din interes, foamea ne animă, ceea ce nu înseamnă că nu suntem primiți, ba da,  de fiecare dată, din iubire, din foamea de iubire

Azi, când scriu aceste rânduri, cuget la ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru El. Mă uit la icoana răstignirii şi privesc la palmele mele. Palmele mele nu poartă semnele cuielor, dar deseori poartă trupul lui Hristos în întregime, în chipul Sfintei Împărtăşanii, şi mă cutremur gândind că sunt nevrednic a purta în mâinile mele pe Cel ce ţine universul în palma Sa.

De multe ori, când poate îmi doream să mănânc din roşcovele porcilor, din mâncarea celor ce nu fac voia lui Dumnezeu, când îmi doream să fiu ca ceilalţi, uitam de Cer, era uşor să fii fiu risipitor, era plăcut, era odihnitor. Azi, când privesc în urmă, nu mă mai ia somnul la gândul că perfida moarte mă putea găsi în starea de porcar, de călăuzitor al animalicului din firea umană, când eu, de fapt, trebuie să fiu păstor al oilor din turma de Dumnezeu încredinţată.  Ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Apoi, la un moment dat, văzând cum darurile/talanţii se împuţinează, cum timpul trece și hrana e pe sfârşite, am început să-mi revin, să-mi vin în fire, aşa cum spune Evanghelia.  De atunci alerg la altar cu frică şi cu dragoste ştiind că Hristos mă aşteaptă cu aceeași bucurie ca să Se jertfească liturghie după liturghie pentru mine, dar şi pentru tine, cel care citeşti, pentru tine cel ce vii la biserică, pentru tine cel ce nu vii sau poate vei veni vreodată la casa părintească, unde Tatăl ne aşteaptă nu ca pe nişte slugi, ci ca pe fiii săi pierduţi şi aflaţi, morţi şi înviaţi.

Gândul meu de azi nu e o predică, căci la predică vă aştept duminica, vă aştept alături de Hristos şi de prietenii săi, sfinţii, îngerii şi oamenii care vin să guste din pâinea împărăţiei veşnice. Gândul meu de azi este o meditaţie a condiţiei mizere în care de multe ori m-am regăsit, târât cu voia mea sau nu, departe de locul în care mereu este o masă întinsă, ce tainic poartă-n ea căldura părintească.

Și da, poate veți zice că nu e drept că se iartă multe și se judecă puțin. Când un om e pe patul morții, fie și sufletește vorbind, dar nu numai, nu judecata trebuie să primeze, ci mila și iertarea. Un medic bun, înainte de a opera, nu-și ceartă pacientul, nu-l judecă pentru că a abuzat și s-a îmbolnăvit, ci-l întărește spre vindecare, bucurându-se că și-a recunoscut boala, pentru ca abia mai apoi, când suferința a trecut, să urmeze cercetarea. 

Altfel, judecata lui Dumnezeu e asemenea judecății oricărui părinte, adică plină de iertare până în adâncul cel mai curat al inimii. Că greșesc, știu, că am căderi, recunosc, dar simt că ridicările, așa, chiar și fără vlagă, sunt primul pas, cel mai important, în drumul către „acasă”.

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic...”!

CÂND SMERENIA POARTĂ BLUGI

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de prima pereche de blugi, îmi aduc aminte de prima lecție de smerenie, asta în condițiile care, recunosc, la momentul acela nu înțelegeam care-i baiul cu mândria și trufia și de ce smerenia, deși pare umilință, nu poate îmbrăca aceleași haine ca aceasta. Și nu că nu știam teorie, că citisem oarece rânduri despre toate, ci pur și simplu în mintea tânărului de-atunci unele lucruri neexperimentate temeinic, încă-și căutau înțelesul nu prin sinonime, ci prin practică.

Altfel, înainte vreme, blugii nu se găseau pe la orice colț, au apărut timid pe la câte o persoană, mai apoi cărați cu portbagajul de prin te miri ce țară și, la un moment dat au umplut pământul cu sute de modele. Dar prima pereche, aia pe care o doream și eu ca orice tânăr, prima pereche a avut un impact anume, atât asupra minții, cât și a sufletului, că de trup ce să vă spun, i-aș fi purtat toată ziua, chit că, recunosc, nu i-am cumpărat de noi, i-am primit de la cineva care-i purtase un pic, chit că asta, la acea vreme chiar nu conta, drept dovadă că pentru a te făli nu contează câte concesii ori compromisuri faci, ci cum crezi că vei apărea în fața celorlalți, a celor de la care vrei  laude.

Vasăzică, trufia, această fariseică purtare, nu  e nimic altceva decât combinația dintre ceea ce ți-ai dori să fii ori să apari înaintea celorlalți, și sentimentul de frustrare că nu se întâmplă asta, de unde și bătaia cu pumnul în piept ca cea a fariseului din Evanghelie, care nu avea alt scop decât a se scoate pe sine în  evidență cu cele făcute, de altfel nimic afară din comun, decât cele pe care în mod normal trebuia să le înfăptuiască.

Blugii, de-o culoare bleu nedefinit, cu câteva fâșii de piele maro rânduite de designer destul de elegant, i-am îmbrăcat prima seară la discotecă și apoi a doua zi la biserică. Ce contrast, nu?  Cam da, dar ideea este că atunci, fălindu-mă în sinea-mi trufașă, deh, cine mai era ca mine, am ajuns la momentul  în care trebuia să îngenunchez și, recunosc, m-a tăiat un gând dureros: cum să stau în genunchi cu blugii, adică dacă cumva se vor toci, păta de vreun bob de ceară pierdut pe lângă strană ori cine știe ce altceva? Știu, vi se pare puerilă gândirea, dar atunci, pe vremea în care nu-i găseai, chiar era o problemă. Și când te gândești că doar cu o jumătate de oră înainte cântasem  stihirile ce deschid vremea Triodului: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă  (a mâna) duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale”, apoi „la mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”! Fariseul sta drept, se ruga trufaș, respectând litera legii ridiculiza duhul ei, era prea puțin important pentru el, dacă nu chiar jenant, să coboare între cei mai de jos, să vină în spate, să îngenuncheze, locul din față îi venea ca o mănușă, de-acolo credea că Îl poate privi pe Dumnezeu drept, iar Creatorul să-i dea dreptate.

Nu mi-am murdărit blugii în biserică, dar i-am sfâșiat într-un gard la un moment dat, pentru că de multe ori încercarea de a scurta un drum nu  presupune doar poteci ferite, ci și obstacole nebănuite, pe-acolo ne pierdem de multe ori în viață părți din lucrurile cărora le dăm prea multă importanță, uitând că haina, deși se spune că-l face pe om, nu-i decât acoperământul cu care, de multe ori, încercăm să ne deosebim de ceilalți.

Eu lecția mi-am învățat-o de-atunci, în mod practic, chiar dacă, recunosc, există multe momente de încercare și cădere. Am realizat că în viață, de smerit de poți smeri singur, de umilit nu e nevoie, fiindcă umilința e altceva, plus că nici nu e nevoie să încerci să te umilești singur, sunt convins că-s destui cei care, cu mult zel,  și-ar dori să te umilească.

Altfel, fariseica trufie poate defila în pielea goală, ca-n povestea cu hainele împăratului, fără să-i pese  de ceilalți, văzându-se doar pe sine, în vreme ce „inima înfrântă și smerită”, în orice vreme și loc, poate îngenunchea fără clipire chiar și când poartă cele mai curate haine. Înveți asta nu când ai prima pereche de blugi ultima modă, ci văzându-te cu aceștia rupți în ultimul hal.

FIRIMITURILE

 

     Fără să vreau, de multe ori în trecerea zilelor, îmi aduc aminte de vremea copilăriei, de timpul în care pâinea se lua pe bază de cartelă și de momentele în care, conform unui calcul aberant, ți se tăia dintr-o pâine dacă nu ieșea calculul per familie pentru un anumit număr de pâini. Adulții, firește, știau cauza, apoi am aflat-o și noi, chiar că nimeni nu vorbea public despre acest aspect. Cu toate astea mă gândesc că atunci, văzând pâinea înjumătățită, parcă mi-era și teamă să rup/scobesc un pic din ea câteva firimituri, numai la gândul că trebuie dusă acasă așa cum am cumpărat-o încât să ajungă pentru o întreagă zi. Nu că nu se mai frământa și-acasă, dar nu era făină pe toate drumurile ca acum, bruma de făină era păstrată pentru vreo prăjitură, pentru căpețele (prescuri) cine avea parastas ori pentru vreo ciulama, bașca pentru făcut tăițeii de casă, că nici fideaua nu dădea pe-afară din rafturi.

      Timpurile trecute au avut lipsurile lor, în special materiale, dar acele timpuri au reușit să păstreze în mintea și inima multora o verticalitate sufletească pe care astăzi rareori o mai întâlnești. Ai zice că tăria de caracter, credința și dorința de îmbunătățire a sinelui a scăzut în ultimele trei decenii invers proporțional cu creșterea bunăstării materiale sau, mai bine spus, cu posibilitatea de procurare, de la orice colț de stradă, a ceea ce înainte nici nu visai să ai.

      Firimituri. Mi-a rămas gândul la firimiturile pe care atunci le adunam, nu se arunca nimic, colțurile plăcintelor erau chiar o delicatesă, azi aproape că toată lumea le aruncă, ba până și coaja mămăligii era folosită, ca să nu mai zic că tuciulețul în care era făcută mămăliga nu se spăla ca acum, imediat adică, ci întâi se fierbea lapte în el, gustul de lapte fiert și mămăligă răscoaptă fiind astăzi o poveste de necrezut pentru cei mai tineri, o clipă din povestea unor timpuri, pentru noi.

      Firimituri. Acum două mii de ani, într-un dialog rupt parcă dintr-un examen de cercetare a credinței, o femeie, cananeeancă de neam, înfrunta dumnezeirea cu răspunsurile perfectei demnități, cu smerenia curatei conștiințe, cu durerea unei mame înfrigurată de încercări și cu răbdarea cerească a unui om care, poate, de multe ori în viață, doar prin firimiturile de atenție ale celor din jur a putut merge mai departe, căci fiica ei se afla în mare suferință.

      „Iar El (Iisus), răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

       Să fii pus în rândul câinilor, coborât în rândul animalelor, nu e ușor, ai zice că nici nu ar fi putut Hristos să spună asta, dar taina a fost alta, nu înjosirea femeii, dimpotrivă, ridicarea ei, căci în momentul care fără nicio sfială a mărturisit că și firimiturile-s bune, a primit mult mai mult, a primit întregul, a primit vindecarea, a primit bucuria de a mânca pe săturate alături de fiica sa, fără lacrimi în ochi și în gât, la fel ca și ceilalți de la care, cine știe câtă vreme, a tot primit firimituri.

      Fărâmiturile sunt bucăți mai mari, firimiturile, îndrăznesc să afirm, chiar dacă sunt sinonime, dau sens unor bucățele și mai mici decât fărâmiturile. O firimitură poate avea puterea unui întreg, nu satură, dar oferă gustul întregului, puterea lui, așa cum spunem noi, cei care încercăm să fim cu adevărat credincioși, că-n fiecare fărâmitură de Împărtășanie e prezent Hristos în toată slava. Și, chiar dacă nu știi să reciți biblioteci întregi, poți mângâia cu un vers; dacă nu știi să gătești ca un chef bucătar, poți bucura oferind un măr; dacă nu poți întoarce un suflet rătăcit, măcar să-l ții aproape nu povestindu-i despre credință, ci arătându-ți credința prin ceea ce faci. Bogatul din evanghelie, dacă o firimitură ar fi lăsat să-i scape către săracul Lazăr, primea un strop de apă, dar n-a făcut asta, deși, clar, și firimiturile ce cădeau de la masa lui tot de câini erau mâncate.

      Firimituri.  În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător ori rest,  de noi depinde cum știm să gestionăm un întreg, de noi depinde cui și cât tăiem, de noi depinde (când depinde) ce facem cu firimiturile, măcar cu cele de atenție, căci în bogăția noastră considerăm că avem dreptul doar la întreg, firimiturile, resturile, cuvenindu-se câinilor.

      Firimituri. Mereu îmi aduc aminte că mi le-aș fi dorit, dar de fiecare dată am înțeles că și acestea trebuie să fie împărțite, că fac parte dintr-un întreg din care ne dorim mereu să rupem doar pentru noi, chiar dacă, clar, niciodată nu ne vom sătura, am rupe mereu și mereu, făcând de fiecare dată firimituri.