COLINDUL LUMINILOR NEAPRINSE

 

În pustia liniștii de-afară, nefirească și aproape tristă, socotind momentul din an în care ne aflăm, doar o ceață rece dă târcoale pe lângă lumina becului de pe stâlp, și se revarsă generos peste capătul de uliță unde locuiesc. E strigător de liniște, în alți ani totul era un zumzet al nopții de Crăciun, era zbuciumul în care, de veacuri, se binevestește nașterea unui Prunc, atunci vestit de păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, iar mai apoi, vestit de cetele de colindători, din tată-n fiu, încât cei ce au fost cândva copii, învechindu-se în zile, să devină bătrânii povestitori ai unei taine pe care, iată, timp de două milenii,  teologii o înrămează-n dogme cu cuvinte alese, iar colindătorii o transmit prin viu grai, cu bogăția cuvintelor rămase din moși străbuni.

Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, în alți ani, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Anul ăsta am tăcut, ne-am ferit și am ferit, am respectat legea cu lacrimi în ochi, e imposibil să faci cete de trei colindători când toată ceata ar depăși o sută de suflete curate de copil, e imposibil să porți masca când la fiecare colț de stradă te așteaptă alte bunătăți, alt ceai cu aromă diferită de cel dinainte și, mai mult decât atât, e greu să strigi din toți rărunchii pe la porțile creștinilor când ai pază pusă la gură. Pe cine ai putea lăsa acasă și pe cine să iei, n-ai strânge oare șuvoaie de lacrimi din ochii celor care i-ai lăsa dincolo de porțile caselor? Anul ăsta n-am fost pe ulițele satului, dar oare, oamenii, oamenii de aici și de pretutindeni, măcar aceia care se declară credincioși, l-au primit în sufletul lor și așa, nevestit?  Și dacă n-au putut ieși pe drum, au cântat oamenii colinde-n casa lor, au îngânat măcar, fie și-n roboteala cotidiană, un colind pe care îl vor fi avut vreodată în mintea seninei copilării?

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte  zi de zi.

Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.

Frisoanele neputinței sunt tare dureroase,  știu că nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi  şi trişti, pe la porţile vieţii.

 M-aş bucura ca ziua sfântă a naşterii lui Hristos să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători pe la ferestrele minții, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemenea pruncilor senini şi plini de pace. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, ca și cum, într-un colind magic, din neaprinse lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări!

 

 

CĂDERI CARE TE RIDICĂ

 

În vreo două rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

„Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

Că vorbeam mai devreme de ispitorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e. Că doar ce am scăpat de Covid fără probleme și m-am ales cu o crâncenă cădere pe amărâtele-mi de coaste, turtindu-le dureros, în ispitirea de dinaintea postului cu tânguirile pe care, recunosc, nu le-aș fi avut fără această cercetare. Zice Ecclesiastul că „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Că doare nu mă vait, mai greu e cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „aproape mort” sau „pe moarte”? Abia viu, pentru că prima viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce par a fi insuportabile.

În cădere, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

Desigur, nu e cazul meu, am fost ajutat repede, iar mâinile dibace și atente precum și palmele ce se strâng în prietenie frumoasă au creat o stabilitate. Mai mult, că și mie-mi place hazul de necaz, pe lângă diagnostic, a venit și vorba românească, anume că „n-am nici pe dracu`”, asta ca încurajare, firește, că durerile doar eu le cunosc.

Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

Nu am curaj să gem, nu din pricina durerii, aceasta va trece și voi uita de clipa încercării, nu am curaj să gem fiindcă mi-e frică de nepăsare, pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.

AGORA

 

„...vreme este să taci, vreme este să grăiești...”.

În Grecia antică, de vreo 3 ori pe lună, într-o anumită piață publică, agora, regele își făcea cunoscute hotărârile. Partea frumoasă era că oamenii puteau vorbi și ei, scriau pe un ciob numele proscrișilor, a celor gata de exilare ori închisoare și, de la ăl mai bătrân la cel mai tânăr puteau lua cuvântul înaintea stăpânului. Libertatea cuvântului, gândesc eu acum, a fost și atunci, ca și acum, măcar la nivel de sămânță, reminiscența unei primordiale hotărâri, posibilitatea de a alege rostirea unui cuvânt ori săvârșirea unui act fără prea multă îngrădire.

Virtualul este, mai ales în ultima vreme, o piață publică în care teoretic fiecare poate vorbi, sau nu, măcar pe propriul „perete”. Wall-ul devine, așadar,  spațiul personal în care arăți ceva și te arăți lumii în diversele manifestări cotidiene, ca și cum ai beneficia de un spațiu ce aparent îți aparține, îl administrezi, dar un spațiu cu geamuri pe toate părțile, uneori mai fumurii, prin care prezinți și vezi ceea ce se discută în piață. Doar decența și inteligența  de a nu-ți expune în agora, public, problemele intime te ferește  de oprobriu ori de aclamații inutile, fiindcă să fim înțeleși, problemele unor clipe de viață ce în anumite momente se (în)scriu bolduit pe sinuosul drum al existenței nu trebuie să fie făcute publice, altfel vei ajunge să constați, cu mare amărăciune, că cei ce cândva strigau Osana, să strige mai târziu, acuzator, să se răstignească.

Agora, da, o piață a ideilor în care regii zilelor noastre, în ovații, își impun mesajele, iar poporul, o ceată de golemi ușor de manipulat, fără a avea o identitate în sine, ci doar una de moment, în bucuria primirii unor like-uri care să înlocuiască străvechea  coroniță din ramuri de măslin, stă mereu în așteptarea stăpânului care, doar ștergând o literă din fruntea ce străjuiește conștiința,  te trece de la adevăr la moarte.

Deși am primit de la Dumnezeu darul de a vorbi, alegem tăcerea, oamenii ne forțează să tăcem și facem asta taman de frica faptului că e posibil să devenim prizonierii propriilor noastre gânduri rostite, ostracizații unor timpuri în care valoarea unui adevăr rostit, să echivaleze cu o sentință nedreaptă pusă în aplicare prin lapidare continuă, nu cu pietre făcută, ci cu ascuțite și meșteșugite cuvinte.

Văd zi de zi în virtual și nu numai, văd peste tot cioburile încă scrise, ori scrise și necitite, despre proscrișii unor zile în care, până și eu, guralivul, îmi dau seama că tăcerea e în astfel de situații cel mai bun medicament pentru suflet și minte.

Tăcerile noastre pot fi de multe ori osânditoare dar și mântuitoare. Poți fi acuzat pentru tăcere, dar nu la fel de osândit ca pentru un cuvânt greșit. Și mai e un aspect, nebunia omului care crede că deține adevărul în orice articulare se poate întâlni cu tăcerea lui Dumnezeu, ca-n judecata lui Hristos, acolo nici măcar spălarea pe mâini înaintea poporului nu poate șterge urmele viitoarelor sentințe.

Agora, piața publică, în special cea din lumea virtuală, e saturată de îndemnuri motivaționale, mai greu este însă cu puterea exemplului, de aceea, când observați că-n jur se așterne uneori tăcerea, bucurați-vă, înseamnă că în lumea asta mai sunt oameni care știu că timpul pentru a tăcea e vremea în care, în adâncu-i, omul își lămurește, cumpătat,  în focul fierbinte al conștiinței, aurul cuvintelor viitoare, asta pentru că, așa cum spune un proverb arab, ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor spuse.

E piața plină de oameni care cuvântă, și-n judecata lor oarbă, scrijelind pe cioburile mizere ale ignoranței, uzează de libertatea cuvântului osândind pe cei ce, mărturisind adevărul, au ales tăcerea.

Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

 

 

DE DINCOLO DE MORMÂNT

 

„Nu credeam să-nvăț a muri vr(e)odată..., ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!”

Într-o zbatere ce se repetă pedagogic an de an, natura, în spectaculoasa-i existență, își face trecerea de la viață spre moarte într-o jilavă atmosferă, aerisită doar din când în când  de răbufnirile speriate ale unui vânt nesigur ce zburlește frunzele ruginii ale unor copaci pregătiți de hibernare.

Ochiul omenesc, robit deja de multă vreme de pixelii aparatelor ce transmit informație, pierde spectacolul naturii, în cel mai bun caz, izolat, se fac fotografii cu colțuri de natură moartă ori vie, doar că mirosul, foșnetul și vibrațiile nu pot fi surprize în nicio fotografie din lume. Ori moartea, doar surprinsă de aparate, nu are decât o însemnătate statistică, una mult prea mediatizată, trecerea dincolo rămânând doar starea prin care fiecare pășește singur, conectat sau nu la vreun dispozitiv, înconjurat sau nu de semeni ce au curajul (de ce nu și dragostea) de a veghea la  momentul în care se face desprinderea, când toată mărirea de aici dispare și durează doar o clipă, cum spune o frumoasă cântare, pentru ca moartea pe toate acestea să le primească.

Ne naștem cu moartea în oase și murim cu Viața în suflet.  „Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori." E așa de simplă trecerea și atât de vie clipa încât de multe ori ai senzația că din morminte răzbat ecouri de viață prin derularea unor amintiri ce uneori nu se sting niciodată, iar alteori, prin vise ce par atât de palpabile, să se permanentizeze gândul că cel plecat este foarte aproape, asta fără a cădea în ispita unor boli psihice ce deschid porțile unor trăiri nedorite.

„Să nu vă întristați ca cei care nu au nădejde!”

Moartea, privită din afară, a devenit un spectacol tragi-comic pe scena vieții. Pe lângă învățătura Bisericii despre moarte și înviere s-au alipit în timp diverse pseudo-învățături, de multe ori chiar cu acordul unor slujitori, costisitoare obiceiuri și dăunătoare sfaturi. În circul cotidian al morții au intrat găinile, ațele, pieptenul, banii găuriți, felurite forme de colaci și cusături, superstițiile despre oglinzi, pisici și bărbierit, plus tot felul de strigături, jelituri, cuverturi, cărat de ape și spălat de rufe de parcă înaintea lui Dumnezeu totul ar trebui prezentat ca unui șef căruia trebuie să-i iei fața cu niște aranjamente făcute pe fugă, spre deliciul asistenței, într-o încercare de mituire pentru o judecată părtinitoare.

Să nu te întristezi în fața morții e greu, dar nu ca cei care nu au nădejde, fiindcă nădejdea învierii, a vieții veșnice, a trăirii sufletului dincolo de țărâna trupească creează premisa unor lacrimi de întărire, a lacrimilor vărsate doar pentru neștiința de a fi putut trăi mai curat, mai sincer, mai aplicat lângă cei de lângă.  Poate de aia, la marginea cetății Nain, acum 2000 de ani, Hristos învie un tânăr, singurul copil al mamei sale, iar aceasta văduvă, pentru faptul că a văzut lacrimile mamei îndurerate, lipsită de știința și credința în înviere. Îl învie în fața unei mulțimi mare de oameni, apropiații familiei, evident îndoliați, dar și a celor pe care-i definim ca gură-cască, mulți și îndârjiți, nelipsiți nici azi (urmașii lor, desigur) de la înmormântările publice, curioșii morbizi și clevetitori ai secolului XXI, acei ahtiați după grotesc și ipocrizie, sfătuitorii de ocazie, mai activi și prezenți la astfel de evenimente decât ciorile pe stârvurile de pe câmpuri și din  păduri.

Am văzut mulți oameni murind. Unii, prea îndârjiți în a mai stărui o clipă, au plecat cuprinși de o mare tristețe. Alții, împăcați cu viața, înconjurați de cei dragi, în lumina unor candele plină de lumină, au plecat liniștiți, senini, ca și cum după o viață de muncă ar merge într-o vacanță binemeritată în apropierea sfinților și, de dincolo de  morminte, să transmită prin faptele bune făcute pe-aici, nemuritoare lecții de trăire. 

Nu, moartea nu trebuie să fie  nicidecum lăsată-n grija saltimbancilor și a celor care fardează strident chipurile vlăguite de viață, moartea trebuie lăsată-n grija rugăciunii liniștite și scurte, în scăldarea unor lacrimi de iertare și speranță, în lumina unor candele ce pâlpâie spre veșnicie și-n milostenia curată, nefățarnică a unor prinoase care nu trebuie să sature spre îmbuibare, ci doar să mângâie spre aducere aminte.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească. Mă uit în livadă și văd cu ninge cu frunze îngălbenite, căci s-a pornit din nou un vânt ce le scutură spre cer, ruginite,  și merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

SEMĂNÂND ÎNCREDEREA, CULEGI RESPECTUL

 

„Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”.

Pentru prima dată în 24 de ani de preoție am ascultat toaca și clopotul vestind de Liturghie, stând acasă. Nu știu cum să vă descriu sentimentul, în mod normal trebuia să fiu acolo, să aștept oamenii, să stau un pic de vorbă înainte de slujbă, să încep slujba și să mă bucur de glasurile celor care mai timid ori mai curajos cântă în biserică, apoi, după slujbă, să stăm iar de vorbă.

Pregătirea de slujbă se aseamănă întrucâtva cu pregătirea unui ogor pentru însămânțare, pentru ca odată începută treaba, să poți arunca sămânța, să distribui  cuvintele, să faci să rodească cu rod însutit toată fapta cea bună, spre a fi îndestulare celor care doresc o astfel de  hrană nu doar pentru o zi, ci pentru o viață întreagă.

Dar azi nu, nu am plecat la slujbă. Azi am rămas acasă hrănindu-mă cu cuvintele celorlalți, cu cuvintele celor cărora ani de-a rândul le-am vestit Cuvântul prin simplele mele cuvinte, întărit fiind în gândul că cele predicate de mine s-au lipit bine de mințile și sufletele celor care au călcat pragul bisericii cel puțin în anii în care eu le-am fost preot. Eu am încercat să semăn numai sămânță bună în ogorul pe care-l tot îngrijesc cu mare drag, chiar dacă, ca oricărui semănător, indiferent cât de bun ar fi, se mai întâmplă să cadă semințe și pe drum, prin vreun loc pietros ori spinos, iar rodirea să fie anemică și fără rod bun.

Din respect pentru oamenii păstoriți, de dragul celor încredințați spre slujire, din dorința de a-i proteja și pe ei ca și pe cei ai casei mele, încă din primii ani de slujire am mers pe calea adevărului și, cu transparență, în lucrarea iubirii, cu celeritate și responsabilitate, „ deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.

Vă întrebați oare, unii, ce rost au cuvintele mele de azi? E simplu, azi, într-un fel, deși știam de multă vreme, realizez că ceea ce am semănat cândva, rodește acum și rodește frumos. La cerere, repet, la cerere mi-am făcut testul pentru Covid, cel mai mic simptom mi-a dat de gândit că eu, preotul satului, prin natura misiunii  mele, iau contact cu aproape tot satul. Firește, în ultimele luni am luat contact protejat, respectând toate normele legale, inclusiv în biserică, iar asta nu doar declarativ.

Pozitiv, da, asimptomatic, până acum fără probleme grave și, slavă Domnului, izolat la timp după cum rânduiește legiuitorul. De ce am făcut asta? Repet, dincolo de grija pentru familia mea, din respectul pe care-l port credincioșilor mei, din grija ce le-o port, din dorința de a-i vedea sănătoși, întregi, siguri pe ei și în siguranță lângă mine, din dorința de a nu umbla cu două măsuri, la gândul că vor avea și de acum înainte încredere în preotul lor și-n sămânța cea bună a cuvântului pe care îl transmite de la amvon și nu numai.

Sutele de mesaje primite, nenumăratele telefoane și toate gândurile bune adunate în ultimele trei zile mi-au arătat că sămânța cea bună, acolo unde a căzut, a rodit însutit. Oamenii au apreciat că, deși nu m-a obligat nimeni să fac testul, am procedat moral și, chiar dacă acum sunt nevoit să stau departe de lume, pierzând evenimente importante în familie ori în societate, le sunt aproape și, peste toate, le rămân același vertical slujitor.

Nu intru în polemica covid-ului, că există ori ba, că e conspirație ori nu e, că unii sunt îndreptățiți și alții marginalizați. Când primești rezultatul ca fiind pozitiv și știi că nu e tocmai o cruce ușoară nu te mai gândești la polemică, ci la cei din jur, la cei pe care-i iubești. Drept care, părintește și prietenește vă spun, dacă aveți minime simptome, faceți testul, asta înseamnă responsabilitate și iubire, înseamnă respect și recunoștință față de cei din jur, înseamnă să vă protejați și să-i protejați pe cei dragi.

Altfel, dacă vă întrebați unde este Dumnezeu în ecuația asta, e simplu, în ce mă privește această cercetare la care sunt supus, înmiit mai mică decât încercările lui Iov ori ale altor oameni drepți, această cercetare nu este nimic altceva decât modul prin care răbdarea, credința, încrederea și speranța cu care am fost dăruit trebuie să treacă la alt nivel. Nădăjduiesc că voi ieși mult mai întărit din această izolare, mult mai aplecat spre suferințele oamenilor, mult mai dăruit slujirii mele, mult mai sigur pe hotărârile mele și, de ce nu, mereu pregătit pentru celelalte încercări ale vieții.

Vă mulțumesc tuturor celor ce ne purtați în rugăciuni, vă mulțumesc pentru aprecierea voastră! Sămânță bună am semănat în timp, roade minunate culeg acum.

 

PRIMUL PAS

 

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Când ești prunc părinții se bucură enorm de prima gângurire, apoi de primul cuvânt rostit. Plecatul de-a bușilea este un semn bun, dar clar, peste toate, primul pas rămâne în istoria oricărei familii. Cumva, primul pas făcut reprezintă ruperea unei piedici ce te leagă de trecut, dezlegarea e un fel de a merge în favoarea unui alt stil, mult mai rapid, mult mai lejer și mult mai sigur.

A face primul pas spre orice lucru bun reprezintă câștigarea unei prime lupte, iar asta indiferent că-ți învingi frica ridicând mâna pentru a răspunde la prima temă, fie pentru a intra pentru prima oară într-o echipă pe care doar ai admirat-o de pe margine, de ce nu, până la a mărturisi dragostea față de o persoană ori, spiritual vorbind, pentru a da mărturie în fața oricărei autorități lumești pentru credința ce-o trăiești în adâncul sufletului.

Dar primul pas nu e ușor, pentru a-l face ai nevoie de maturitate, de credință și încredere, de eleganță și deschidere, toate aceste calități și virtuți creionând chipul omului care știe să se desprindă din marasmul mocirlos al unor trăiri periferice, de multe ori aproape lipsite de orice legătură cu interiorul, cu sinele, cu adâncul netulburat al trăirilor primordiale, curate, nealterate și neviciate.

Ascult de mai bine de două decenii mărturisirile multor oameni și, credeți-mă, în trecerea timpului mă întreb tot mai des de ce e așa de greu să ierți pe cel de lângă, mai mult, de ce este (aparent) imposibil să-l iubești pe cel ce ți-a greșit. Poate că, gândesc eu, iertarea înseamnă să-ți întinzi mâinile pe cruce ca și Hristos odinioară, iar primirea cuielor în palmele noastre murdărite de păcate, ar putea da sens iubirii, sângele spălând, pedagogic vorbind, mizeriile unor maculate trăiri. Dar cine mai are azi atâta dorință de iertare încât să se răstignească în gunoaiele de la periferia unei lumi în care fiecare care-și strigă nevinovăția?

Se întreba Nicolae Steinhardt cândva așa: „de ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens”. Și că tot ziceam de nevinovăție, tot el, monahul de la Rohia, spunea că „Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

Observ, ca tot omul ce folosește internetul, cum pe miile și miile de pagini din toată lumea se vorbește despre iubire, ca și cum iubirea s-ar vinde la kg ori la metru, în stare solidă, lichidă gazoasă și-n recipiente îmbrăcate-n pluș roz, folosindu-se, desigur, citate bine încadrate în filigrane care să ia ochii cititorului.

Ahh, ce simpliste trăiri au oamenii acestui început de mileniu! Trăim în presiunea, obsesia ori povara posesiei asimilând netrăirile iubirii cu neîmplinirile materiale, cele de la care, în cea mai mare parte, pleacă și ura dintre oameni. Căderea aceasta morală este o lecție neînvățată, din cauza ei părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții, ca să aduc în față cuvinte pe care le cunoașteți mulți, asta fiindcă transmitem urmașilor aceleași răutăți cu care noi ne-am hrănit, fără să ne dăm seama că de fapt a cădea nu înseamnă doar a-L părăsi pe Dumnezeu, ci și pe tine însuți, prin ură omul fiindu-și mai întâi sieși dușman și abia mai apoi celorlalți.

Știu, îmi veți spune că există porunca iubirii. Există, da, dar nu ca o poruncă dată de stăpân sclavului, porunca iubirii este un paradox ce se deslușește prin libertate, iubești dacă vrei, porunca fiind de fapt sensul unic (rutier vorbind, știți ce impune sensul unic), fiind singura cale de urmat, mai bine spus, Calea, singurul drum bun, pentru că iubirea este singura cale care nu te duce în acel no man's land în care constați că nu mai ești al nimănui, că mânat de vanitate, ură, mândrie și dispreț vei ajunge la marginea lumii, eufemistic vorbind, murind într-un egoism rece, gol și golit de orice umbră de lumină.

În viață nu așteptați niciodată pe celălalt să facă primul pas spre săvârșirea unui lucru bun. Nu așteptați niciodată pe ceilalți să vină să ceară iertare, faceți voi pasul și veți fi liberi. Nu lăsați timpul să treacă peste supărări, faceți primul pas și încercați să iubiți, abia mai apoi puteți simți cu adevărat ce înseamnă libertatea și de ce răstignirea în fața lumii, dincolo de suferință, înseamnă eliberare.

Porunca dragostei? Da, iat-o explicată perfect de apostolul neamurilor, bună de tipărit în adâncul sufletului cu slove de lumină.  „Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii? De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată... .  Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea... . Toate ale voastre cu dragoste să se facă”.

Știu, e greu primul pas.

DAR LUCRĂTORII CEI BUNI?

 

În mirosul îmbătător al strugurilor ce dospesc mustul dulce ce stă să țâșnească din ciorchinii încercați de seceta verii, ascult semnele toamnei și încerc să înțeleg semnele unui timp pe care, trăindu-l, nu-l mai percep la dimensiunea trăită în vremurile în care, copil fiind, așteptam cu nerăbdarea să-mi închei socotelile cu vara, așteptând să răspund chemării unui clopoțel ce aduna de prin toate ulițele satului o grămadă de copii nerăbdători care să intre dincolo de gardul ce despărțea pe cei cu treburi de cei ce doreau să învețe. Unele lucruri aparent nu se schimbă, și acum, ca și atunci, se pregătește teascul pentru vinul nou, mirosul mustului va umple aerul și oamenii, bucuroși, vor începe să facă socotelile muncii de-o vară. 

Greu, foarte greu, din ce în ce mai multe slugi rele și destui stăpâni pretențioși, prea puțini lucrători buni și mult prea puțin răsplătiți pentru munca lor. Oare, la pilda lucrătorilor cei răi ai viei, de ce cei mai mulți cititori și interpreți ai Scripturii se apleacă cu precădere spre acei vieri (lucrători ai viei) răi, nerecunoscători, care vor fi pierduți pentru răutatea lor, lăsând deoparte, minimalizând ori chiar ocolind cu bună știință pe lucrătorii cei buni? 

Răspunsul perfect nu există, dar un lucru e lesne de înțeles, ne transformăm, fiecare din noi în parte, din slujitori falși în stăpâni tirani, din prieteni buni în dușmani pe viață, dorind să putem dispune  de tot ce poftim, dictând altora chiar și-n momentele în care nici de noi înșine nu ne putem purta de grijă cum se cuvine.

„Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

Problema este cine este stăpânul de culege roadele, cui ne raportăm când trebuie să dăm tot ce este mai bun și dacă munca noastră este apreciată așa cum se cuvine. Că darurile sunt împărțite, știm toți, nu putem avea toți aceeași chemare, aceeași meserie, depindem unii de alții și ne completăm în slujiri. Dar de multe ori se rupe lanțul în multe locuri, ne răzvrătim împotriva stăpânilor și chiar împotriva lui Dumnezeu însușindu-ne lucrurile ce nu ne aparțin, dorindu-ne scaunele pe care nu ne putem așeza, judecând superficial acolo unde ni se pare că avem dreptate. E foarte adevărat că nici stăpânii nu sunt fair-play de fiecare dată, unii judecă cu două măsuri, alții se feresc de lucrătorii buni pentru a avea alături doar pe cei ce știu să strângă roadele, nu să le și cultive ori să le îngrijească sau, și mai rău, se feresc să-și atragă oameni care să sfințească locul dintr-un orgoliu de neînțeles, ca nu cumva laudele să curgă și spre truditori, nu doar spre cel ce conduce.

Vine însă vremea când se fac socotelile, când sună clopoțelul, când gardul începe să capete sens, când din turnul de veghe apar dovezile, când lucrătorii cei răi își vor dori totul pentru ei fără a da stăpânului nimic, când stăpânii buni vor găsi răspuns drept la judecată și când stăpânii răi, care nu și-au căutat slujitori buni, vor cădea pe piatra aceea tare care, nefiind așezată la locul ei, în capul unghiului, le va surpa toată agoniseala.

Se spune că stăpânul bun s-a dus departe. Aici e taina, aici e paradoxul care schimbă logica, aici se tulbură și deopotrivă se limpezesc apele, căci plecarea stăpânului, departe chiar, descoperă libertatea, sfânta libertate, lucrătorii sunt lăsați să lucreze și să aducă roadele fără a fi stingheriți, căci în libertate se regăsește însăși progresul,  libertatea poate vădi, după caz, atât binele cât și răul, viața și moartea.

Pomii buni sunt cunoscuți după roade și oamenii buni după fapte. Avem prea puțini oameni buni, avem prea multe teascuri rupte, prea multe podgorii părăsite, prea puține vase curate, destui stăpâni necugetați și lucrători răi la tot pasul.

„Să luăm noi moștenirea” au zis lucrătorii cei răi, de parcă poate cineva moșteni la nesfârșit vreun bun al acestei lumi. Suntem vremelnici lucrători ai viilor încredințate, fiecare la locul său. Când privești în urmă și vezi roadele, bucură-te, nu ascunde nimic, împarte ce ai, dă ceea ce ai de dat stăpânului care a avut încredere în tine și apoi pregătește terenul pentru roada următoare având mereu în ochi piatra din capul unghiului, șlefuită, dreaptă, curată, cea mai bună măsură cu care se poate măsura din orice unghi și latură pentru o dreaptă zidire și lucrare.

„Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.”

 

 

ÎN LUPTĂ DREAPTĂ CU DUMNEZEU

V-ați luptat vreodată cu Dumnezeu? L-ați provocat vreodată pe Dumnezeu la o luptă dreaptă încercând, zic și eu, să vă vedeți limitele? Ori poate vreodată, ispitiți la luptă de către Dumnezeu, ați avut măcar o mică victorie?

În viață putem avea parte de victorii care să ne coboare și de înfrângeri care să ne ridice, putem avea parte de încercări și ispite care să ne zidească și de porți deschise care să ne înfunde. Și mai știu un lucru, anume că pașii făcuți cu încredere pe valurile vieții, chiar dacă-s puțini înaintea unor inerente scufundări cauzate de angoasele deseori puerile cu care ne înveșmântăm, pașii ăștia, în micimea lor, sunt cei mai siguri în urcarea unor trepte pe scara propriei existențe.

Ultimile trei săptămâni au fost pline de încercări, încercări de suflet venite în valuri uriașe și-n trepte abrupte, încercări ce recunosc că mi-ai ispitit mintea și simțirea spre a-mi pune întrebări care să-mi cutremure ființa brăzdată pe alocuri de șiroirea unor lacrimi amare. Doar că, scris este: „cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, iar asta nu ca o predestinare care să anuleze dulcea libertate, ci ca o purtare de grijă armonios rânduită spre a fi atât părintească, cât și pedagogică.

„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Drumurile vieții sunt nebănuite, răscrucile vieții și răspântiile ce astăzi se numesc sensuri giratorii ne oferă posibilitatea de a alege drumul pe care ar trebui să continuăm un lucru început ori un lucru pe care ar trebui să-l începem. Că latinii ziceau „via recta semper bona” știu, dar ei nu la elevația drumului se refereau, ci la modul în care ne putem păstra verticalitatea în cele pe care le urmăm ori le coordonăm, ba chiar și verticalitatea clipelor în care, îngenunchiați fiind, ne păstrăm gândul tot spre lucrul cel bun.

Din primăvară am hotărât să urc din nou pe Athon, doar că șansele de a merge în Muntele Athos scădeau pe zi ce trece, mai mult, cu trei zile înainte de termen deja era aproape imposibilă plecarea, cercetarea cu care am fost încercat și ispitit atingând cote paroxiste cu două zile înainte și, abia în ziua plecării, cu doar câteva ceasuri înainte, totul să se rezolve ca prin farmec, ca și cum, o ceață densă și rece s-ar risipi în cele patru zări spre a lăsa loc soarelui să încălzească și să lumineze totul în jur.

Și nu, nu testul (Covid) a fost problema, a fost negativ, așa cum am simțit dintru început, ci testele, acele lecții predate și examinate aproape instantaneu de către Cel căruia îi slujesc cu drag și credință, pe de o parte, iar pe de altă parte de către alte terțe persoane ori situații.  

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Chiar așa, de ce? Cândva, apostolul Petru, speriat de valurile mării,  a început să se scufunde în valurile unei mări scăldate-n smoala unei nopți cercetate de furtună. La mine a fost mai rău, în lumina zilelor am trăit bezna unor momente în care valurile nu prim mărimea lor mă speriau, ci prin desimea cu care se succedau. 

„Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Plecarea a fost ca de fiecare dată minunată, revederea unor prieteni deja vechi, întâlnirea cu prieteni noi dar la fel de minunați, ne-mișcarea din mașinile aflate în mișcare și bucuria povestirilor depănate în sutele de km au scurtat parcă distanța pe care o avea de parcurs. Fiecare din noi am avut, pare-se, înaintea acestui pelerinaj, felurite încercări, fiecare din noi biruind ispitirile spre a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus încă de anul trecut, ceea ce hotărâsem la începutul primăverii.

Poate că vă întrebați la ce bun să citiți mai departe. Cumva, sincer, vă înțeleg, dar trebui să știți un lucru, aceste plecări nu-s concedii spre îmbuibare, nu-s momente de relaxare fizică în care lenea devine arbitrul fiecărei clipe petrecute departe de oarece responsabilități. Nu, aceste plecări sunt răspunsuri de mulțumire pentru multele împliniri cărora, din nefericire, veșnic nemulțumiți, noi nu le dăm cinstea cuvenită.

Dincolo de relaxarea aproape de neînțeles cu care ne-au primit grecii pe continent, una de bun simț, cu păstrarea unor distanțe legale mai mult decât firești și cu respectarea atât de naturală a unor reguli în vreme de pandemie, dincolo de naturalețea și eleganța cu care am fost serviți, există starea de dincolo de oraș, cea din Munte, unde totul parte rupt dintr-o altă lume, ca și cum ai intra direct într-un film bun petrecut în timpurile în care nu exista frica morții la fiecare pas.  Athosul, cu regulile lui simple, izvorâte din ancestralul unor timpuri greu încercate, dezvăluie o trăire idioritmică ce funcționează după trei norme, ascultare, rugăciune și iertare, norme care în lume sunt aproape de neconceput. Rugăciunea este continuă, munca este aproape de ocnă, rezultatele sunt de excepție, ascultarea este ca o fiică a iubirii și iertarea este ca un medicament care vine să stingă toate rănile unor zile greu încercate.

„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. Am început urcușul spre Athon la ora 4.30 dimineața, exact în momentul în care, în biserica schitului de la Prodromu slujba era în plină desfășurare. La lumina lanternelor rucsacii păreau niște uriași ce se agățaseră de umerii noștri. Și până la urmă, chiar așa era, rucsacii mari purtau de sus până jos toate cele necesare unui urcuș serios pentru o noapte de dormit sub cerul liber. Izoprenul ține ceafa, sacul de dormit ține mijlocul, hainele de schimb, bruma de mâncare de post, cele câteva cepe, lămâile și bidoanele de apă, câteva conserve și chiar fructe atent dosite printre lucruri,  încărcau spațiul de mijloc. La Stavros, cumva la mijlocul drumului, ultimul loc unde se găsește apă, am făcut un popas de rugăciune și odihnă. Apoi a început urcușul sinuos și abrupt vreo 900 m până la Panaghia, ultimul loc de odihnă înaintea asaltului final spre 2033 m, asaltul făcut doar în bătaia soarelui ce încinge stânca colțuroasă din ale cărei crăpături, ici-colo, răsare câte o floare sălbatică crescută-n mângâierea vânturilor de înălțime.  Iar vârful, Athonul, locul în care odinioară era așezată statuia de aur a lui Apollo, se descoperă ca un sanctuar de liniște peste care se revarsă la apus binecuvântarea unui cer pe care ai senzația că-l  poți atinge cu mâna și, în strălucirea nopții, cu revărsarea unui fluviu de stele ce par a se zbengui în voie peste creștetele celor care, osteniți de urcuș, dorm sub cerul liber așteptând răsăritul senin al unui restart de trăiri mai mult decât dorit în vremurile de restriște. 

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, ca-n viață de altfel, depinde de locul în care te afli în barcă, căci atunci când ești pe creasta valului ai senzația că urci, doar senzația, fiindcă cealaltă parte a bărcii deja a coborât. Gambele făcute stâncă și genunchii ce nu mai răspund la comenzi, ca o mașină fără servo direcție sunt doar senzații de moment, durerile sunt înăbușite de bucuria reușitei, fiecare pas spre nivelul mării, dincolo de durerea ascuțită resimțită de mulți, reprezintă un pas spre finalizarea unui drum binecuvântat.

Finalul, dincolo de epuizarea fizică, aduce cu sine pe chipurile celor din grup, oameni în toată firea, zâmbetul acela de fericire pe care numai pe chipul unui copil ce a marcat golul victoriei în ultimul moment al meciului. Bucuria sufletească a revederii unor părinți athoniți, rugători și muncitori, bucuria rugăciunii din mănăstirile muntelui și, de ce nu, bucuria de a ne ruga pentru cei de acasă, au șters, parcă, fiecare încercare de dinainte de plecare, ca și cum, de sus, zâmbind părintește, Dumnezeu a șters amărăciunea amintirilor, păstrând doar lecția dulce a cercetării sufletești.

 Ființial vorbind, nu căderile sunt problema, ci lipsa dorinței de a te ridica. Niciun urcuș nu e ușor, nicio coborâre nu e facilă. A urca sprijinindu-te pe valorii lumii în care trăiești presupune a avea o pregătire temeinică numai bună pentru momentele în care, nevoit fiind să cobori, să poți face asta cu aceeași bucurie cu care ai ajuns sus.

M-am luptat cu Dumnezeu, nu ca oarecând Iacov cel ce s-a numit Israel, doar ca un purtător al crucii de muritor cu stăruire spre cele ale vieții. M-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins mândria cu mângâierea smereniei; m-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins cerbicia cu ascultare; m-am luptat cu Dumnezeu cu cârtirea și m-a învins cu iertarea; m-am luptat cu Dumnezeu cu toată ființa mea spre a-I arăta că am dreptate în judecățile mele și mi-a răspuns la fiecare acuzare cu iubire.

Între cer și pământ, printre frunze și vânt, printre pietre și lut, printre ape liniștite ori învolburate, rămân o fărâmă de suflet ce se luptă cu Dumnezeu în luptă dreaptă, conștient fiind că fiecare înfrângere reprezintă de fapt o victorie a sufletului din ale cărui răni, în cel mai rău caz, nu pot curge decât șiroaie de lumină scăldată-n amărăciunea unor lacrimi deja uscate.  

CIMITIRUL GÂNDURILOR NEROSTITE

Gândul, sămânța ce poate da viață cuvântului, e plăsmuirea unor simțiri încărcate din energia sufletului și întrupate în colbul minților ce poartă-n ele, zice-se, materie din praful unor stele de mult apuse.

Ce ar fi omul fără gânduri? Ce ar face omul dacă ar avea doar un număr limitat de gânduri într-o zi? Și ce am fi făcut dacă prin zidire ceilalți din jur ar fi cunoscut toate gândurile noastre și noi pe ale lor? Știu, oricare dintre situații ar fi fost dificilă și jenantă, fiindcă un om fără gânduri ar fi precum o fântână fără ciutură, ca o barcă fără vâsle, ca o pasăre fără aripi și ca un cer fără soare. Și un număr limitat de gânduri de-am avea ar fi cumplit, omul nu are sațiu la gândire, plus că nu trebuie să uităm că și-așa, cu dezlegare la infinite gânduri, opțiunile noastre sunt de cele mai multe ori limitate, puerile și repetate, rutina cotidiană transformând energia creatoare într-un banal și obositor mecanism de gândire cu orizonturi frânte în dorințe eminamente trupești, în cele despre mâncare, băutură, sex, bani și celebritate, restul trăirilor fiind minimale ori chiar absente mare parte din viață. Cât despre ceea ce gândim despre alții ori ei despre noi, nu mai zic, e cumplit, ar izbucni câte un război în fiecare clipă dacă ne-am cunoaște gândurile între noi, cu atât mai mult cu cât de foarte multe ori, să recunoaștem, ne este rușine cu propriile noastre gânduri, pentru că nu-i așa, suntem maeștri în a ne face toată viața un iad numai pentru a ne crea un colț de rai aici, pe pământ, suntem experți în a aplauda artificiile trecătoare în fața unui cer înveșmântat cu miliarde de stele și,  de ce nu, suntem profesori în a împroșca cu noroi ori vitriol, fie doar și în intimitatea unor gânduri nespuse,  în tot ceea ce nu ne convine.

Așadar, ce se întâmplă cu gândurile nespuse? Mi-ar fi plăcut să am răspunsul perfect pentru acestă întrebare, dar nu-l am, mă gândesc doar că aceste gânduri rămân acele cuvinte nerostite nu spre a da sens zicalei ce spune că tăcerea e de aur, ci pentru a mări prăpastia între ceea ce articulăm și ceea ce simțim. Altfel, omul, paradoxal, vorbește cel mai puțin taman despre lucrurile ori stările la care se gândește cel mai mult. Și uite așa miliarde de simțiri rămân neîntrupate spre prohodirea ce se face la fel de tăcut în cimitirul nerostitelor gânduri. Și poate că e mai bine așa, nu am avea niciunul din noi tăria de a spune articulat ceea ce simțim (de fiecare dată) despre colegi, despre vecini, despre șefi, despre frați, despre gustul unui fel de mâncare pe care-l mănânci din complezență ori, de ce nu, despre furiile ori bucuriile trăite față de mulți și multe în diverse situații din viață.  Și de ar fi doar asta. Mai sunt gândurile nerostite care ar zidi, cuvintele acelea nespuse care ar mângâia, trăirile acelea pe care deși ți-ai dori să le zici, le lași în ofilire, spre uscare, în timp ce lacrimile celor care ar avea nevoie de un gând bun ar putea uda deșertul imens, de necuprins deseori, ce atinge ființa umană în cele mai încercate momente, ascunzând sub dunele de dureri alte gânduri, cele mai multe încărcate cu sentimentul de neputință.

Nu articulăm tot ceea ce gândim pentru că am fi lapidați în agora mereu plină de semeni pregătiți să ridice piatra, chiar dacă, toți cei din piață, la rândul lor, sunt la fel de vinovați ori poate mult mai mult. Și uite așa purtăm în noi gânduri desfrânate și rostim, fals, doar cuvinte sobre; purtăm în noi gânduri viclene și le rostim pe cele mieroase; purtăm în noi gânduri de răzbunare și, de frica legii, le sufocăm în vorbe atent cântărite, scăpând când și când câte un cuvânt care taie în carne vie crezând că prin asta ne vom mai răcori.

 „La ce te gândești?” Iată, o întrebare pe care am adresat-o de multe ori celor de lângă noi ori, la fel de bine, întrebarea primită de la cei de lângă noi. Uneori vine un răspuns concret, alteori vine răspunsul fără sens, minciuna clasică: „la nimic”, ca și cum în stare de trezie ai putea avea vreo clipă în care gândurile să să părăsească vreo clipă. Aparent nu ne gândim la nimic, în fapt, fie și pe moment, nu ne dorim articularea gândului, nu ni-l dorim înveșmântat în hainele cuvintelor, îl vrem doar pentru noi, îl vrem îngropat în cimitirul gândurilor nerostite, îl vrem  ascuns în mormântul săpat undeva între minte și suflet, într-un loc fără niciun monument sau cruce, într-un spațiu săpat în dimensiunea unui timp peste care se va așterne uitarea, căci majoritatea gândurilor nerostite așa sfârșesc, în uitarea care, deși nedureroasă, nu aduce vindecare, ci doar amânare.

Zice Ecclesiastul așa: „gândurile lor, frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii! Mânia, râvna şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni; şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează”.

Gândul apasă și devine aspru judecător al conștiinței dar și tiran în imperiul propriei ființe dacă nu este rostit. Dacă nu ești în stare să transformi scânteia unui gând în lumina unui cuvânt înseamnă că nu ai puterea de a mărturisi un adevăr până la capăt, fiindcă adevărul este cel care ne poate face cu adevărat liberi, știm asta, a spus-o chiar Cuvântul (Hristos), Cel care, întrebat ce este adevărul, a tăcut, și nu pentru că n-ar fi putut răspunde, ci pentru că gândul dumnezeirii ar fi zdrobit, prin cuvânt, ceea ce oamenii nu vor să recunoască niciodată, anume că iubesc minciuna, aducând mereu drept alibi justificări precum cele ale lui Pilat. Nu e de ajuns să ne spălăm pe mâini pentru a scăpa de gândurile murdare, ele vor rămâne în continuare în noi, vor fi îngropate în cimitirul cuvintelor nerostite alături de alte gânduri, poate frumoase și bune, nerostite nici ele la vremea cuvenită, devenind toate un trecut pe care l-am trăit drept groparii unor cuvinte sortite la tăcere veșnică.

ȘI LACRIMA LUMINĂ S-A FĂCUT

„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

Un citat al părintelui Nicolae Steinhardt din  Jurnalul Fericirii, un citat care-mi place tare mult, un citat cu care am dorit să încep postarea mea de azi, cumva, ca un refresh pentru mintea-mi care, mai ales în zilele din urmă, încercată cu fel și fel de gânduri și știri, parcă nu mai rezona la trăirile unor vremuri în care lumina era lumină și bezna era beznă. Am să încerc să fiu scurt, deși, credeți-mă, mă împresoară fel și fel de trăiri pe care dacă nu le-aș așeza în scris, aș rămâne sclavul unor gânduri ce nu se vor limpezi niciodată.

Se vorbește mult despre lumină în perioada asta, prea puțin însă se vorbește despre Lumină. Știu, cei care vor citi neglijent nu vor vedea diferența, doar că, oameni buni, Lumina despre care nu se vorbește cum și cât ar trebui, curat și liniștit, rămâne tot neîmpărtășită, nedistribuită, asta pentru că toată lumea aleargă după lumina ce se stinge la prima rafală mai puternică de vânt.

Săptămâna asta, mai la început, în Marțea Mare (mare nu că-i mai lungă, ci pentru că reprezintă un timp de înveșnicire dintr-o perioadă ce ar trebui să fie sfântă și sfințită prin fapte, nu doar prin vorbe), în această zi am distribuit Lumina. Și când zic asta nu o spun pentru că am luat-o înaintea altora, nicidecum, sunt mulți care au mai făcut acest gest, o spun pentru a vă întări în credința că adevărata lumină este cea care  răsare pe bolta senină a sufletelor ce nu cunosc răutatea, dar și-n universul unic al inimilor în care iubirea și milostenia înfloresc în orice anotimp al vieții.

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.  Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Totul a început cu un telefon de dinainte de Florii, un apel de la un prieten bun și discret, ba chiar smerit aș zice. „Vrei să-ți aduc câteva produse pentru oamenii mai încercați din sat”? De ce să refuz, unii oameni chiar au nevoie în perioada asta. Și le-a adus, nu câteva, ci destule produse. Dar când Dumnezeu dă, dă cu „măsură plină, îndesată, clătinată și care se revarsă”. Nici n-am apucat să fac planul de bătaie că am primit un alt telefon, de data asta un fiul al satului plecat pe alte meleaguri, un om care, de departe, a rămas cu sufletul tot în căldura din vatra satului. Întrebarea a fost ca un trăsnet. „Vreți să vă aduc pentru tot satul”? Și din detalii, chiar dacă mi se părea un vis, am realizat că e o dorință, am simțit că e bucuria de a aduce ceva tuturor celor cu care a crescut și trăit în sat spre a oferi un licăr de speranță în inimile celor care în vremurile astea își pun întrebări la fel ca orice muritor speriat, mi-am dat seama că nu e un moft, așa că tirul cu alimente a ajuns în sat cu cele promise.

Am început Săptămâna Patimilor trist, în momentele în care am mai ieșit prin sat, mergând încet, cu geamul mașinii deschis, mă întrebau copiii din curți dacă pot veni la denii, bătrânii dacă se pot împărtăși iar ceilalți, fiecare cu doleanța sa, dacă pot merge la cimitir, dacă pot împărți, dacă au voie să facă ori să nu facă anumite lucruri. Le-am răspuns tuturor cu rigoarea legii, le-am explicat rece, cum nu am făcut-o niciodată, taman pentru a le spulbera orice urmă de încercare de a evada din curți spre biserică ori alte locuri. Ba mai mult, pe grupul virtual al satului, am transmis constant, detaliat, care-s rigorile legii și cât de atent trebuie să le respectăm.

„Veniți să luați lumină”! Așa strig de ani de zile din ușile deschise ale bisericii în fiecare miez de noapte de Paști spre a oferi oceanului de oameni prezenți câte un colț de flacără pâlpâindă. Anul ăsta va fi altfel, curtea bisericii va fi goală, lumina fiind dăruită de marți, din poartă în poartă, cu măști și mănuși, alimente, multe și bune, neperisabile, câte două lumânări de fiecare familie pentru ca în fiecare casă, de înviere, să se aprindă, la strigarea mea (chiar dacă-s departe fizic de ei) câte un crâmpei de lumină.

Am distribuit alimentele, multe și bune,  în tot satul, la toată lumea, nu înainte, desigur, de a fi anunțat toate forurile superioare decidente, inclusiv pe cele ale statului, primind binecuvântările și/sau avizele necesare așa încât eu și mâna de voluntari să putem merge în siguranță, oferind siguranță la rândul nostru, fără a intra în curtea nimănui, doar la porți, unde ne aștepta câte un membru al familiei.

Cum zice românul, „a sporit Dumnezeu toate”, și să știți că așa a fost. Am distribuit la noi în sat alimente de peste 25000 mii lei, într-un sat mic, aducând un pic de liniște în sufletele celor ce au primit. Și dacă au rămas destule, am sunat la un azil. Acolo răspunsul a fost sfâșietor. „Avem nevoie de orice aliment ori produs de curățenie, dar suntem în izolare, nu vă putem primi”. Și n-au putut, dar am găsit calea de compromis, am dus și acolo aproape două tone de alimente și produse sanitare, le-am lăsat în fața porților închise, pentru ca mai apoi, personalul, să le ducă la adăpost spre a da hrană celor care sunt greu încercați la vreme de bătrânețe. Ne-am văzut doar prin gard, de la mare distanță, de la 5 m,  suprimând acei metri mai mult decât regulamentari prin bucuria de a vedea cu lacrimile suferinței se transformă în scântei de lumină.

M-au felicitat mulți. Nu eu merit felicitările, ci cei care au făcut posibilă această transformare, știuți și neștiuți. Singurul merit este, poate, acela că le-am oferit încredere în timp și că au avut încredere în capacitatea mea de a duce la bun sfârșit această strigare de a da lumină și, poate, alergătura din aceste zile sfinte, alături de grija ce vine din dragoste pentru cei păstoriți.

Vă îndemn frățește, părintește și prietenește, rămâneți acasă, păstrați lumina cu bucuria faptului că sunteți sănătoși, că puteți sta lângă cei dragi din casă, chiar dacă nu-i puteți vizita pe ceilalți dragi ai voștri o perioadă. Stați acasă și bucurați-vă de zilele sfinte de sărbători arătând că aveți lumina încrederii, a recunoștinței, a seriozității și a înțelepciunii, Hristos nu ne vrea proști, ci buni, responsabili. 

Da, așa am am dat anul ăsta lumină din Lumină, și oferind cu grijă aceste daruri, mi-am dat seama că arderea omului în trăirea sa este aidoma unor lumânări aflate-n bătaia vânturilor de primăvară. Rareori sufletele noastre ard curat și drept, de cele mai multe ori pâlpâim spre stingere, ne topim de frică și răutate, ne îndoim sub povara greutăților ce ne împresoară picurând lacrimi la fel de fierbinți ca ceara ce tot pică în jertfirea ei spre pământul ce ne poartă pe toți în așteptarea unei învieri ce nu cu învrăjbire trebuie să ne găsească, ci ca pe niște candele curate în care să păstrăm Lumina nu doar  o zi, ci o viață întreagă.

RĂZBUNAREA CICATRICILOR

De câteva zile bune, inclusiv în zilele în care vântul, în dezlănțuirea-i turbată, asmuțea fulgii înghețați ai unei zăpezi venite de nicăieri, inclusiv în aceste zile, am mers în livadă. Aproape izolarea în care ne aflăm reconfigurează prioritățile, cumva, ca o întoarcere la primordial, spre inocența unor vremuri în care nu exista frica, spre timpul în care curajul unui copil desculț în colbul verii ori prin iarba necosită a câmpului umplea timpul cu seninul unor clipe ce păreau smulse din veșnicie.

La ora asta livada e frumoasă, nu știu mâine cum va fi, frigul ultimilor zile își va pune sigur amprenta pe rodul unei veri care oricum se anunță flămândă. Și totuși, unii dintre muguri și o grămadă de flori se încăpățânează să reziste pe crengile ciuntite de foarfecă și fierăstrău la vremea cuvenită, rezistând lângă cicatricile încă supurânde ale unor tăieri absolut necesare, mascate inestetic de cleiul unor plângeri pe care nimeni nu le-a luat în seamă în bezna nopților lungi ale sfârșitului de iarnă. Lângă cicatricile acelea care, în suferința lor, se răzbună peste ani transformând durerile în ramuri noi pline de rodire.

Sunt fascinat an de an de acest ciclu, să rodești atât de mult, după ce-ți sunt tăiate ramurile ce au îndrăznit să se ridice mai semeț spre cer, înseamnă că suferința fizică trebuie dusă până când cade ultima frunză ori floare. Numai așa poți înțelege suferința interioară – dacă vreți, morală – cea care supurează timid în încercarea unei auto-vindecări în vitregia unui exterior trăit în continuă cercetare, fără nicio ferire, fără nicio rușine, fără nicio mască.

Da, chiar alaltăieri, la ieșirea dintr-un magazin, un copil (cam de 5 ani), agățat de mâna mamei sale, întreba de zor, fără a primi răspuns : „Mami, de ce poartă toată lumea alea la gură?”. Ce straniu, până acum două săptămâni toți purtam măști, măști aparent invizibile, măștile autosuficienței, măștile mândriei și ale superiorității, ale vanității și ale pietății fariseice, aveam din belșug măști, le schimbam ori de câte ori doream. Acum le purtăm vizibil, pe cele ale suferinței le purtăm, dar problema e că nu le mai avem, că ele ne fac egali, că nu mai contează din ce mașină cobori și nici în ce vilă locuiești, porți la gură aceeași mască, fără cristale Swarovski, le purtăm în balul mascat al unei lumi ce nu prea se mai dă în spectacol. Un teribilist, înainte vreme, intra cu masca pe față într-o mare de oameni fără mască; acum nici teribiliștii nu mai pot intra fără mască într-o mare de oameni ce poartă mască. Spunea frumos Emil Cioran: „De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost”.

„Ce sunt nu știu, iar ce știu nu sunt.” Trăim vremuri de cercetare, întreaga omenire e cercetată, ni se cern valorile, acum putem demonstra câtă știință avem, acum putem arăta câtă credință mai avem, acum putem demonstra ceea ce suntem. Fizic, lumea e pusă la încercare de un virus, de o entitate invizibilă. Spiritual, e pusă în discuție credința. Un lucru mi-e clar: ignoranța poate ucide trupul, iar despre suflet și minte, cred că uitarea și acedia sunt dușmanii omului modern, altfel nu-mi pot explica de ce oamenii nu vor să înțeleagă prioritatea unei încercări de a păzi cel mai mare dar al universului – VIAȚA – fie chiar și printr-o retragere în liniștea casei, pentru un timp, și de ce nu vor să înțeleagă că nu cazi din credință dacă pentru scurtă vreme nu poți veni la biserică, având libertatea de a te ruga de acasă, la fel de aprins și, de ce nu, aproape la orice oră, de a cere un sfat duhovnicesc preotului (cazul creștinilor) căruia i-ai spus ani de-a rândul cele pe care le ai în suflet. Ba chiar și cu împărtășirea, iată, fiindcă există această ispită a contradicțiilor ce ne otrăvesc mintea, chiar și cu împărtășirea se poate, conform legii, pe această perioadă determinată. Pot fi împărtășiți oamenii acasă la ei, în caz de mare necesitate, preotul poate merge, repet, conform legii, cu ciupici, mască, mănuși, dezinfectând înainte de împărtășire, dar și după, lingurița, cu o igienă a mâinilor recomandată tuturor oamenilor în perioada asta (și nu numai).

Trebuie să credem și să avem încredere că această încercare va trece, că va veni vremea, cât mai repede cu putință, în care să ne regăsim în trăirea unor clipe cu care ne-am petrecut viața până acum. Dacă nu ne împărtășim toți dintr-un potir acum, nu înseamnă că peste timp nu o să ne mai împărtășim. Dacă nu ne mai strângem mâinile acum, ori dacă nu ne mai îmbrățișăm, nu înseamnă că nu o să mai facem asta. Dacă acum nu ne mai putem aduna în biserici ori a ne strânge în hore și sârbe, nu înseamnă că nu o să mai facem acest lucru, ba da, îi vom petrece pe cei dragi fără a fi opriți de un număr anume, vom merge ca înainte la botezurile și nunțile celor apropiați, vom socializa și vom munci ca și odinioară, fără dar și poate. Cu o condiție, însă: să nu fim ignoranți acum, să facem ascultare, să avem credință și încredere că cei ce hotărăsc pentru noi vor hotărî bine și sănătos. Copiii și nepoții noștri au nevoie de un viitor curat. 

Am ajuns în punctul în care constatăm că rațiunea, rece și fixă, poate duce la un vid spiritual imens, dureros și distrugător, știința puțină îndepărtează și rănește, știința adevărată apropie (inclusiv de Dumnezeu) și vindecă. Am ajuns în punctul în care nu trebuie să uităm, un punct de resetare, în care toți factorii decidenți să ia aminte la valoarea Omului în infinitatea universului, și nu doar ca materie, ci mult mai mult, ca punct de reper, vertical și orizontal, ca-n inima crucii, pentru tot ceea ce înseamnă simțire și trăire. Dincolo de ierarhii administrative și spirituale, suntem oameni, dar acest lucru a fost uitat în ultima vreme. Înaintea lui Dumnezeu, suntem suflete, diferența dintre noi fiind nu cea a gradelor ori a distincțiilor, ci cea a faptelor, a gândirii, fiindcă doar cu acestea vom merge la judecată, restul sunt doar zorzoanele unor merite cu care ne însoțim numai pentru o bucată din viață.

Înainte de a termina aceste rânduri, am mai dat o fugă în livadă, care trebuie cosită, iar pomii trebuie văruiți, ca și cum vor fi înnobilați să rodească într-un petic de rai încercat de vânturile reci ale unor schimbări ce provoacă răni supurânde de suferința unor neînțelese trăiri. Mă întreb acum, ajuns la taste, ce ar face Hristos dacă ar veni din nou pe scena lumii din acest secol, spre judecata unui complet de jurați alcătuit din toată lumea asta. Știu sigur ce va face, în ascultare, și-ar întinde din nou mâinile pe cruce așteptând loviturile grele ale ciocanelor ce înfig piroanele unor acuze pentru care nu a fost niciodată dovedit, şi spunând din nou, trist, dar plin de iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”.

Suntem încrâncenați acum pe lucrurile ce ar trebui să ne apropie. Eu vă spun un lucru: spre final – spre finalul fiecăruia dintre noi – cu trei virtuți vom fi cercetați. Cu credința, a unora mai încercată, a altora mai aprinsă, la unii fără, la alții habotnică. Cu nădejdea, săraca, cea mai căutată virtute dintre toate, pentru că e la îndemâna săracului și a bogatului deopotrivă, din sărăcia ei reușind mereu să dea câte ceva chiar și celor mai încercați dintre oameni. Cu dragostea, cea mai bogată dintre toate, la a cărei înălțime nu se pot ridica decât cei ce sunt în stare, la orice oră, să se jertfească pentru ceilalți, ca și Hristos, să se crucifice pentru ca cei de lângă să poată merge mai departe, în rodirea unor timpuri în care fiecare mugur și floare rămân un model de luptă cu încercările.

Ninge cu flori din pomi, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire, căci din jertfa lor, cândva, în soarele verii, se vor arăta roadele unor zile de încercare și răbdare.