UN PELERIN RĂTĂCIT

Foarte multă vreme am crezut că doar gândul rău nu-ți dă pace, știți, ca ispita aia ce te perpelește când ți-e lumea mai dragă și te tot împinge la gustarea din fructul oprit, indiferent prin ce livadă crește el. Dar nu, nu e așa, și gândul bun e la fel de ispititor, iar gustarea  unui fruct neoprit devine atât de arzătoare încât nu mai contează efortul în dobândirea clipei de satisfacție, chiar dacă asta uneori înseamnă așteptarea unor ani întregi de viață. Mi-ar plăcea să spun, desigur, lipsit de modestie, că sunt un om cu multă răbdare, dar trebuie să recunosc că pe ogorul sufletului meu răbdarea crește răzleț și cu roade aproape stafidite ori, mai pe românește, dacă ar fi să am veșminte croite din răbdare, clar, aș umbla pe stradă mai mult gol decât îmbrăcat.

Așadar, după mai bine de două decenii de visare, în toamna asta, aproape pe negândite, răbdarea mea a fost răsplătită, cumva, ca un dar pentru cei 22 de ani de căsătorie și preoție, că tot mi-e luna aniversară, am reușit să ajung să văd și să ating locurile despre care am învățat de foarte multe vreme, ținuturile în care s-au petrecut lucrurile și lucrările despre care predic încă din primele-mi zile de slujire. Nu pot spune că stau rău cu teoria, nicidecum (știu lipsă de modestie), dar când vezi și atingi cele despre care știai doar  din orele de geografie, istorie și din paginile Scripturii, deja totul capătă alt sens, căci una este ca cineva să-ți vorbească despre minunatele gusturi ale unor mâncăruri îmbietoare, minuțios descrise, și alta e să și poți gusta din cele pe care n-ai fi crezut că o să le simți pe cerul limitat al gurii.

În ultimii 10 ani am tot avut ieșiri din țară, unele ca turist, altele ca pelerin, despre unele nu am scris niciodată, despre altele știți prea bine tot itinerariul. De data asta a fost un pic altfel, pentru că nu-i chiar atât de simplu de mers în Israel și Egipt, nu ca pelerin, cel puțin eu așa cred după 7 nopți petrecute alături de oameni speciali într-o lume a orientului total diferită de ceea ce trăim noi pe-aci.  Însăși pregătirea e alta, pregătire cu multă vreme înainte, acte, grijă, știut fiind faptul că acolo controalele-s tare riguroase (și sunt, credeți-mă), știind că acolo clima e diferită mult de a noastră, știind că acolo totul e pe fugă dacă ești doar turist, căci dacă ești și pelerin, deja fuga e o stare lentă de deplasare, asta pentru că dincolo de fotografiat și admirat, musai să-ți găsești echilibru și-ntr-o cântare alături de cei din grup, obligatoriu să-ți faci timp pentru câteva clipe de rugăciune și, dacă nu-ți este prea somn, să participi și la slujba liturghiei săvârșite-n taina nopții.

Tel Aviv-ul, locul în care am pășit pe pământul țării sfinte, ne-a descoperit începutul încercărilor ce au ca punct de plecare răbdarea, pe aeroportul Ben Gurion, înțesat de oameni ce asigură securitatea, se avansează greu, întrebări și întrebări, pentru mulți dintre pelerini aproape de neînțeles, socotind că ei vin dintr-o țară (a noastră) unde pacea încă este o binecuvântată trăire. Dar odată trecut acest tir al întrebărilor, cu ajutor de neprețuit al celei care, cu răbdare,  ne-a fost îndrumătoare de grup încă de la plecarea din țară, autocarul ne aștepta afară cu șoferu-i pregătit pentru o nouă echipă, un adevărat mânuitor al volanului și cunoscător a mai multor limbi străine. Lângă el ne aștepta ghidul nostru, omul despre care auzisem multe, omul care, aparent, nu lăsa să se vadă prea multe despre  firea-i atât de caldă și despre trăirea atât de intensă. În fapt, s-o zic încă de la început,  părintele David este, cred fără să clipesc,  cel mai bun ghid pe care-l poate avea Israelul la ora actuală, și nu e de colea să știi asta, e o bucurie să ai acolo un român get-beget care să cunoască acele locuri mai bine decât le cunosc cei născuți acolo, firește, putând să-ți explice de-a fir a păr în română, engleză, ebraică și arabă nu doar despre cele sfinte, ci și despre mișcarea plăcilor tectonice, despre falii și văi, despre munți și ape, despre oameni de stat și legi, despre natură și literatură.

Cea dintâi oprire a fost în Lida, orașul sf. Gheorghe, primul popas de rugăciune, primul contact cu o lume diferită de a nostră, un spațiu în care evreii și arabii își duc viața aparent separat, dar în fapt împreună, cum de altfel se întâmplă pe tot teritoriul țării sfinte, căci vizibilele despărțiri administrative sunt doar puncte de delimitare a unor spații despre care doar Dumnezeu știe sigur care-i adevărul.

Prima zi s-a scurs pe negândite iar somnul în orașul Betleem a fost atât de scurt încât soarele ce răsărea de dincolo de deșertul încă nevizitat  ne-a găsit plecați la drum, Ierusalimul ne aștepta cu Muntele Măslinilor, la fiecare intersecție sunte și sute de pelerini și turiști din toate neamurile pământului căutând spre Ghetsimani, grădina mult iubită de Hristos, locul în care rugăciunea transforma sudoarea și, de ce nu, lacrimile, în picături de sânge. Câțiva măslini milenari încă pot spune, în suflarea vântului printre scorburile roase de timp,  povestea unor clipe în care zarva prinderii Fiului Omului avea să se audă peste veacuri pe la toate colțurile rotundului Pământ. Nu foarte departe, am zice noi azi, peste drum (în fapt străzile unui oraș foarte aglomerat), stă închisă (zidită) Poarta de Aur, cea pe care Suleyman Magnificul a zidit-o crezând că Hristos n-are să mai vină a doua oară, știut fiind faptul că acolo va avea loc Judecata de Apoi, în Valea lui Iosafat. Știu, mulți din cei ce veți citi fie veți abandona, fie vă veți plictisi, dar am spus-o, una e să mergi acolo ca turist, alta e să fii și pelerin.

În Betania (cartier al Ierusalimului acum) a fost zidită cândva Biserica Eleonului, a Înălțării, doar că în acel loc acum se află o moschee, doar stâlpii curții mai arată ceea ce odinioară ridicase împărăteasa Elena, plus bucata de piatră din mijlocul moscheii, cea în care a rămas urma tălpii Mântuitorului înainte de a se ridica la cer. Între Ghetsimani și Eleon am tot dat târcoale cetății sfinte, cea care are ziduri de aproape 3 m lățime și circa 12 înălțime, cu formă de poligon neregulat, cu ziduri ce păstrează atât bucățile de piatră din timpurile hristice cât și cele adăugate ulterior de diverșii invadatori și conducători vremelnici ai urbei.  Gheena, locul cel mai urât al acelor vremuri în care se aruncau și se ardeau gunoaiele orașului este mult mai curată azi, dar  pare-se că pe timp de noapte își păstrează statutul de loc famat încă și-n vremea noastră.

Sfântul Mormânt? Sfântul mormânt are ceva aparte, iar noi am ajuns acolo pe Drumul Crucii (Via Dolorosa) în miez de noapte, străduțele atât de înguste aproape-s imposibil de străbătut la lumina zilei, plus că opririle noastre prin locurile în care Hristos a căzut purtând crucea crucilor neamurilor au fost adevărate lecții de istorie și spiritualitate. Pe negândite te trezești în curtea Sfântului Mormânt într-o lumină stranie dăruită din belșug de luna plină ce se revărsa peste întreaga zonă. Piatra curții și cea a zidurilor strălucea, milioanele de pași ce au călcat-o de-a lungul vremii i-au dat o patină pe care nicio mașinărie de șlefuit n-ar fi în stare s-o facă. Iar odată intrați în curte deja au năvălit informațiile și frisoanele trăirii, Golgota era la doi pași de noi, scobul în care a stat Sfânta Cruce fiind atins de palmele multora din noi, iar piatra ungerii, vegheată de candele impunătoare, transpiră cu miros de mir, arătând locul în care procesiunea de la Denia Mare a Prohodului se încheie pregătind punerea în mormânt. Nu departe se află locul despre care care evanghelia spune „iată locul unde fusese pus”, locul spre care, în miez de noapte, deja se îndreptau sute de oameni, grupul de francezi format înaintea noastră fiind o pată de culoare albastră (toți având tricouri cu această culoare) uitându-se spre grupul nostru care, foarte aproape de intrarea în altarul ce adăpostește mormântul, începuse să cânte „Hristos a înviat”, frânturile de cântec trecând dincolo de ziduri, prin ochiul de sticlă ce dădea spre cerul înstelat al unei nopți ce cu greu poate fi uitată.

Scriu și mă uit că deja se adună multe gânduri, neînțelese poate pentru mulți cei care au avut răbdarea să citească până aici, dar cum spuneam la început, nici eu nu-s mai vrednic în cele ale răbdării. Am avut bucuria să port în aceste zile drapelul țării noastre, l-am purtat cu drag înaintea grupului pentru ca niciunul să nu se piardă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru printre alte însemne ale unor grupuri din alte țări, să ne întâlnim (și ne-am întâlnit) și cu alți români de-ai noștri plecați cu aceleași gânduri bune spre meleagurile despre care, ca și noi, doar citiseră și auziseră.

Biserica Adormirii Maicii Domnului, foișorul în care a avut loc Cina cea de Taină și mormântul proorocului David au fost următoarele pe listă, fiecare din cele vizitate având istorii și trăiri aparte. La întoarcerea în Betleem am văzut și vizitat Biserica Nașterii Pruncului Hristos unde, în locul în care a fost staulul, sub altar, am cântat colindele noastre românești, grupul de ruși prezenți ascultând cu lacrimi în ochi și văzând bucuria noastră. Undeva, aproape, se află și peștera sf. Ieronim, cel care a tradus Biblia din ebraică în latină în sec. IV, traducere ce poartă numele de Vulgata.

Specială a fost și ziua fugii în Egipt, fuga noastră, desigur, căci fuga sfintei familii a fost acum 2000 de ani. Cam pe același drum am mers și noi, doar că noi am parcurs sutele de km de deșert într-un autocar cu aer condiționat iar ei, atunci, doar cu un asin, sub arșița celor 40-50 de grade ce nu-ți lasă prea multe șanse de supraviețuire dacă nu ești pregătit. Și-n Sinai, vestita peninsulă, am urcat pe vârful muntelui cunoscut ca muntele Horeb, de 2285 m, muntele pe care Moise a primit tablele legii, pe acesta fiind și cea mai veche mănăstire ortodoxă din lume, locul în care și-a primit mucenicia sf. Ecaterina. Ghidul egiptean, un localnic, beduin, vorbitor de 5 limbi străine, ne-a dus pe cărările muntelui ce ducea în pietrele-i seci milenare povești de viață. Răsăritul l-am prins pe vârful muntelui, vraja soarelui se vede minunat de la aca înălțime, cu atât mai mult cu cât din deșert răsăritul pare altfel, soarele fiind mai jucăuș în arătarea-i pe bolta cerească.

Întoarcerea în Israel avea să nu ne ofere odihnă, am dormit mereu foarte puține ore, Iordanul ne aștepta și el cu istoria-i atât de bogată și Marea Moartă, parcă din ce în ce mai secată de vremuri și vreme, își spăla cristalele de sare pe o plajă pe care sute  și sute de oameni căutau să facă o poză cu ceea ce a rămas din înfloritoarele cetăți ale Sodomei și Gomorei, prăbușite-n adâncul de sub nivel mării într-o ardere sărată în care viața nu-și găsește locșor în niciun liman din zonă.

O oază de liniște am găsit în pustiul Hozevei, acolo îl avem pe sf. Ioan Iacob de la Neamț, un român care a iubit pustiul și rugăciunea și care, în măreția simplității a cucerit Cerul cu nevoința sa într-un spațiu în care, dacă ești dus legat la ochi, ai crede fără dar și poate că-i mai aproape de solul marțian decât de ceea ce știm noi că ar fi pământul nostru.  Doar la sf. Gherasim de la Iordan (ce istorie minunată e acolo) am găsit verdeață din belșug, acolo rodiile atârnau generos pe stâlpii porții de la intrare iar curmalii se lăfăiau de-a stânga și de-a dreapta curții. Icoana din subsolul bisericii o prezintă pe Maica Domnului alăptând, acolo fiind scrisă și o poveste pe care vreodată am s-o relatez în alt cuvânt pentru cei care doresc să-mi mai treacă prin pagină după mulțimea cuvintelor din această postare.

Poate că dacă aș  relata pe larg trăirea de la fântâna femeii samarinence, sf. Luminița, ori dacă aș detalia bucuria de la Cana Galileii ar trebui să mai scriu 3 pagini, la fel de mult m-aș întinde dacă aș vorbi despre palatele lui Irod ori despre peștera-închisoare unde Ioan Botezătorul și-a lăsat capul pe tocător pentru un capriciu al regelui aburit de alcool. Despre Tabor ce să vă zic pe scurt, că păstrează și acum, după fiecare liturghie, parte din norul divin ce se coboară tainic printre cei care participă la slujbă? E greu de prezentat în scurte cuvinte cele pe care pașii pelerinului le calcă și pe care sufletul le încarcă. E mai ușor pentru turiști, ei pozează, se pozează, bifează și merg mai departe, dar pelerinul vrea și rugăciunea, vrea un pic din miezul celor de acolo, pelerinul trece de barierele convenționalului prin cele pe care legile nescrise ale trăirii le pune înainte celor care doresc să dobândească mai mult decât cunoștințe suplimentare, adică și trăiri vnidecătoare de suflet.

Ultima seară a fost magică, am trecut rapid pe lângă Muntele Fericirilor, am văzut Nazaretul cu toate chemările sale, am văzut Gadara și locul în care îndrăciții își făceau veacul și am ajuns la Marea Galileii ori Lacul Ghenizaret sau, cu voia voastră, Marea Tiberiadei, toate desemnând același loc magic în care au avut loc o grămadă de minuni făcute de Hristos: vindecarea soacrei lui Petru, pescuirea minunată, potolirea furtunii, mersul pe apă, vindecarea îndrăciților și, de ce nu, că-i foarte aproape, chiar prima minune, schimbarea apei în vin la nunta din Cana. Pe Marea Galileii a fost arborat drapelul nostru și toți cei din grup am intonat câteva strofe din imn, lacrimile ce jucau în colțul ochilor noștri fiind vădite clar de soarele ce se scufunda leneș undeva spre apusul lacului ce căpăta culoare sângerie.

Când am început să scriu aceste rânduri am crezut că pot condensa totul în doar două pagini. Mă uit acum cât am scris și, cu amărăciune mă gândesc, că n-am reușit să scriu cât mi-aș fi dorit, să dezvolt cât mi-ar fi plăcut, să nu vă prezint doar așa, (la) rece cele pe care le-am trăit alături de oamenii minunați ai grupului din care am făcut parte, alături de ostenitori și rugători. Evident că într-un astfel de grup au fost și momente de mici tensiuni, dar și momente de veselie desfășurată pe miile de km parcurse. Nu încape îndoială că la fiecare plecare dimineața, apoi seara iar, dar și-n alte momente, un acatist ori o rugăciune plecat din microfonul ce se plimba la cei care citeau și, fără dar și poate că gândurile bune rostite au fost îndreptate către cei prezenți și către cei de acasă, fiecare cum ne-am putut chivernisi mai bine gândurile și trăirile.

Recunosc că inițial nu am vrut să scriu despre o stare întâlnită acolo, una care mă doare profund, o stare despre care noi trebuie să reflectăm adânc. Pe la mai toate marile intersecții sunt prezenți militari cu pistoale automate, în Egipt chiar fiind baraje destul de dese făcute din pietroaie și butoaie lângă care stau de veghe soldați și civili înarmați. Starea aceasta permanentă de pregătire de luptă este zdrobitoare, copiii, îmbrăcați frumos în uniformele lor, se strecoară pe lângă soldații cu pistoalele mitralieră, mergând sărăcuții spre școală ori spre care purtând în sufletul lor, cred eu, speranța că vreodată vor trăi și-n lumea în care pacea nu este doar un cuvânt despre care citesc prin manuale.

Mi-am dat seama în aceste zile că noi, dincolo de inerentele probleme cotidiene, ne bucurăm de o pace pe care trebuie s-o prețuim enorm, ne bucurăm de câmpuri înverzite și ape curgătoare, așa cum sunt ele, murdărite deseori, încă putem pleca cu mașinile, indiferent de trafic, fără să ne fie frică că intrăm pe vreun teren minat, încă ne putem planifica concedii în zone ale țării în care nu ne așteptăm să fie vreun atac terorist.

Peste cei de acolo, ca și peste noi însă, există același cer, sub acest cer suntem turiștii și pelerinii unor clipe ce se scriu mai vizibil ori mai șters în istoria omenirii. Fiecare dintre noi, la vremea cuvenită, vom trece prin Poarta de Aur pentru o judecată a conștiinței robite ori eliberate de presiunea unor timpuri pe care le trăim deseori fie în abundența unor oaze de clipe liniștite, fie în deșertul sărat al unor încercări în care credem că viața ni se pustiește.

Da, recunosc, pe drumul vieții sunt un pelerin rătăcit, dar da, am fost acolo, am fost să iau Lumina.