vineri, 25 noiembrie 2016

CU MUCII-N FASOLE?


Trei vibraţii scurte cu ecoul din blatul mesei au dat startul soneriei telefonului meu. Desigur, când pleacă în forţă The Second Waltz (Shostakovich) parcă nu-ţi vine să răspunzi din prima, ai lăsa melodia să mai curgă un pic, să te bucuri de unduitoarele note ce dau viaţă arhicunoscutului vals. Numai că fiind vorba de telefon şi văzând pe ecran numele apelantului,  am lăsat dragostea de muzică deoparte şi am glisat mintenaş pentru a răspunde.
- Alo, Padre (alintul/corconeala unor prieteni buni), hai c-am făcut-o pe treabă. Te gândeşti în primă fază că cine ştie ce s-o fi întâmplat.
- Dar ce-i, ce-ai păţit, ceva grav? Întrebi, desigur, că-n astfel de momente nici nu ştii cum să procedezi mai repede.
-  Am dat cu mucii-n fasole, aia am făcut.
- Cum aşa, întreb eu, adică nu cred că la propriu.
-  N-a fost ziua ta ieri?
- A fost, da, dar nu văd legătura cu mucii din fasole, mai ales într-o zi de post, zic şi eu, ca să deschid discuţia mai repede.
- Păi nu m-a anunţat facebook-ul şi n-am ştiut, plus că ai wall-ul închis şi dacă nu ţi-a postat nimeni nimic... . Am văzut azi la cineva că te-a citat, apoi am văzut şi urări pe ici-pe colo, numai că azi nu mai e ieri. Te superi dacă-ţi urez azi? Ştii, tu ţi-ai adus aminte de ziua mea mereu.
Mă gândeam ieri dimineaţă la cuvintele psalmistului care zice aşa: „învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune”.  Chiar, în zilele de naştere ce facem, ce ne dorim să facem, să socotim zilele noastre ori să le sărbătorim? Ne-ar plăcea să ştim ce ne vor aduce zilele următoare ori, socotind ce avem, sărbătorim cu fast clipa în care, independent de noi, am fost învredniciţi să vedem lumina zilei într-un univers infinit în care nu ocupăm decât un spaţiu infim? Şi apoi, nu suntem oarecum ipocriţi dând fast unei zile din viaţa noastră în timp ce în restul anului, celorlalte zile ale noastre nu le acordăm cuvenita importanţă? Şi n-ar fi minunat ca în fiecare dimineaţă, trezindu-ne, să privim spre Cer, să privim spre noi, apoi să zicem: „şi azi e ziua mea”, căci fiecare zi ne este dăruită ca o re-naştere, fiecare zi e un început al celor încă neîncepute, un răsărit  de viaţă sub un cer aflat mereu în schimbare.
-  Desigur, îmi poţi ura şi azi, că doar gândul bun nu are planificare, iar urările nu se fac spre atingerea secundei, ci spre bucuria clipei. Vezi, tu zici că ai dat cu mucii-n fasole din cauza lumii virtuale. Taman de aceea  mi-am protejat wall-ul, căci în timp am realizat că punându-ne prea multă încredere în cele oferite de virtual (istoric, aniversări, evenimente) uităm să scriem în minte şi suflet lucrurile ce nu pot fi puse pe acelaşi perete pe care afişăm deseori, prin share ori direct,  caricaturile unei lumi căreia nu-i pasă decât de rating&câştig. Plus de asta, exista riscul de a nu putea răspunde tuturor, uneori chiar nu se poate, aşa cum nici să urezi tuturor prietenilor nu se poate mereu, căci inerentele treburi răpesc enorm din bucuria clipei şi chiar nu mi-aş fi dorit, ca-ntr-o zi, fie ea şi de naştere, să dau cu mucii-n wall-ul pe care prietenii şi-ar fi aşternut un gând bun, tratând totul cu o tăcere mai rece decât ceaţa unei zile de noiembrie.
- Padre, nici nu-mi vine să-ţi mai urez ani mulţi, mi-am dat seama că trebuie să-ţi urez cât mai multe zile de naştere, sub cerul adevărat, nu pe „peretele” unei pagini care doar monitorizează fără să prindă cu adevărat măreţia clipei.
Pe wall-ul paginii mele sunt multe gânduri, unele dintre ele nescrise. Poate că unii au defilat zile întregi fără să le ia în seamă; poate că alţii au ştiut imediat unde să se oprească pentru a le distinge; important este altceva, că pe wall-ul din cămara sufletului, sunt scrise numele tuturor celor care, ieri, azi şi-n alte zile din an, reuşesc să-mi lase, chiar dacă uneori nu merit, câte un gând bun. Pe acel perete contează cu adevărat cine/ce e scris, acel perete nu se şterge niciodată.

Şi zice iar psalmistul: „umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.

luni, 17 octombrie 2016

PLOAIE CU STROPI DE IUBIRE


4.30 dimineaţa, luna, aproape plină, sfredelea parcă geamul dormitorului, cele 4 ore de somn perpelit parcă că se înglobaseră în accelerarea unei clipe. Miile de km din ultimile săptămâni şi pregătirea asiduă, recunosc, ca cea a Martei din sf. Evanghelie, îşi spuneau cuvântul. Şi clar, nu exista nici urmă de oboseală, doar o stare stranie, un amalgam de linişte, nerăbdare, bucurie şi zbucium, toate înglobate într-un suflet ce aştepta răsăritul. Ultimii 11 ani de alergare, schele, hârtii, fresce, şmotru, slujbe şi iar şmotru, erbicidat, tuns, pictură, schele, şmotru, slujbe, un carusel de interminabile treburi ce conduceau spre dimineaţa în care la ora 6 încă luna lumina un cer aproape senin.  Chiar mă gândeam că prognoza meteo a fost o înscenare. Între timp, gândul mi-a zburat la anii din urmă, la încrederea oamenilor în tinereţile mele, în lucrarea anilor mei, la cuvântul apostolului Pavel către ucenicul său Timotei, căruia îi spunea: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”.
La 6.30 eram deja în biserică, acolo unde am fost zi de zi, zorii zilei şi până noaptea târziu în ultimile zile. Mă uitam la pliculeţele cu târnoseală şi mă gândeam că în urmă cu câteva zile, aproape 30 de tineri, venind de la şcoală, doar lăsându-şi ghiozdanele deoparte, au umplut patru mii de pliculeţe cu târnoseala pregătită în mare parte de ei, pentru pelerinii ce aveau să sosească în curând.
A început să plouă, aproape din senin şi, recunosc, pentru câteva clipe, am crezut că toată negura cerului pică peste mine. „Puţin credinciosule, pentru ce te îndoieşti?” Da, cuvintele Mântuitorului când frica scufundării la cuprins pe Petru.  M-am uitat din uşa bisericii spre altar, totul strălucea, crucea răstignirii parcă mă mustra tainic, căci munca şi efortul unor oameni buni arăta impecabil, iar printre picăturile de ploaie, deja veneau primii pelerini. „Doamne, facă-se voia Ta!” Şi s-a făcut, căci repriza de ploaie rece ce a urmat, venită parcă asemenea unui praf de sare pe rană, s-a dovedit a fi, cum frumos şi inspirat a spus ierarhul eparhiei noastre, IPS Mitropolit Nifon, doar o încercare, o ispitire a răbdării şi a credinţei.
Nu pot spune, cum se zice prin popor, că la un moment dat „mi s-a tăiat filmul”, pentru că am fost conştient de fiecare moment petrecut, numai că totul se desfăşura pe mai multe planuri. În pridvor preoţii aşteptau venirea ierarhului, credincioşii deja umpluseră biserica la refuz şi erau şi-n curte destui, ploaia încă îşi arăta colţii iar în altar toate aşteptau rânduite. Cântec de cor, lume multă, multă, multă, oameni liniştiţi şi frumoşi, oameni  senini şi copii curioşi, toţi întru-n gând au urmărit şi trăit sfinţiea apei şi înconjuratul bisericii, sfinţirea bisericii în exterior, târnosirea sfintei mese, acel ritual minunat, tainic şi transparent totodată, plecând de la prima picătură de târnoseală şi până la pecetluirea sfintei mese, trecând iar prin biserică la sfinţirea picturilor şi la înmiresmarea celor prezenţi prin stropirea cu apă de trandafir.  Slujba arhierească  a fost pe de o parte de-o precizie astronomică, iar pe de altă parte (mult mai importantă) pătrunzătoare, mângâietoare, plină de lumina tainică  a tainei ce se săvârşea. 
Ploaia? Ploaia deja se oprise de mult, ispita fusese trecută, lumina din chipurile omenilor a biruit cenuşiul cerului. „Evadând” de câteva ori din altarul în care liturghia se tot revărsa printre oameni, am găsit în biserică şi-n curte, cu mare bucurie, prieteni buni, prieteni veniţi de departe, din alte judeţe şi zone, oameni care au parcurs zeci şi sute de km să vadă munca prietenului lor, omul simplu de la ţară, munca unor credincioşi ce trăiesc într-un sat de oameni harnici şi binecuvântaţi. 
Lacrimile tânărului diacon ce a fost preoţit în timpul sfintei liturghii mi-au adus aminte că în urmă cu 20 de ani am trecut prin aceleaşi emoţii, iar acum când scriu, având lacrimi de bucurie în ochi, mă gândesc că niciodată crucea preoţiei nu mi s-a părut mai grea, pentru că un lucru bine terminat nu înseamnă terminarea tuturor lucrurilor ce mi-au fost încredinţate, ci înseamnă responsabilitate în lucrarea sufletelor încredinţate.
Experientia docet. Ştiam ce va urma, tipiconal vorbind nu aveam nicio lacună, dar momentul l-am trăit tot ca un şcolar în prima zi de şcoală, golul din capul pieptului fiind la fel de bine simţit ca-n ziua hirotoniei mele. Nu-i uşor să te vezi „flancat” de doi slujitori care te poartă înaintea ierarhului spre a primi hirotesia în iconom stavorfor. În genunchi, sub omofor, simţeam pe de o parte privirile sutelor de credincioşi din biserică, iar pe de altă parte, harul ce se revărsa peste nevrednicia  mea, cu atât mai mult cu cât, la momentul primirii sfintei cruci în cântarea „vrednic este”, mi-am dat seama cât sunt de mic în slujirea mea, dar cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, în aceeaşi slujire.
Şi nu doar Dumnezeu mă iubeşte în slujirea mea, ci  şi oamenii, căci fără oameni, fără minunaţii oameni ce mi-au fost mereu aproape, n-aş fi făcut nimic. Ei, cei care au fost cu ochii spre altar, cei mulţi, ei sunt cei care au zidit biserica, ei merită la fel de mult ca mine, dacă nu şi mai mult, să li se strige „vrednic este”.
2000 de oameni au trecut toată ziua prin altar, valuri-valuri, fiecare din ei ieşind cu pliculeţul de târnoseală în bucuria pe care numai la Paşti, la primirea luminii, o poţi vedea. Şi bucuros am fost şi eu, că tot m-au întrebat mulţi dacă-s bucuros, dar cred că nu doar bucurie am trăit, ci şi linişte şi mulţumire. Şi dacă tot am zis de mulţumire, se cuvine să vin şi eu, din nou, chiar dacă şi ieri am mărturisit asta public, cu mulţumiri pentru toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani în desăvârşirea acestui vis, plecând de la binecuvântarea şi purtarea de grijă ierarhului nostru şi până la toţi ostenitorii şi binefăcătorii ştiuţi şi neştiuţi, pentru cei din marile oraşe, dar şi pentru toţi din sat, pentru fiecare casă, pentru fiecare suflet al binecuvântatei parohii ce mi-a fost încredinţată spre slujire.
La 10 seara s-au stins luminile. Ploaia, care părea că vrea să-şi ia revanşa alături de vântul ce-i devenise aliat, nu mai avea niciun spor, prin case şi prin paginile virtualului lumea vorbea despre experienţa unei zile ce pentru noi, cei de aici, va rămâne ca punct de reper în istoria satului. 
Somnul m-a prins în gândul de mulţumire către Dumnezeu care, şi de această dată, m-a încercat şi cercetat cu iubire.  Ştiu că rugăciunile mele n-au putut aduce soarele pe cer în ploaia deasă a dimineţii, dar cred că rugăciunile mele alături de cei mulţi, au oprit ploaia şi au adus raze de lumină în sufletele tuturor celor care şi-au făcut din rugăciune, fie şi pentru o zi, o pregustare a stării de rai dintr-o ploaie cu stropi de iubire.

Scrie, Doamne, în cartea vieţii, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!  

miercuri, 21 septembrie 2016

FLĂMÂND ŞI SĂTUL


Am fost şi azi la oraş, mai bine zis în orăşelul în care merg deseori cu problemele administrative inerente, locul în care, de voie, de nevoie, pentru că nu poţi pleca mai departe oricând, îţi faci şi cumpărăturile mai importante. Ăi de staţi în oraşele mari, mulţi, aţi dori să fugiţi de acolo şi stă staţi, cum zic unii prieteni de-ai mei, la „casă pe pământ”, adică nu la bloc. Şi vă înţeleg, căci eu cred că m-aş ofili înainte de vreme dacă aş locui în oraş.
Dar să revenim la cotidian, căci azi, după sănătoasa ploaie de ieri, chit că afară totul părea mohorât, am rezolvat treburile imediat. Ba chiar mă miram în sinea-mi cum de nu m-am întâlnit cu nimeni să mă ţină de vorbă o juma de oră şi mai ales că n-am stat la coadă pe nicăieri. Aproape că-mi părea şi rău că merg  spre treburile de-acasă şi de la biserică fără nimic palpitant. Numai că Aghiuţă, şi el cunoscător al gândurilor omeneşti, n-a stat locului, aşa că... .
Mi-am plătit la casă cumpărăturile, culmea, primul la casa ce se anunţa a se deschide,  căci la cealaltă deja erau destui cumpărători la rând, am lăsat coşul la locul lui şi mi-am luat sacoşile pentru a merge la maşină. Ca de obicei n-am parcat în faţă de tot, unde se bulucesc bolizii pentru a parca pe locurile rezervate celor cu dizabilităţi, am parcat mai în spate, că-i loc destul. N-am dat atenţie nici unui şofer cu ştate vechi care mârâia şi pufăia văzând că o doamnă, destul de în vârstă,  nu parcase între linii, ci călcând marcajul, de parcă de asta îi mai ardea săraca, când mintea îi era la cele ce trebuiau cumpărate.
La maşina mea mare tărăboi, gălăgie, nu glumă. Am tresărit niţel, mă gândeam că o fi lovit-o vreunul, mai ales că deja lângă ea parcase o maşină de marfă, din cauza căreia, nu puteam vedea ce se întâmplă. Am mărit pasul şi am văzut  că tot lângă maşina, cel puţin din spate, nu avea nimic. Dacia papuc încărcată cu o tonă de fiare ce era parcată lângă, mi-a dat un pic de fior şi a ţâşnit spre botul maşinii, unde se auzea gălăgia. Şi ce să vezi? Pe capota maşinii mele era întins un ziar, iar pe ziar, bucăţi  de pâine, 3-4 cepe, un  baton de parizer tăiat grosier deja băgat în bucăţile de pâine ţinute în mâini, o bucată de kaiser de care nu prea se atingea nimeni, câteva roşii, câţiva castraveţi, o sticlă de suc de culoare dubioasă şi una de bere la 3 litri. Wow, că ce poţi spune altceva, ori poate Doamne fer’, căci pe lângă masa îmbelşugată erau şi vrei 6 zlătari, bărbaţi şi femei, vorbind cât se poate de tare.
Na belea, că tot zicea că nu s-a întâmplat nimic. Capota daciei lor era săltată, în dreapta maşina de marfă, ei peste tot, iar eu singur cu sacoşile în mână, uitându-mă  blocat ca la alfabetul chinezesc. M-am dat deoparte, m-am învârtit după maşina de marfă, apoi după a lor, m-am apropiat un pic şi mă tot gândeam cum să procedez, nu de alta, dar oamenii erau la masă, şi masa-i masă, nu se cade a deranja pe om, nu? Cât am dat eu două ture pe-acolo, aducându-mi aminte din copilărie de întâmplarea cu jumările, ei s-au sezizat că le dau târcoale şi s-au vorbit între ei. La un moment dat, unul, cu gura plină de parizer şi ceapă, mă cheamă şi-mi zice: „domnu’, domnu’, văd că vă învârtiţi pe lângă noi, dacă vă e poftă, veniţi, că ne face plăcere, avem destulă mâncare”.  Să-mi pice sacoşile din mână, pe de-o parte îmi venea să râd, pe de alta să plâng, că pe-asta n-o mai făcusem, să mănânc în parcarea magazinului, cu  nişte truditori ai fierului şi ai cuprului, parizer, ceapă şi pâine. Şi mi-am adus aminte de cuvintele fariseilor: „de ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii”?  „Nu pentru mâncare am dat târcoale, ci pentru că mâncaţi pe maşina mea şi trebuie să plec”, am zis eu. „Aaaa, domnu’, să ne iertaţi, la noi a fiert motoru’ de la greutate şi am zis mâncăm ceva pân’ se răceşte, da’ luaţi ceva, vă rog, pentru deranj”. Cum s-o dai, că tot nu-i bine. „E miercuri, e post, că luam ceva”, am dat-o eu repede. „Domnu’ nu ne refuzaţi, ce, vă e scârbă cu noi”?  Şi mi-am adus aminte, zâmbind, tot de fariseii ce-i cereau socoteală lui Hristos pentru că ucenicii nu posteau cât ei. Şi le-a răspuns lor Iisus: „pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”. Am luat un colţ de pâine, o felie de kaiser şi-o roşioară, le-am făcut ca un sendviş şi l-am mâncat cât şi-au strâns ei ziarul şi bucatele. Desigur, nu m-am săturat, dar cu siguranţă ei au plecat mai sătui fiindcă un român simplu, oarecare, nu i-a refuzat la masă.
Şi zice Scriptura: „sătulul calcă mierea în picioare, iar flămândului tot ce este amar (i se pare) dulce”.


miercuri, 31 august 2016

CÂND SOARELE SĂRUTĂ MAREA


Vară, soare, nisip, valuri, umbrele şi şezlonguri, soarele ce sărută marea, toate sub un cer senin, brăzdat uneori doar de aeroplanul ce face reclamă la seminţe, un cadru arhicunoscut multora dintre cititori, un cadru care, aparent, n-ar aduce nimic surprinzător la orizont, nici măcar epava vreunui vas scufundat în mare pe vremea când încă nu se inventase paharul de plastic, de altfel cea mai întâlnită „plantă” de pe litoral,  răsărită pe fiecare covor de iarbă format din chiştoace de ţigări.
Abia ieşit din apă, încercat cumva de o foame ce încă nu-şi arăta colţii, având, desigur, o săţioasă pungă de pufuleţi lângă mine, încercam să iau pulsul plajei, pentru că nimic nu este mai fascinant decât să observi cum oameni pe care nu-i cunoşti, de a căror profesie nu ai habar, se omogenizează într-o armată de plătitori de şezlog pentru a fi cât mai aproape de apă, dorind să devină anonimi taman pentru a putea fura soarelui cât mai mult din lumină şi căldură, spre a smulge mai târziu, de la cei apropiaţi ori de la colectivul de muncă, aprecieri şi laude pentru bronzul sănătos şi pentru cura de aerosol.
Le luăm pe astea două”, hotărî ea, fără ca el să mai apuce să spună ceva, asta dacă-i era cu putinţă, căci geanta cu prosoape şi loţiuni îl ţintuise lângă umbrelă, papucii erau într-o mână, paharul cu bere în cealaltă şi borseta îi atârna pe piept ca o medalie.  În două clipe băiatul cu saltele a sosit. Au căzut papucii lângă şezlong, geanta a fost lăsat degrabă pe o saltea încă neîntinsă iar paharul cu spuma pe trecute era pregătit să fie dus la gură.
Iubi” (folosit cu majusculă, ca nume propriu), zice ea, „lasă un pic berea, că o să ai timp, dă-mi şi mie cu cremă pe spate”. Ridicându-şi privirea spre cer, bărbatul zice aproape şoptit: „o, Doamne, eram sigur”! Şi lasă paharul cu bere, trecând la întins crema pe spatele soţiei.  Bucuros de isprăvirea sarcinii, trăgând aer în piept, a dat să ia paharul. „Iubi, lasă berea un pic, adu-mi şi mie o cafea de la bar, nu vezi că toată lumea are, hai repede”!  „O, Doamne, asta mai lipsea”, zise el bodogănind şi plecând spre bar.  Parcă a zburat, aşa de repede a sosit, şi-i firesc, cui să-i placă berea încălzită. „Iubi, te rog, mută un pic umbrela, mă bronzez doar pe jumătate, doar n-am plătit atâta să merg acasă cu dungi”. „Ooo, Doamne”, a zis el mai tare, trăgând de umbrelă cu ochii la berea care deja se încălzise.
Aşezat pe şezlongul fără prosop pe saltea, cu paharul în mână, încă nesorbind vreo gură, bărbatul privea cu compasiune către sărmanele tinere de lângă el, care, săracele, probabil că au venit la mare cu trenul, având bani doar de juma de costum de baie, ori şi mai rău, furându-li-se din bagajele în care aveau sutienele, fiind nevoite să iasă aşa pe plaja, trezind empatia în sufletele multor bărbaţi de la malul mării.
Ce faci Iubi”, întrebă ea, ca şi cum bărbatul ar fi făcut vreun pas greşit. „Dă-mi şi mie telefonul din geantă, s-o sun pe mămica, să ştie că suntem bine”.  „Ooo, Doamne, asta mai lipsea”!  „Hai, lasă, că nu vorbesc mult, abia bei şi tu berea aia, că nu ştiu de ce ţi-ai mai luat-o dacă nu bei deloc din ea”. „Ooo, Doamne”, zice el, „mare răbdare ai”, şi dând să ia geanta, trânti paharul cu bere în nisipul plin de seminţe.
Ooo, Doamne”, exclamă ea, „ţi-am zis că-ţi face rău berea, uite, abia ai luat din ea un pic şi te-a ameţit”.
Trântit pe salteaua întinsă neglijent pe şezlog, bărbatul priveşte aeroplanul cu reclamă la seminţe. Probabil că va merge la serviciu, după concediu, şi-o să se laude cu minunata lui vacanţă de pe litoral. Un lucru e clar, răbdarea este rodul dragostei, numai dragostea poate trece peste toate, cu răbdare. Apostolul Pavel zice minunat: „de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.  Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.  Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; . Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.
Iubi, vezi te rog, spray-ul de bronzare l-am luat de-acasă”?

Ooo, Doamne...”!

miercuri, 1 iunie 2016

RETURN TO INNOCENCE


Ţine tu de plasă că intru eu, apoi pun un băţ şi intri şi tu pe lângă bulumac, dar iute să nu vină cineva.” N-am zis nimic, n-am zis fiindcă eu, chiar dacă-s preotul satului,  nu sunt „cineva”, şi cum  nu mă văzuseră, cum  bicicleta aproape că nu face niciun zgomot pe poteca cu iarbă iar boziile de lângă gard sunt mari de-acum, la fel de mari ca  lăstării de zarzăr ce şi-au ieşit din „matcă” prin găurile plasei de sârmă, m-am oprit.
Să nu furi”, aşa zice cea de a opta poruncă din Decalog, multă lume ştie asta, chiar şi eu, copil fiind, am fost avertizat de părinţi cu privire la acestă poruncă, deseori am auzit îndemnul/atenţie „să nu care cumva să vină cineva la poartă să ne zică c-aţi furat ceva că...”. Ei, da, de parcă îi mai ardea cuiva de cea de a opta poruncă când cea de a zecea  („să nu pofteşti nimic din bunul aproapelui”) deja era călcată, ca odinioară Adam cu Eva înaintea fructului oprit. Fireşte, noi ziceam că nu-i dreptate pe lumea asta, adică ce, unii să aibă cireş de mai, iar alţii nu, unii să aibă căpşuni, iar alţii nici urmă, cu atât mai mult cu cât nedrept ni se părea că ăi de aveau aceste bunătăţi erau în vârstă şi nu le păsa de comoara din grădină, iar noi, copii năstruşnici şi lihniţi după vitamine, răbdam cu ochii printre uluci.
No bine, am sărit gardurile de nu ştiu câte ori după cireşe, aşa cum tiptil am mers şi la căpşuni ori la pepenii CAP-ului, chit că am mâncat şi verzi o grămadă, că la lăsarea întunericului nici cei mai buni ochi nu mai distingeau care-i fructul copt şi care-i ăla prăzuliu.  Şi da, am şi plătit pentru cele făcute, dar nu când am greşit, ci când n-am greşit, numai că lacrimile alea s-au şters de multă vreme, de-acum rămânând doar amintirile unor zile toride în care, nefiind logaţi la niciun aparat ca-n zilele de azi, băteam uliţa şi malul gârlei cât era ziua de mare, purtând cu noi mereu fie o minge peticită, fie câte o praştie minuţios aranjată, fie pachetul de „ruble”, fie cărţile de „păcălici”. Şi ţurca, vai, câtă ţurcă am jucat... .
Mi-am tras bicicleta la umbra unui vişin de lângă gard şi am urmărit acţiunea. Tiptil, amândoi, şuşotind planul de bătaie, au tulit-o rapid lângă cireşul care de-abia acum începe să arunce flăcări prin fructele ce strălucesc ameţitor de îmbietor. „Băă”, zice unul, „vezi nu lua de-alea verzi, jumoale şi tu câte poţi, ia şi  cu frunze şi bagă-n sân, că bag şi eu în pungă, apoi mergem pe teren să le arătăm şi lu’ ăia”.  Am vrut să strig, dar n-am strigat (poate unii veţi zice că am procedat greşit), m-am gândit că vreodată, mari fiind, mai bine să-şi aducă aminte de-o boacănă a copilăriei aşa cum îmi aduc aminte şi eu decât să-şi aducă minte că atunci când le era lumea mai frumoasă s-a găsit popa să-i muştruluiască.  Aşa că mi-am văzut de drum spre cimitir pe poteca cu iarbă multă şi dus am fost.
Lăsaţi copiii să vină la Mine că a unora ca acestora e împărăţia cerurilor”, n-am zis eu asta, ci Hristos, şi bine a zis aşa, căci inocenţa copiilor, chiar şi atunci când greşesc, este balsam pentru cei care au uitat că de fapt a fi mare/adult nu este egal cu a fi drept, ci a fi mare înseamnă a fi mai înţelept, căci deseori un copil este mai drept în greşeala sa decât un adult în dreptatea sa.
La întoarcere am zis să dau şi pe la biserică, şi dinspre cimitir, dacă tot eram pe drum, am  trecut prin dreptul terenului de fotbal. Undeva, pe iarbă, în faţa a patru băieţi, stătea „prada”, un morman de cireşe de cinci nuanţe, de la verde crud şi până la roşu aprins. M-am oprit în dreptul lor şi discuţia înflăcărată ce-o purtau a încetat imediat.  „Ce fac băieţii”? Şi prefăcându-mă că merg mai departe întreb aşa, ca-n fugă: „de unde aveţi cireşele alea?”, părând mai nevinovat decât ei. Ca într-un cor pe patru voci, dar cu partituri diferite, am primit răspunsul: „le-am primit de la...; sunt de la mine din cireş; am cules noi pentru cineva  şi ne-a dat şi nouă; le-am furat de la...”. Şi linişte totală, în momentul în care inocenţa a strigat „le-am furat de la...,” s-a făcut linişte.
Îmi aduc aminte că în copilărie, pentru a putea ajunge la cireşul mult dorit trebuia să trecem de câinele legat taman de tulpină. A fost simplu de fiecare dată, era de-ajuns să ne învârtim în jurul cireşului, de departe, iar câinele urmărindu-ne scurta lanţul cu fiecare tură până când rămânea aproape împilat cu botul lângă tulpină, numai bine ca noi să urcăm pe crăcile de mai de departe de trunchi până sus în vârf.
Taica părinte, să nu ne spuneţi, că ne omoară în bătaie acasă”. M-am uitat zâmbind la chipurile lor un pic speriate şi mi-am adus aminte că omul de ne-a pârât în copilărie că am fost la pepeni a devenit cel mai antipatic  vecin, şi nu pentru faptul că ne-a pârât, ci pentru faptul că a „înflorit” aventura noastră taman pentru a ne vedea pedepsiţi.
Am luat un pumn de cireşe din „pradă” şi le-am zis: „n-am să vă spun acum, dar nici nespuşi n-am să vă las, că nu e drept. Am să vă pârăsc, nu azi, nici mâine, ci atunci când, mari fiind, venind cu copiii voştri la biserică, le voi spune şi lor cât de  bune erau înainte vreme cireşele de mai”.
Şi zice Hristos: „iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”.

Inocenţa este, cred eu, acel drept judecător al copilăriei, starea în care fructul oprit devine prima lecţie de maturizare într-o lume în care oamenii fug de rai taman pentru că au uitat cum este să fii copil. 

luni, 2 mai 2016

SELFIE DE PAŞTI

După vreo 20 de ani de slujire, în acest an, înainte de săptămâna mare, m-am privit cu mai multă atenţie în oglindă, căci rareori se întâmplă să zăbovesc în faţa oglinzii mai mult de câteva secunde, exceptând timpul bărbieritului când oricum atenţia e îndreptată la partea tehnică a bărbieritului şi nicidecum la studiul chipului. De ce am început acest blog aşa? Pentru că anul ăsta n-am mai simţit nevoia să(-mi) fac poze aşa cum simţeam în alţi ani, cu atât mai puţin nu s-a pus problema de un selfie, că tot nu mi-a ieşit strălucit vreunul reuşit de când a apărut moda. Oglinda e obiectul care-ţi face selfie în mod real, prin bliţul ochilor ce clipesc în mii de cadre zilnic, prinzând diversele momente în care te afli, jongând contrastele şi culorile, prinzând în cadru chiar şi stările sufleteşti aparent invizibile. Oglinda mi-a arătat un chip senin ce seamănă izbitor cu chipul meu de acum două decenii, un chip pe care timpul l-a îmbogăţit cu o grămadă de fire albe în barbă şi l-a sărăcit de mai mult din jumătatea podoabei capilare. Ştiu, descrierea pare tot un selfie, dar mai bine cuvintele mele sărace decât o poză care să spună cât o mie de cuvinte, că tot nu mai au oamenii răbdare la citit.
Poza pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt n-a cuprins-o niciun aparat foto. Mai mult, am zis să lipesc poză lângă poză pentru a crea un tot, dar n-am putut să tai din niciuna, micşorându-le  le-aş fi luat din importanţă, plus că mi-ar fi fost greu să aleg cu care să o pun prima, care pe primul rând şi care pe următoarele. Poza  pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt este ca o ramură dintr-un arbore genealogic, dar nu una care să arate ascendenţi şi descendenţi, ci stări, trăiri, împliniri şi creşteri.
Anul ăsta, mai mult ca niciodată, am văzut că pozele cu mine nu contează deloc, chiar dacă unele ar strânge 2-3 comentarii. Anul ăsta am văzut că pozele ce le-aş surprinde (dacă aş putea) ar fi cele cu creşterea în trăire, atenţie, linişte, percepţie, credinţă şi dorinţă a celor pe care-i păstoresc.  În toată perioada pascală biserica a fost plină de tineret, asta chiar dacă satul este mic şi tinerii nu-s aşa ed mulţi. Doar că cei plecaţi şi-au dorit să fie prezenţi doar aici, să se spovedească şi să se împărtăşească doar în locul în care au crescut, mulţi (care au lucrat până în sâmbăta Paştelui) sunându-mă de la serviciu să fie sigur că n-am să-i las deoparte din cauza timpului scurt. Şi dacă în primii ani (2-3 ani) de slujire hărmălaia era greu de potolit în această perioadă, în timp, cu răbdare şi bucurie, cu dorinţă şi credinţă, am reuşit ceea ce părea de nereuşit.  Din altar ori din faţa altarului, de pe solee, din mijlocul bisericii şi din tindă, privind peste capetele celor prezenţi (chiar dacă unii erau cu un cap mai înalţi ca mine), privind la chipurile lor, am gândit matematic întâi că pete 70% erau tineri botezaţi de mine, acum majori mulţi dintre ei, adolescenţi  şi copii de vârste diferite.  De Florii au umplut biserica cu tinereţea lor. După denia de joi n-a rămas nici scamă pe jos, aşa de curaţi şi liniştiţi au fost, n-a sunat nicun telefon şi, în următoarea zi, la denia prohodului, în ciuda ploii torenţiale, au dat sens unei seri în care au cântat toţi, ca într-un cor armonizat doar de dirijatul inimii, bucurându-se de fiecare floare primită la final, inclusiv de crăcuţele de leuştean ce au stat alături de flori pe epitaful din mijlocul bisericii.  Ştiu, dacă vor citi se vor bucura de mulţumirea ce le-o aduc, chiar dacă nu pun poze, căci merită mulţumirea mea pentru faptul că m-au ascultat de-a lungul anilor. Am rămas surprins că atunci când am făcut apel pentru curăţenie (deja era 22.30 seara şi dimineaţa eram iar la slujbă) că aproape şi-ar fi dorit să rămână toţi, aşa că ceata celor rămaş a reuşit un record, în 6-7 minute biserica era curată ca un mărgăritar, au zbârnâit măturile şi aspiratorul de zicei că-i concurs.
În sâmbăta mare zeci şi zeci de tineri, unii dintre ei, cei mai mici, alături de părinţi şi bunici au venit la împărtăşit. Minunat este că şi tinerii mari, majori, chiar şi familişti (căsătoriţi) s-au pregătit pentru împărtăşit, ceea ce înseamnă că încă materialul n-a robit toate inimile, că tinerii încă doresc să se îmbogăţească sufleteşte, cercetând, dorind şi trăind totodată alături de biserică tainele iubirii divine. Şi-apoi învierea, momentul acela în  care lumina s-a împrăştiat în întunericul nopţii, clipa în care după strigarea „veniţi de luaţi lumină” s-a transformat într-o bulă de timp în care totul se petrecea parcă după coordonate cereşti, mi-a descoperit cum lumina primordială a transformat haosul într-un univers proprice vieţii, căci lumina, ca izvor de iubire, crează condiţii pentru trăire, zicem noi, creştinii, în iubirea celui ce este atât Lumină, cât şi Cale, Adevăr şi Viaţă. Oamenii, parcă un ocean de oameni, au cântat cu lumânările ţinute în mâini, cu luminile pâlpâind pe chipurile ce păreau transformate în candele vii, primind lumina pornind (unii din ei) spre case pentru a da şi celorlalţi lumină, dorind, cum i-am sfătuit, să-şi păstreze lumina cât mai mult în suflete spre a o putea dărui în orice clipă celor care se pot cufunda în întuneric.
Am încheiat sărbătorile cu concursul de ciocnit ouă, de-acum devenit tradiţie, un concurs la care zecile de copii participanţi s-au  emoţionat, strigat şi bucurat alături de cei mari, fiecare din ei primind premii şi diplome spre a le fi de folos minţii şi sufletului, spre a se bucura în anii maturităţii lor, când vor avea copii la rândul lor, de clipele petrecute în biserica în care şi-au primit cele sfinte de-a lungul anilor.
Am poze, desigur, am poze de la sărbători, doar că apar şi eu în multe din ele, şi cum anul ăsta n-am mai simţit nevoie să stric gândurile scrise cu chipul meu, vă las pe voi cei ce citiţi, vă las şi pe cei ce mă cunoaşteţi dar şi pe cei ce nu mă ştiţi în real, să vedeţi poza aceasta făcută în 20 de ani, poza în care eu încerc să devin din ce în ce mai puţin vizibil, poza în care să se vadă mult mai mult bucuria unor oameni ce-mi sunt mereu aproape, care ascultă cuvântul meu, mesajul transmis de mine, care-mi sunt alături în zidirea celor materiale şi a celor de suflet,  oameni ce fac posibil seninul de pe chipul meu chiar şi atunci când firele de păr tot albesc, tot cad.



HRISTOS A ÎNVIAT!

luni, 4 aprilie 2016

ISPITA BLONDĂ ŞI GĂINAŢUL


Vai de cel/cea prin care vine ispita”! Deşi, corect, biblic adică, se spune aşa: „că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”.
Carevasăzică într-o zi de luni, aşa cum e mai mereu în zilele de luni, adică zăpăceală, agitaţie, cu lume care-ncotro, mai ales când primăvara izbucneşte dintr-o dată din cătuşele iernii, dai să-ţi rezolvi liniştit treburile dintr-un loc pentru a merge în alt loc să rezolvi alte treburi, şi când ţi-e lume mai dragă şi apele mai liniştite, dai faţă-n faţă cu interacţiunea, cum ar fi spus  conu Iancu Caragiale.
Bunăoară, că tot am amintit de carismaticul scriitor, în orăşelul în care coana Miţa îşi va fi mâncat gogoşile la madam Mari, cu şeful, desigur, cum bine ştim din schiţa celebră (ăi mai trecuţi prin viaţă o ştiu sigur, tinerii pot căuta pe net dacă-s curioşi), mi-a fost dat să particip la o scenă de poveste, chiar dacă, recunosc, am fost pus într-o situaţie din care pe moment chiar nu ştiam cum să ies.
În piaţa oraşului există ca-n orice piaţă o parcare. Parcarea din spatele pieţii e ca orice parcare din oricare piaţă din ţara asta, adică insuficientă ca număr de locuri şi arhiplină la orele de vârf, chiar dacă-i plătită. Şi colac peste pupăză, de când se „îmbracă” blocurile cu polistiren, juma’ din locuri sunt ocupate cu materiale de construcţii şi utilaje care mai de care cu gabarit depăşit.  Dar cum eu sunt mereu norocos în situaţiile limită, fac ce fac şi tot găsesc loc de parcat.  Partea frumoasă , dacă pot spune aşa, a început în momentul în care am ajuns la maşină, adică tacticos, cu două plase pline de rădăcinoase şi verdeţuri, plase din care ieşeau pe lângă mânere vârfurile legăturilor de leuştean verde şi mărar, iar dintr-o parte a unei sacoşe colţul unei pâini se arăta generos. Am apăsat butonul cheii, au clipocit becurile ce au confirmat deschiderea portbagajului şi imediat, parcă din umbră, au apăut la spatele maşinii mele două autoturime, din sensuri diferite, cu semnalizările puse în aşa fel încât să parcheze în locul meu.  Iniţial n-am băgat de seamă şicanarea, mi-am înnodat ca mamaia, la fel de tacticos adică, baierele sacoşelor să nu mi se rostogolească produsele prin portbagaj şi am dat să plec spre volan.  Din cele două maşini au coborât ca la comandă şoferiţele, ambele maşini erau conduse de câte o femeie. Una din ele, o doamnă acum blondă, cunoscută din desele drumuri de-a lungul anilor de pe la bancă, îmbrăcată într-un deux-pieces bleumarin, a ţâşnit mai repede din maşină; cealaltă, necunoscută, în trening, cu telefonul în mână rămas pornit, impasibilă la persoana ce tot striga „alo, alo, mai eşti la telefon?” a venit lângă mine şi lângă adversara din parcare.
-„Îmi pare rău”, zice  cea în trening, „am fost prima, am pus semnalul încă de la barieră”.
-„I’m sorry”,  răspunse cealaltă, „eu am fost înainte, am dat două ture de parcare deja, şi oricum părintele mi-a promis mie locul, nu-i aşa părinte”?
...şi nu ne duce pe noi în ispită...”. Apăi asta chiar m-a pălit aşa, pe nepregătite, că eu n-am primis nimic nimănui. Cum să fiu ispitit chiar la ora dimineţii cu minciuna, de o femeie blondă, ziceţi şi voi. Dacă răspundeam afirmativ, minţeam, păcat, nu? Mai eram şi cu sacoşele pline de cele ale postului de mâncare, mai mare ruşinea. Dacă răspundeam negativ, doamna în deux-pieces pica de ocară, căci şi aşa plutea un fel de păruială în aerul dimineţii. Mă bătea gândul să spun că mai rămân, că mai am câte ceva de cumpărat din piaţă, dar asta însemna tot minciună, şi peste toate eram şi-n criză de timp, nu era loc de împăcare prin neutralitate.
Salvarea a venit de sus, poate chiar de şi mai Sus, dar de data asta a fost un ajutor din sus-ul cel de mai de jos, căci şoferiţa în trening s-a dus către cealaltă ameninţând cu degetul şi spunând: „doamnă, să nu credeţi că dacă sunteţi de la bancă aveţi tot dreptul şi-n piaţă, şi nu-l băgaţi pe domnu’ (adică pe mine) la mijloc, că n-aveaţi când să vorbiţi, că vine din piaţă”. M-am făcut mic, recunosc, nu-i de colea să fii la mijloc în discuţia aprinsă dintre două femei, mai ales într-o piaţă. Şi doar ce am trântit portbagajul plecând  spre uşa şoferului, că din senin a apărut deasupra celor două femei  o cioară ce a dat drumul, de ziceai că-i proiectil,  unui găinaţ care, purtat de vânt, a atins serios cu „schijele” din dotare pe cele două protagoniste. Vai, la aşa deznodământ nici că m-aş fi gândit vreodată, căci pline de scârbă şi găinaţ, mirosind şi înjurând, s-au suit în maşini şi au demarat în trombă, fiecare la casa sa.
Şi eu care credeam că postul ăsta are să-mi fie mai uşor. Bag seama că nici la piaţă nu mai poţi merge liniştit, e mai periculos ca la meci. Mi-e şi frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă-mi propun să merg la pescuit, un loc liniştit de altfel, dar plin de „mincinoşi”.
Zice apostolul Pavel aşa: „nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.




joi, 24 martie 2016

ACRU ŞI DULCE


Săptămâna trecută, într-o zi de primăvară nehotărâtă, într-o goană nebună după rezolvarea anumitor birocratice situaţii, în clipe în care ţi se pare că toate treburile s-au strâns într-o singură zi şi că fizic pare imposibil să le rezolvi pe toate, trebuie să mai şi mănânci câte ceva, chiar dacă masa, în perioadă de post, e gustarea pe fugă a câtorva dumicaţi de pâine şi a unor ingrediente ce teoretic nu prea au treabă cu excesul de calorii, asta aşa, ca să fiu în trend cu cei care postesc doar de bucate, nu şi de vorbe&fapte.
Pentru care motiv, adică împins de foame, recunosc, am oprit în parcarea unui hipermarket  cu gândul de a face unele cumpărături din magazin şi pentru a mânca ceva, ştiind că lângă magazinul cu pricina opresc ori de câte ori am ocazia (în perioada de frupt) pentru a mânca un cârnat nemţesc, mai deschis la culoare de felul  lui, destul de consistent şi tare delicios când e fierbinte, alături de o lingură de muştar şi-o chiflă pufoasă. În fine, nu despre cât de mult îmi place mie acel cârnat e vorba, mai ales că-i post, ci despre ce s-a întâmplat în timp ce stăteam la coadă pentru a-mi cumpăra o porţie de cartofi prăjiţi şi doi castraveţi muraţi. Ok, nici ce mi-am cumpărat eu nu contează, chiar dacă, recunosc, îmi plac şi cartofii prăjiţi cu olea’ de sare peste ei, iar dacă am şi murături, cu atât mai bine.
În faţa mea, la rând, erau doi tineri care jonglau cu telefoanele precum Einstein cu cifrele.  Înaintea lor, prima în rând, o tânără de vreo 25 de ani, plinuţă, la care cei doi se holbau şuşotind vulgar. Tânăra a comandat o porţie de mici (4 mici) cu muştar şi două sticle cu apă.  Pe chipurile celor doi purtători de fesuri, fesuri aidoma celor purtate de cocalarii ce-şi fac veacul vânzând  flori şi coperţi pentru taloane auto pe arterele supraaglomerate ale marilor bulevarde, strălucea răutatea aia izvorâtă din amestecul de ignoranţă şi nesimţire.  Îmi pare rău că n-am remarcat „firma” de pe treningurile lor, dar sigur era una care să se asorteze cu telefoanele inteligente a celor care păreau părăsiţi definitiv de inteligenţă taman înaintea mesei. 
Evident că nu v-aş fi făcut această descriere dacă nu se întâmpla ceva deosebit în toată faza asta, căci a descrie tineri de speţa celor menţionaţi nu-i ceva extraordinar, din nefericire exemplele sunt din ce în ce mai dese la tot pasul, şi cu siguranţă că nu despre aspectul vestimentar vorbesc. În  momentul în care tânăra a primit comanda, îndreptându-se spre cortul cu măsuţe de plastic de lângă magazin, unde poţi mânca, în picioare desigur (ori cum zic unii: „la varice”), unul din tineri a zis destul de tare către celălalt: „uite umflata asta, şi-a luat 4 mici şi două ape, cred că până-n seară mai mănâncă o juma’ de porc”.
Am vrut să intervin, m-am gândit însă că-i încercarea primei săptămâni din post, e felul în care poate că Dumnezeu îmi încearcă răbdarea şi gândurile, căci nu mint, i-am judecat în mintea mea şi tare mi-ar fi plăcut să-i scot la lecţie. Doar că lecţia a urmat fără ca eu să fiu implicat, primind la rându-mi o lecţie de la Dumnezeu despre felul în care poţi reacţiona în anumite momente.  Scriptura spune aşa: „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” Isaia 58, 6-7 Iar apostolul Pavel spune că: „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte”.
Tânăra a trecut pe lângă ei şi pe lângă mine cu lacrimile jucându-i în ochi, auzise vorba plină de răutate a tânărului cu beteşug la minte. Intrând în cortuleţul unde se poate mânca a mers direct într-unul din colţurile acestuia, acolo unde jos, pe o pelerină uzată, udă de la ploaie pe bruma-i de ţoale vechi, şedea o bătrână ce strângea în braţe o sacoşă de rafie plină cu linguri de lemn şi alte „cioplituri” de folosit prin bucătărie.  Bătrâna  a primit cu lacrimi în ochi mititeii de la tânără, dosind sticla cu apă în sacoşa plină de gadgeturi cu iz de secol XIX.  Pe marginea mesei de lângă bătrână şi-a scos şi tânăra o punguţă în care avea mieji de nucă, câteva stafide şi un măr, prânzul care nu semăna nicidecum cu porcul despre care băiatul fără cei şapte ani de-acasă credea că va fi mâncat de tânăra milostivă.
Asta-i frumuseţea postului, pentru cine-l ţine cu adevărat, că poţi învăţa fără să te superi, că te poţi ruga fără să deranjezi, că poţi face milostenie chiar dacă eşti privit cu dispreţ, că poţi răbda până la capăt chiar şi atunci când lacrimile ţi se înnoadă în gât, că poţi fi alături de oameni şi de Dumnezeu prin lucruri simple, prin stări pe care nicio şcoală din lume nu ţi le poate preda, prin predica faptei făcută cu inima deschisă, chiar şi atunci când lângă tine, cel ce te-a jignit, fără a fi cuprins de vreo remuşcare, râgâie după fiecare înghiţitură luată din puiul rotisat a cărui grăsime i-a ajuns deja până la urechi.
Fericit este cel ce reuşeşte să dea din pâinea sa celui flămând, fericit este şi cel ce ştie să sature cu cuvânt bun sufletul celor însetaţi de adevăr şi dreptate. Pare un paradox pentru mulţi, dar cred că fericit este şi cel care, printre lacrimi, înfloreşte în fapte bune aidoma florilor care se desfac spre a-şi răspândi culoarea şi mirosul chiar şi atunci când, pe neaşteptate, revin zăpezi şi geruri ce pot duce la gândul că primăvara învierii pare să nu mai vină.


luni, 25 ianuarie 2016

VIP-isme


Pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.”  Nu-s cuvintele mele, sunt cuvinte scrise cu  multă vreme înainte, sute şi sute de ani trecând peste ele fără a-şi pierde din valoare, devenind din ce în ce mai valabile în timpurile din urmă.
Se prea poate ca unii să vă veţi fi săturat de ceva vreme de  peroraţiile mele, şi zic peroraţii pentru că e posibil ca multe din scrieri să le percepeţi ca pe nişte finaluri eşuate ale unor stări pe care mulţi  nu le-au trăit niciodată ori  pe care alţii, la fel de mulţi, nu vor să le discute, mai ales după ce şi-au dat seama că în viaţă selecţiile nu se fac, aşa cum ar trebui, respectând nişte reguli, ci dimpotrivă, încălcând regulile.
Cândva, ca aproape orice copil naiv, dar plin de speranţă  totodată, credeam că prieteniile sunt făcute să dureze veşnic. N-a fost aşa, timpul mi-a arătat că-n copilărie te poţi înşela, că trebuie să devii adult pentru a percepe această stare la adevărata ei valoare, că deh, zice Ecclesiastul că „graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare”.  Doar că atunci când eşti mare nu-ţi mai poţi face prieteni de joacă, timpul ăla s-a dus, trebuie să-ţi faci prieteni (am zis „trebuie”, dar nu e obligatoriu) din rândul celor cu care crezi că rezonezi în gândire, în simţire, ba chiar şi din rândul celor cu care, amical, te contrazici pe diverse lucruri taman pentru solidificarea unor cunoştinţe ori pentru descoperirea altor lucruri noi. Şi bune-s toate, şi-s frumoase, dar până la un punct, până când virusul mileniului III, VIP-ismul, cerne,  macină încet-încet legătura prieteniei formată atunci când egalitatea, această aproape utopică  stare,  începe să se disipeze. 
Urcarea pe scară socială, transformarea într-un pseudo-VIP, duce deseori, din nefericire, la uitarea treptei anterioare pe care este foarte posibil să fii nevoit să cobori la un  moment dat, asta în cazul nedorit în care poţi fi aruncat de sus fără să mai ai posibilitatea călcării vreunei trepte de coborâre.
 Zice psalmistul că „bogăţia strânge prieteni fără de număr”, în timp ce de „sărac se desparte chiar prietenul său”.  Şi-mi place că tot Scriptura spune   „să nu schimbi nicidecum prietenul pentru bani (faimă), căci cu prietenul credincios nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui”.
Nicolae Iorga spunea că omul  făţarnic are două feţe  şi niciun obraz”, pentru care motiv, constaţi deseori că celebritatea de cartier, atât de des întâlnită, creează  granite invizibile, simţite doar de cei care încă mai au obraz,  împărţind ceea ce odată însemna prietenie, în două cete: ceata celor care-şi doresc să fie aplaudaţi, iar pentru asta se fac deseori că vin către prieteni; şi ceata celor care aplaudând, deseori fiind mai buni decât cei aplaudaţi, se uită în gol, cu lacrimi în ochi uneori, cum palmele pe care şi le-ar dori de veselie şi apreciere, nu-s decât palme primate peste obrazul  care, odinioară, răspândea senin şi bucurie alături de cei ce erau pe-o treaptă cu ei.
Nu (mai) am timp”, scuza generală a devenit laitmotivul celor care au uitat de unde au plecat şi care mai mult ca sigur nici nu ştiu unde vor să ajungă, căci tăvălugul celebrităţii e aidoma bulgărelui de zăpată rostogilit care, de ce se învârte mai mult, de aia s-ar face mai mare. Când eşti (mai) mare deja ai de toate dar nu mai ai timp, nu mai ai timp de masă cu familia, mănânci în oraş, la întâlniri; nu mai ai timp de părinţi, eşti cu şefii la o şedinţă; nu mai ai timp de copii, eşti la o şedinţă cu subalternii; nu mai ai timp de fotbal ori pescuit, te relaxezi la sală unde printre exerciţii, cu căştile la urechi, mai rezolvi câteva probleme; nu mai ai timp de cel/cea de lângă, crezi că dacă i-ai lăsat un card gold ai rezolvat situaţia; nu mai ai timp de prieteni, ei devenind deseori o povară, telefoanele lor, cele care n-au niciodată treabă cu afacerile te stresează, iar în virtual, comentariile făcute de ei, simple şi haioase, devin adevărate pete negre pe profilul tău imaculat; nu mai ai timp nici de tine, transformându-te din om în instituţie, din persoană în blogger, din  fiinţă în ID ori nick, excluzându-te pe tine din propria-ţi viaţă, devenind încet-încet  un brand la care ţii mai mult decât la orice pe lumea asta, uitând că de fapt  că eşti o fiinţa care, amăgit/ă de soarele frumos al înălţimilor la care doreşti să zbori, uiţi de aripile de ceară şi te trezeşti căzând, când nu te aştepţi, în mijlocul celor care ne-zburând vreodată, au ştiu să meargă mai departe în verticalitatea fiinţei lor, inclusiv atunci când a fost nevoie să stea în genunchi.

Altfel, când soarele prieteniilor apune, întunericul nu vine peste cel dezamăgit, ci peste cel ce dezamăgeşte.  Dezamăgitul se duce, purtând razele prieteniei, spre alte răsărituri, iar cel ce dezamăgeşte, se stinge în crepusculul unei zile în care, pentru o clipă, a strălucit în propria-i mândrie, pe o boltă pe care nu va mai răsări niciodată. 

marți, 15 decembrie 2015

COLIND TĂCUT


De ceva vreme nu-mi pot scoate din minte un pasaj, aparent doar o bucată dintr-o frază ce a fost scrisă acum aproape 2000 de ani. Numai că fraza asta n-a fost spusă la întâmplare, şi cu atât mai mult nu a fost spusă de vreun om care să primească, cum e moda azi, cuvinte de laudă ori banale like-uri.  Cuvintele au fost spuse de „asistenţii” prezenţi la naşterea unui Prunc, cei care fără vreo diplomă lumească, veghind la întruparea dumnezeirii în smeritul sălaş de la marginea Betleemului, au moşit cumva, aducând lumină cerească în ieslea sărăcăcioasă, aducând bucurie şi speranţă în inimile păstorilor strânşi lângă căldura suflului  necuvântătoarelor ce nu pricepeau măreţia tainei la care participau.
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. 
E vremea colindelor, e vremea în care, cu ani în urmă, copiii de pe toate meleagurile ţării, cu bucurie, cu rumeni obraji şi cu cristaline glasuri, începeau, ca şi îngerii, să cânte despre pacea lumii, despre naşterea minunată şi mântuitoare totodată. Când aţi văzut ultima dată ochii senini şi plini de pace ai unui copil? Când aţi văzut cu adevărat acest lucru, privind cu atenţie în adâncul lor şi la chipul brăzdat de pacea interioară a unui suflet care se uită, de multe ori tăcând a neînţelegere, cum oamenii mari, adică cei care înţeleg, brăzdează cu pumnul, cu sabia ori cu gloanţele chipurile celor din jur şi cerul de deasupra. În lumea asta nu mai ai curaj să-l trimiţi pe copil să colinde, aproape că n-ar mai aveai cui, prea puţine  sunt casele în care ar găsi pace, prea puţine locurile unde ar găsi bunăvoire între oameni.
Acum aproape 2000 de ani, un moment unic în istoria omenirii, punctat pe harta cerului pentru luare aminte cât va hălădui lumina prin univers, a fost văzut doar de-o mână de păstori şi cântat de-o ceată îngerească în suflarea caldă a unor ascultătoare dobitoace.  Oare de ce aşa dintru început? Pentru că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”, pentru că  nici astăzi lumea nu se bucură aşa cum se cuvine de o naştere, căci  pentru oficialităţi e ceva statistic, pentru societate e „încă un copil în casa lui  X sau Y”, pentru părinţi, în multe cazuri, din nefericire, doar urmaşul căruia să i se lase moştenirea căci, citez: „tre’ să creştem un copil, doar n-om lăsa altuia străin toată munca”.  Şi dacă pentru mulţi, repet, din nefericire, naşterea propriului copil este un moment statistic ori de conjunctură, cu atât mai mult, naşterea unui Mântuitor, incomod prin sfaturile sale bune într-o lume rea,  prea blând pentru severitatea celor care nu ştiu să mai zâmbească, prea sărac pentru bogăţia celor care nu vor să-L (mai) primească şi prea răbdător cu cei care, nefiind  impresionaţi nici de scutece albe, nici de puritatea copiilor, îşi spală hainele în sângele nevinovat a celor care îşi cântă colindele cu glasuri din ce în ce mai stinse.
Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte  zi de zi.
Sunt momente în viaţă când trebuie să alegi, când trebuie să te rupi, când trebuie să fii părtaş fie raţiunii, fie simţirii. Nu e uşor, căci doar judecând, îţi poţi pierde simţirea; doar simţind, fără a raţiona clipa, îţi poţi pierde judecata.
Nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să  ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi  şi trişti, pe la porţile vieţii.

Zice Hristos: „acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Voi auziţi colindele, le mai primiţi, zâmbiţi? Ori staţi tăcuţi şi trişti, uitând că-n fiecare dintre noi trăieşte un copil. 

luni, 30 noiembrie 2015

VREDNIC ESTE?


Dicnus est? Legitimă întrebare la început de secol IV, transformată în curgerea anilor într-o afirmaţie care nu poate fi verificată decât în timp, atât de canditat cât şi de autoritatea  care-l învesteşte. Întrebarea era legitimă atunci, azi fiind doar afirmaţia  care, în urma unei cercetări de sine filtrată prin anii de şcoală, dar şi-n cercetarea atentă, sper eu, a celor care-s îndreptăţiţi să facă asta, permit unui tânăr să păşească într-o lume în care va trebui să fie „părinte” atât celor care-s mai mici decât el, dar deseori celor care-s mai mari decât el, rămânând în acelaşi timp, fiu, soţ, tată şi prieten, fără să amestece stările, dar îmbinându-le totodată armonios încât să se facă tuturor toate.  Ori cum ar spune apostolul Pavel ucenicului său, Timotei: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Şi cum să faci altfel când te trezeşti că după anii de şcoală, în nechibzuinţa tinereţii lipsite de experienţa vieţii, te vezi aşezat în mijlocul unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar pe care îi timp îi vei cerceta şi-i vei cunoaşte ca pe propriul suflet în trecerea timpului.
Vrednic este! Cât de vrednic eşti la acel moment, cât de vrednic după nişte ani şi oare cât de vrednic la judecata finală, când se vor vădi toate, inclusiv lucrarea din ogorul sufletelor? La prima slujbă stai îmbrăcat înveşmintele care impun respect în ochii celor care te cercetează atent şi cu golul inerent din capul pieptului, altul decât cel al tracului obişnuit, şi te întrebi cum te vor privi acei ochi peste ani, inclusiv când n-ai veşmintele pe tine. Barba non facit philosophum, aşa spuneau latinii, şi-i tare adevărat, căci zice Scriptura că: „vârsta trebuie să vorbească şi mulţimea anilor să ne înveţe înţelepciunea,  duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea, nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce înţeleg totdeauna dreptatea”.
Axios (ἄξιος)! Înţeleg că-s mulţi cei care-şi fac munca pentru că trebuie s-o facă spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, mulţi intrând pentru ani de zile într-un automatism searbăd, într-o rutină care ucide pasiunea  transformând omul în robotul care doar îndeplineşte ordinele şi împlineşte fişa postului. E drept, zice marele povestitor că „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească”, adică fiecare să-şi vadă locul său, de s-ar putea însă, cu mare pasiune. Sunt convins că un preot nu va putea aduce niciodată pe toată lumea la biserică, aşa cum un profesor nu va avea niciodată toţi elevii de nota 10 şi cum un medic, oricât şi-ar dori, nu poate salva toate vieţile. Dar când faci din dragoste meseria pe care o ai, când misiunea ta e împlinită cu pasiune, chiar dacă nu poţi cuprinde totul la perfecţiune, din slăbiciune omenească, dacă nu poţi aduce soarele pe cerul fiecărui om, poţi aduce măcar o rază de lumină în ochii celor care încă nu-s pregătiţi să vadă lumina în toată splendoarea ei. 
Trecut-au anii, azi 19 în numărătoare, şi când privesc şirul copiilor senini ce se aşează cu bucurie pe soleea sfântului altar, cu lumânările ce pâlpâie jucăuş în mâinile lor, spre a se împărtăşi, îmi dau seama că vrednicia preoţiei nu-i o stare stabilă, fixă, cu un punct culminat, ci-i muabilă, mereu aflată în starea de perfecţionare. Dar copiii nu vin singuri, mai ales cei mici, ci vin cu părinţii lor, adică cu cei pe care i-am găsit copii la început, vin cu bunicii lor, cu cei care erau maturii părinţi ai unor copii mici atunci, la început. Poate că ei, la fel ca mulţi din cei care citesc aceste rânduri, nu se gândesc decât rareori la trăirea preotului din sfântul altar, la faptul că dincolo de taina prefacerii sfinte, euharistice,  există o altă mare taină, taina prefacerii omului, a transfigurării care tulbură într-un mod mod paradoxal, spre limpezire, oferind sufletului, chiar şi pentru puţine momente, gustarea stării de rai. 
Preotul se află tot timpul între cuie şi mângâieri, între bice şi alinări, între scuipat (în obraz)  şi sărutări (de mână), între golgotă şi înviere. Hristice trăiri, indiferent de timp şi zonă, cu clipe în care famiilia trebuie să se supună rigorilor pe care lumea le urmăreşte atent, cu momente în care eşti privat, prin alegerea crucii slujirii, de multe plăceri ale lumii în care trăieşti, dar şi cu bucuria că dincolo de cele pierdute găseşti şi regăseşti, când nu te aştepţi, din ochii şi gura celor care-ţi mulţumesc, plata aceea care nu are nimic de-a face cu mult iubitele  valori materiale după care aleargă o lume întreagă.
Chiar dacă aceste rânduri vor fi adus plictiseală multora dintre cititori, gândind că n-au avut o intrigă demnă de adrenalina cu care-s obişnuiţi în acest secol al imaginilor care subjugă minţile şi sufletele, am zis să nu treacă timpul şi să nu se aştearnă praful uitării peste gândurile ce m-au însoţit şi mă însoţesc deseori în clipele slujirii. Pentru prieteni sunt un om simplu, de la ţară; pentru enoriaşi sunt  „părintele” lor; pentru familie rămân în stările fireşti în care se poate regăsi un om, fiu, soţ, tată; iar ca preot, indiferent de locul în care mă aflu, rămân acelaşi întrebător, temător şi râvnitor slujitor,  aflat în neputinţa de a şti cu adevărat, cel puţin în ce mă priveşte, dacă întrebarea „vrednic este?”devenită afirmaţie în trecerea timpului,  este valabilă şi-n cazul nevredniciei mele.
Îmi port veşmintele cu bucurie, da, dar indiferent unde m-aş afla, dincolo de catapeteasmă, la slujire, ori pe uliţele satului la câte un tain de vorbă, nu uit că cei cu care vorbesc, ca şi mine, sunt purtători ai tainei vieţii, ai chipului divin, respectându-i ca pe cei pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat să le fiu „părinte”, încercând să le fiu aproape, aşa cum mă pricep, ţinând cont de vârsta şi pregătirea fiecăruia, aşa cum bine spune apostolul neamurilor: căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.

Vrednic este? 

luni, 23 noiembrie 2015

LA UMBRA MĂSLINULUI


Un telefon scurt, ăsta a fost începutul, un telefon ce părea a fi doar o convorbire în urma căreia trebuia să fac ceva, aşa cum se întâmplă deseori. Şi n-am greşit când am zic că trebuia să fac ceva, doar că nici pe departe nu mă gândeam ce am să fac.  Discuţia de după fost simplă, ceva de genul: „vreau să vă propun ceva, mi-ar plăcea să spuneţi da, mi-ar face mare bucurie acceptarea propunerii”. Am clipit nedumerit şi am întrebat despre ce-i vorba. „Vreţi să mergeţi pe muntele Athos”?
Poate că vouă, cititorilor, vi s-ar părea normal să credeţi că a spune da este aşa de uşor, dar nu este. Întâi de toate m-am gândit la familie, că aşa e frumos, să ştie, să încuviinţeze, iar mai apoi, recunosc, m-am gândit şi la buzunarele care, la colţul de stradă unde vorbeam, în curentul intersecţiei, fluturau goale, întocmai ca steagul unei formaţii de fotbal învinse pe teren propriu cu un scor ruşinos. 
Am zis da,  în cele din urmă, pentru a nu dezamăgi un prieten care-şi doreşte să te aibă aproape la un drum binecuvântat,  gândind eu, că am fost mult mai sărac în alte circumstanţe şi mult mai strâmtorat de treburi ca acum. Şi n-am greşit, căci experienţa a fost uriaşă, discrepanţa  dintre lumea în care ne bălăcim noi şi trăirea unor oameni care au ales să-şi dezvolte simţurile minţii şi pe cele ale sufletului fiind colosală. Şi când zic asta nu încerc să minimalizez lumea agitată în care trăim noi, în care deseori frumosul încolţeşte în cele mai vitrege crăpături ale civilizaţiei, ci încerc să spun că unii semeni, în urma unor alegeri libere, după ce şi-au cartografiat sufletele şi  minţile, au ales să trăiască aparent închişi într-un spaţiu natural sfinţit, dar liberi faţă de orice constrângere a lumii căreia noi îi plătim tribut.
Senzaţia de om liber într-un spaţiu închis este copleşitoare, practic descoperi că toate cele pe care le faci în voie aici,  nu-s alegeri, ci datorii de împlinit, cumva ca un tribut plătit cu suprapreţ pentru mirajul unor lucruri de care te bucuri vremelnic. Acolo, într-un spaţiu aproape închis definitiv, înconjurat de apele verzi-albastre ale unei mări ce uneori se poate înnegri în bătaia vântului şi de păduri verzi de chiparos, măslini, portocali, lămâi, îmbătat de mirosul unic de floarea pustiei descoperi în bolul de ciorbă de fasole fierbinte ca o lavă, asortată de nişte murături pe care le savurezi, senzaţia faptului că guşti din fructul oprit. Nici nu ştii când trece timpul, căci a sta la priveghere până după miezul nopţii şi a te trezi (fără ceas) la 4 dimineaţa pentru a merge la liturghie devine un ritual normal, care nu oboseşte, în antinomie totală cu timpul petrecut deseori în virtual, tot ca o priveghere, dar una care se transformă în oboseală sub imperiul like-urilor gălăgioase ce înroşesc deseori bulina de notificări.
Mirosul de tămâie de violete şi agapa aparent sărăcăcioasă îţi dau senzaţia că saturaţia nu este decât o stare pe care mintea şi-o doreşte împlinită pentru a sătura un trup gelos pe sufletul care, deşi stă mereu flămând, reuşeşte să fie izvor de lumină. Ghidul nostru, un tânăr ce trăieşte în civilizaţia asfaltului ca şi noi, se arată a fi un fin cunoscător al tainelor din fiecare mănăstire, iar călugării, ca şi cum i-ar fi părinţi ori fraţi mai mari, dragostea cu care a învăţat toate fiind o taină, gândind că e la vârsta la care cei de seama lui încă n-au ieşit din casa părinţilor (pe propriile picioare) decât până la supermarket. Şi nu vreau să-l uit pe „taximetristul”nostru, nea Mitică, un ieşean hâtru care de 11 ani munceşte juma de an pe Athos (jumătate-i casă) punându-i la punct pe mai-marii lumii care, ducându-se pe munte cu tupeul de pe-aci, se trezesc că acolo influenţa de aici n-are nicio forţă, că trebuie să ia aminte de sfaturile celui care, ars de soarele din munte se transformă într-un profesor  exigent, dar pus pe şotii, de la care înveţi secretele unei lumi departe de lume.
Grupul, faini oameni, doisprezece toţi, de vârste şi ocupaţii diferite, uniţi însă într-un gând şi suflet, animaţi de aceeaşi dorinţă, aceea de a-şi încărca sufletele cu liniştea din lumea aceea  în care până şi  soarele apune în rugăciune.
Nu intru în detalii cu cele văzute şi simţite, nu le-aş putea descrie în cuvinte puţine şi nu le-aş putea mărturisi la adevărata trăire, aş ciunti din starea oarecum paradisiacă în care m-am aflat pentru câteva zile. Cu toate astea, nu pot să nu spun că prietenii (cărora nu le dau numele fiindcă aşa au dorit) mi-au făcut un dar minunat de ziua mea, iar pacea regăsită acolo, pe care n-o găsesc decât în altarul în care slujesc şi-n sânul familiei care-i tot un altar de binecuvântată pace. Cumva, am plecat de acasă aproape căzut  din cauza rănilor provocate de armele nevăzute ale vorbelor  lumii care ucide şi se sinucide prin implozia de răutate ce se scurge în suflet ca un venin, doar că la umbra unui măslin cu trunchiul schimonosit de războiul purtat cu armata timpului mi-am regăsit pacea, cea de care aveam nevoie în acest post, postul la sfârşitul căruia, în seninul pe care doar pruncii îl mai au, ar trebui să cântăm cu îngerii şi păstorii, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Am fost la Athos, da, şi am înţeles că dacă nu ai un măslin sub care să-ţi regăseşti pacea, să ţi-o cauţi în cei care-ţi sunt prieteni, în cei pe care-i ai aproape şi-n binecuvântarea Cerului, căci dacă o pe-o bucată de pământ sfânt nu poţi ajunge, un petic de Cer este pentru toată lumea. 

sâmbătă, 31 octombrie 2015

QUO VADIS, HOMINE?


Aproape că mă hotărâsem să renunţ de tot la scris, în definitiv, la cât se scrie în ziua de azi, am gândit că numai de vorbele mele nu se mai încurcă lumea prin meandrele virtualului.  Plus de asta, de ce se scrie mai mult, de aia se citeşte mai puţin, chit că aparent, mulţimea share-urilor date anumitor postări ar induce ideea că acele rânduri sunt citite. Idea e simplă, se scrie mult, se citeşte puţin, se comentează prost şi nedocumentat pe orice temă, la orice oră, fără niciun rezultat. Practica demonstrează că cele comentate cu patos în virtualul ultimilor 10 ani nu s-au văzut şi-n lucrarea din real nici măcar cât negru sub unghie, la modul general vorbesc, căci cazurile izolate, rare, drept este, fac în aşa fel încât să mai dea oleacă de speranţă ori de lumină în lumea celor care ştiu ce scriu, a celor care postează (şi) din munca lor, nu doar preluari, a celor care chiar doresc să transmită starea lor (nu a altora) de spirit şi experienţa lor în anumite  lucruri, experienţă practică, nu doar văzută pe ici, pe colo.
Altfel, ca să nu credeţi că am revenit cu scris doar pentru a scrie în introducere o concluzie, aş merge un pic în lumea reală, cea pe care o trăiesc şi simt (cred) la fel ca voi, cu bune şi rele.
S-a dus halăuinul, anul ăsta cu atât de multă suferinţă în sufletele celor care-şi plâng copiii, fraţii, nepoţii ori prietenii. S-a dus aşa cum s-a dus şi valentinul, cum se va duce crăciuniada  ori mărţişorimea. Fum şi foc, vorbe şi păreri, argumente istorice şi contraargumente sociale pentru lucrurile care, în loc să ne apropie, ne dezbină. Într-o perioadă, recunosc, am fost şi eu destul de critic cu anumite manifestări ce păreau a fi contrare crezului meu. Mai apoi, mi-am adus aminte că Cel în care cred, nu face diferenţe, îi iubeşte pe toţi deopotrivă, aşteaptă întoarcerea celui rătăcit, îi acceptă suferind (până la judecată), în libertatea dăruită, toate excesele, greşelile şi uneori chiar hulele. Şi chiar dacă nu-s de acord cu toate cele ale lumii, îmi aduc aminte că Hristos a spus aşa: „cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze mie”, fără să oblige pe nimeni să creadă.  În fapt, împlinirea legii se face în iubire, cum spune apostolul Pavel la Romani XIII-10: „iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”. Pentru care fapt, dacă părinţii acceptă pentru copii halloween-ul şi tinerii doresc valentines day, de ce să provoc indignare şi polemică distructivă pentru un foc de paie când de fapt altele-s focurile cu adevărat mistuitoare? În definitiv, copiii cer asta pentru că văd publicitatea agresivă din această perioadă cu privire la dovleci sclipitori, căci ei habar nu a de însemnătatea zilei, iar tinerii, desigur, au încă un moment de relaxare (cool) într-o viaţă şi aşa destul de agitată. Oricum, aproximativ aceleaşi persoane vor veni şi la biserică, la un moment dat, în anumite momente din an, cu seriozitatea şi pietatea momentului.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. Cuvintele nu-mi aparţin, sunt cuvintele Scripturii, drept pentru care e bine ca fiecare să-şi măsoare puterea îngăduinţei prin iertare şi iubire, nu prin sabia cuvintelor ori tăişul privirilor pline de ură. E foarte posibil ca pe obrazul plâns al unui copil o sărbătoare necreştină să aducă lumină şi bucurie ca şi una creştină, să nu-i refuzăm zâmbetul dacă se întâmplă aşa. Adică nu-i primit şi darul celui care nu crede ca şi a celui ce crede? Oare dacă un om care nu crede (în Dumnezeu) face milostenie cu un sărac, darul său nu-i primit de cel sărman cu aceeaşi bucurie? Sângele donat, dacă aduce sănătate, contează dacă e de la un bun creştin ori dacă-i de la un creştin nepracticant ori de la un ateu? Habotnicia nu e bună, ucide credinţa, de aceea în momentele în care există divergenţe pe lucruri mărunte, pe lucrurile de-o zi, mai efemere decât o rouă de dimineaţă, să ne aducem aminte că suntem plăsmuiţi toţi din aceeaşi plămadă, una care ar trebui să crească în lumina şi căldura venită de Sus şi păstrată aici, jos, în cele mai din adânc ale sufletului.
Da, e foarte posibil ca cele scrise de mine să nu placă multora, e scris fără nerv, e scris fără atitudine vehementă, dar e scris pentru a nu provoca comentarii radicale, e scris din experienţa de viaţă şi slujire, cea care arată că cine seamănă vânt adună furtună, cea în care cuvântul ar trebui să zidească. Plus de asta, să ştiţi, că-s lucruri care pot zidi şi-n afara legii, cumva, ca o fărădelege universală mântuitoare. Nu credeţi? Hmm, se zice aşa: „iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Galateni V, 22-23

p.s Chiar dacă unora li se va părea desuet, poate chiar fără de folos, din  credinţă, fiindcă aşa mă îndeamnă conştiinţa şi sufletul,  mi-am scos lista celor care au plecat în cumplitul mod dintre noi, pentru a-i pomeni în timpul rugăciunilor din timpul liturghiilor următoare.