CLOPOŢELUL CONŞTIINŢEI

Azi, pe când îmi lipeam pantofii în talpă pentru a cincea oară (nu pentru că-s prea vechi, ci pentru că-s prea prost făcuţi) mă gândeam la perioada copilăriei când, în aceste zile, zbârnâiam de bucurie că o să merg în bâlci pentru a cumpăra cele necesare începutului de şcoală. Desigur, cumpăram şi pantofi noi, cu vârf sănătos, să reziste la toate juliturile şi loviturile din timpul scurtelor partide de fotbal de dinaintea orelor ori, de multe ori, chiar şi-n pauze, oricât ar fi fost ele de scurte.

Emoţia  reîntâlnirii cu colegii, (pe care de altfel îi întâlneam şi toată vara la scăldat ori la fotbal) într-un cadru festiv, era deosebită. Ni se părea straniu când ne vedeam îmbrăcaţi în uniforma nouă, ca scoşi din cutie, după ce o vară întreagă alergam desculţi, doar în pantaloni scurţi, râzând sănătos la vreo fază ce pe-atunci n-o imortaliza nimeni prin fotografie, de cel care părea mai costeliv dintre toţi, nu că nu se puteau număra coastele oricăruia dintre noi la cât alergam într-o vacanţă.

Melancolie? Mda, s-ar putea spune, dar numai până în momentul la care conştientizez că începe iar şcoala şi melancolia dispare, locul ei fiind luat de oarece tristeţe. Şi asta nu pentru că nu-i mai văd pe copii, puţini rău de altfel, cu şăpcuţe cu cozoroc, cu matricola pe mână şi cu cravata fluturând la gât (cravata nu-i a comuniştilor, la noi Carol al II-lea le-a impus prin cetele de străjeri, asta dacă nu vreţi să ştiţi că erau purtate chiar şi de Soldaţii de Teracotă, din China antică, descoperiţi  la Xian), ci pentru că entuziasmul lor lipseşte aproape cu desăvârşire într-o societate în care copilăria a devenit câmpul de bătaie al celor mari, plecând de sălile de clasă şi până la ultimul manual tipărit ori încă aflat în contestaţie. Entuziasmul lor s-a transformat în nedumerire și frică într-o lume speriată de noul virus și de regulile ce-i urmează, entuziasmul lor s-a transformat într-o nebuloasă pe care n-o pot desluși nici cei ce fac legea și nici măcar de părinții care, la fel de nepregătiți, învață din mers noile cerințe. 

„Bieţii copii... . Ce să înveţe, mă, de la ăi mari”? Marin Sorescu are acestă întrebare oarecum retorică dar atât de valabilă azi. Chiar, ce să vadă, în cazul în care ar deschide televizorul, pe aproape orice program? Ori poate găsesc mai multe lucruri ziditoare pe internet? Și apropo de internet, pare-se că devine, pe zi ce trece, atât profesorul copiilor, cât și doctorul celor mulți, prietenul celor singuri și legiuitorul celor nedreptățiți, toate aceste stări fiind bune și periculoase deopotrivă, totul la un click distanță. Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune: „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat: „cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.

Trişti sunt şi dascălii în foarte multe cazuri, căci restrângerile de catedră, schimbările din mers  ale programelor, comisiile de toate felurile bazate numai pe hârţogăraie, încercarea de a avea diverse punctaje necesare pentru cine mai ştie ce concursuri, îi îndepărtează, independent de voinţa lor, de timpul efectiv ce ar trebui acordat elevilor, a celor care, în definitiv, rămân marii perdanţi ai unui început de şcoală în care a fi copil nu mai e o bucurie, ci o corvoadă. Plus de asta, mai nou, educatorii nu-și mai pot îmbrățișa micuții cu lacrimi mari pe obrajii îmbujorați de plâns, mâna învățătorilor nu mai poate fi aproape de cea a celor ce învață tainele scrisului și totul se face distanțat, legal de altfel, într-un spațiu mult mai aerisit fizic, dar parcă tot mai strâmtorat psihic. 

Revenind un pic cu picioarele pe pământ, că tot mi-am lipit pantofii, trebuie să recunoaştem că lumea mileniului III, cea în care trăim astăzi, este un pic (mai mult) diferită de cea de mijloc şi sfârşit de secol XX.  Ar fi retrograd să credem că doar cărţile ce erau cărate în ghiozdanul de carton de-atunci erau bune şi că tehnologia de azi aduce numai rău. Nicidecum, tehnologia facilitează accesul la informaţie mult mai mult, asta dacă există cineva care să îndrume cum se cuvine, cum odinioară se făcea pe ceaslovul din tinda bisericii la buchisirea primelor litere, ori mai apoi, pe băncile şcolii, imediat după primul clopoţel. 

Clopoţelul conştiinţei este cel care ar trebui să ne cheme în fiecare zi la cursurile pe care şcoala vieţii ni le oferă, căci, aşa cum spune o vorbă, de la şcoala vieţii nu se ia nicicând vacanţă. 

Mi-ar plăcea, recunosc, să pot întoarce timpul pentru o zi spre a putea intra măcar şi pentru câteva ore în rândul celor care se încolonează la uşa de intrare a şcolii. Boncăneam cu pantofii noi, nu lipiţi ca zi, în prima treaptă a scărilor, aşteptând ca după intonarea imnului să aud ori să strig, din toţi rărunchii: „la clasăăăăă!”

Ca slujitor, de dincolo de catapeteasmă, consider că școala trebuie să fie altarul în care se  slujește minții, iar biserica să fie școala care educă sufletul. Suntem obligați să susținem școala indiferent de costuri, oricât de scumpă ar fi educația, să fim sinceri, costă înmiit mai puțin decât a avea un viitor în care să dicteze ignoranța. Și dacă pentru sufletul său omul nu poate da nimic la schimb, nici măcar lumea întreagă, să conștientizăm că educația este singura avere cu care putem pleca dintr-un colț în altul al lumii fără a fi nevoiți să declarăm asta la nicio vamă, fiind singura bogăție pe care nimeni nu o poate impozita, fiind moneda pe care o poți folosi ori de câte ori în viață ți s-ar părea că ești sărac, dincolo de pauperitatea ce pare a ne împresura e toți din toate cele patru zări. 

Ne este frică? Foarte bine, frica este, zice-se, începutul înțelepciunii. Dar cu un pic de frică, cu un pic de credință, cu un pic de încredere, cu un pic de voință, cu un pic de răbdare, cu câte un pic din fiecare virtute să mergem mai departe, să învățăm toți, mari și mici, că aceste căderi ale omenirii nu-s decât încercările pe care omul le duce, de ce nu, taman pentru faptul că în anumite momente nu am învățat de la trecut și, greșind, retrăim o parte a suferințelor trăite de înaintașii noștri. 

Vă las la final cuvintele Ecclesiastului, el, învățatul, spunea așa: „Fiule! Din tinerețile tale alege învățătura și până la căruntețele tale vei afla înțelepciune. Ca și cel ce ară și seamănă apropie-te de ea și așteaptă roadele ei cele bune. Căci cu lucrarea ei puțin te vei osteni și curând vei mânca roadele ei”.  

SHAORMA CU DE TOATE

În general, la prima oră a dimineţii, într-un orăşel de provincie, pe la porţile magazinelor mai mari ori pe la uşile băncilor, sunt mai mult oamenii de la ţară, pe de o parte pentru că ei se scoală, săracii, cu noaptea în cap pentru câmp şi animale, dar pe de altă parte, pentru că dimineaţa mai găsesc câte un mijloc de transport spre oraş, că mai pleacă unul şi altul la serviciu ori, când se învaţă, câte un autobuz ce transportă elevii.

„Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.  

În faţa băncii, lume pestriţă, atât la port, cât şi la vorbă. Ăi mai tineri, captaţi definitiv de telefoane, împrăştiau rotocoale de fum din ţigările ce se atingeau de paharele de plastic în care cafeaua de la  aparat încă nu se limpezise bine.  Mai vârstnicii, cu câte o geantă ori  sacoşă în mână, se tot uitau spre uşa băncii, nedumeriţi de faptul că la ora aia (aproape 9) încă nu se deschisese, căci vezi-Doamne, cum spunea o femeie, „la noi e lumea sătulă de muncă la oara asta şi aici nici n-a deschis”.  În timp ce-am scuturat un pic cardul în bancomat, să cadă din el bruma de lei rămasă prin vreun colţ, pe o băncuţă  s-au aşezat trei copilaşi, ăl mai mic de vreo 5-6 ani, cel mai mare nu mai răsărit de 10, primind de la mama lor, fiecare câte o shaorma mare, desigur, cu de toate. Nu, nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că-i zi de post, aici, pentru aceşti copii, nu conta mâncarea şi felul ei, chiar dacă era în ea cu de toate.  Şi cum soarele deja bătea binişor în geamul gros al băncii, m-am retras într-o parte,  cu factura în mână, pentru întâlnirea cu „roboţelul altruist”, fiind atras de promoţionalul scris cu litere de-o şchioapă, la rechizite, din faţa unei librării, mai ales că-n faţa băncii deja fumau mai bine de 10 persoane, tuşind în cor, răpuşi de aerul curat al dimineţii.  Deşi la doi metri distanţă, parcă rupţi de cele din jur, cei trei copii, cu ochii cârpiţi de somn, muşcau din shaormele mari, parcă prea mari, risipind din ingrediente pe jos, spre bucuria a doi căţei apăruţi de nicăieri. „Mami”, a zis ăl mai mic, înghiţind un glod mai mare de shaorma ce aproape îi rămăsese în gât, „ai zis că nu mai pleci”.  Încă patru ochi s-au îndreptat spre femeia care ţinea în mâna dreaptă o mapă plină cu fel şi fel de hârtii. „Dacă tac-tu ar fi om, n-aş mai pleca”.  „Da”, continuă copilul cu ochii înlăcrimaţi, „aşa ai zis mereu, mamaia a zis că n-o să mai vii deloc, eu nu vreau să mai pleci”. „Mă-ta mare nu m-a suportat niciodată, abia aşteaptă să plec. Să creşteţi voi mai mari că vă iau cu mine, o să aveţi de toate”.  Şi terminând de spus asta, femeia, grăbită,  ca şi ceilalţi ce aşteptau la uşă, intră în bancă spunând: ”staţi acolea până termin eu aici, că merg mai apoi să vedem nişte telefoane”.

„Sunt unii care fac ospăţ cu prietenii, atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame”.

Trei copii privesc, cu capetele plecate, în shaormele înjumătăţite, strângând punga năclăită de maioneză în jurul lipiei zdrenţuite.  Ăl mare, dacă poţi zice că-i mare la 10 ani, s-a ridicat ca un bătrân şi, luându-l pe cel mic în braţe, ştergându-i lacrimile, a zis: „lasă, că o să am eu grijă de voi, că m-am făcut mare”.

„Să nu faceţi mizeri pe jos”, spuse femeia care ştergea de zor geamul dinspre stradă al băncii. „Cum de v-o fi lăsat părinţii singuri nu ştiu”, bombăni mai departe femeia.  N-avea cine s-o audă, sirena ambulanţei ce taman trecea prin zonă vestea că încă cineva a rămas în urmă pe drumul vieţii, iar la bancă abia se deschisese. 
Numai trei copii, aparent rupţi de cele din jur, hrăneau doi căţei cu şhaorma. Pentru ei nu conta că era cu de toate, cumva, în viaţa lor lipsea un ingredient anume, special, iar pentru ăsta nu poţi face credit la nicio bancă.