sâmbătă, 7 iulie 2018

FĂRÂMĂ DE SUFLET



Uneori, dacă nu chiar deseori, am senzația că a fi pe drumuri este un blestem cu care m-am ales încă din copilărie, din perioada în care, căutând o libertate despre care doar auzisem, am fugit de acasă (vreodată am să scriu și despre asta) de două ori. Fuga cotidiană, alergatul infernal pentru rezolvarea tuturor treburilor la timp, pentru ca toate să fie așezate la locul lor, îți dă senzația că ești asemenea Martei din evanghelii, cea care se îngrijea și se silea de multe, lăsând Mariei partea ce bună, cea care zidește. Și ce poți face când ești sătul de alergare, de drumuri și corvoadă? E simplu, mergi pe varianta românească „cui pe cui se scoate” și pleci la drum.
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”.  Da, am plecat pe un drum despre care acum pot spune că mi-e și drag și cunoscut deopotrivă, chiar dacă, nu-i așa, nu aduce anul ce aduce ceasul, ceasul rău dacă e să vorbim profan, încercarea sau ispita, dacă e să mergem spre partea sufletească a naturii noastre. Și când alegi să pleci pe un drum la capătul cărui nădăjduiești să găsești liniște și bucurie, clar, să te aștepți și la încercări de felurite nuanțe, peste care, trecând, vei simți cu adevărat că omul nu a fost creat spre a stărui în diperare, ci în a birui în bucurie.
Plecarea a însemnat strângerea grupului, prieteni buni, prieteni vechi și noi deopotrivă, oameni cu profesii și vârste diferite, mânați toți de același dor, de aceeași căutare. Prima încercare a fost cauzată de o mașină, lipsă ITP, și cum la ora 4 dimineața într-o zi de duminică nu ai cum să rezolvi problema, am hotărât (fericit se pare)  să plecăm cu ea așa.
Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează; nemurirea”. Când pleci la un drum lung durerea ne-mișcării se uită când vorbești, într-o mașină cu mai mulți prieteni discuțiile sunt cele care animă drumul, care micșorează, parcă, sutele de km și care pregătesc asaltul final. Numai că... . Pesemne că vrăjmașul nu-l iubește pe omul fericit, drept pentru care, din senin, a sosit a doua încercare, dispariția unui telefon, găsit ulterior de o angajată a unui Mc (unde am mâncat), apoi cea de a treia încercare, când, rând pe rând, o parte din prieteni au acuzat stări de rău. Și dacă inițial am crezut toți că-s provocate de mișcare, am aflat destul de repede că alta a fost cauza, stările de rău, desele opriri pentru liniștire și apa pe sfârșite aducând în grup o stare de neliniște și grijă. La capătul drumului din prima zi, sleiți de nemișcare și grijă,  aveam totuși toți bucurie și emoție pentru ziua ce urma.
Deși nu-s născut la malul mării iubesc apa, doar am crescut pe gârlă, apele Argeșului fiind, pe timp de vară, mai des încercate decât patul de acasă. Numai că apa mării are ceva magic, culorile de albastru, smarald și indigo schimbându-se la fiecare milă, asta în timp ce deasupra apei, plutind parcă sub seninul imperturbabil al începutului de iulie, pescărușii își făceau rondul ochind din mers bucățile de pâine cu care cei de pe feribot îi îmbiau.

M-am gândit de două ori dacă să scriu despre mâncarea de la schit, așa că vă spun doar succint că, după toată vânzoleala zile, la schitul românesc de la Prodromu am fost așteptați cu un borș de legume, un borș rece și revigorant care, alături de salata de vinete, s-a dovedit medicamentul cu care am rezolvat toată agitația zilei. Somnul la schit a fost doar de vreo 4 ore, la ora 3 dimineața toaca a dat semnalul începutului de slujbă, drept pentru care, în timpul citirii psalmilor de la utrenie, într-o biserică luminată doar de lumânările aprinse ici-colo și de candelele ce răspândeau miros de măslină coaptă, în altarul ce dă strategic spre capătul peninsulei, citeam deja pomelnicele prietenilor, pomeneam deja pe cei cu care interacționez de ani buni, pe cei lăsați acasă și în parohie, dar și pe cei pe care nu-i cunoșteam dar pe care, citindu-i din bilete, i-am trecut în rândul celor care au nevoie de-o rază de senin în sufletul lor.

După slujbă, înainte de răsăritul  soarelui, deja începusem urcușul în lumina unei lanterne fixate pe fruntea unuia dintre prieteni, în așa fel încât raza ei se mișca în ritmul pașilor, arătându-ne drumul. Ziceau latinii așa: „via recta (est) semper bona”, și aveau dreptate, dar drumul drept nu se referă de fiecare dată la elevația lui, ci la scopul, modul și timpul său. Pașii mărunți, respirația sacadată și bucățile diforme de stâncă arătau încă de la început că drumul nu va fi ușor. Apoi, cu primele raze ale soarelui parcă și presiunea rucsacilor se simțea mai apăsat, asta în timp ce crampoanele bocancilor preluau colțurile de stâncă în cele mai mici detalii. Opriri au fost fără număr, în definitiv când de înhami la a urca 18 km pe un drum în care nu-ți găsești odihna decât în cruce și-n dreptul crucilor de pe cărări, ori poate, până la un punct, la izvoarele cu binecuvântată apă rece, știi bine că trebuie să te oprești, ai nevoie de-o pauză, inima trebuie să-și regăsească ritmul iar picioarele să se refacă după ce au mărșăluit printre pietrele ce păreau a nu se mai termina.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”.  Până la Panaghia a fost foarte greu, pauza de două ore fiind aproape insignifiantă pentru oboseala  asaltului final, încă 500 m altitudine desfășurați pe o mulțime de cărări în care stânca nu lăsase loc decât pentru o potecă îngustă și ascuțită, cu praguri dureroase, cu atât mai mult cu cât, datorită înălțimii, dispăruseră copacii din peisaj, singurele pete de culoare fiind florile care, izvorâte parcă din lacrimile Maicii Domnului, răspândeau un miros divin printre rafalele molcome ale brizei ce ajungea spre noi de la marea ce în îndepărtare parcă se unise cu cerul.

 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Am ajuns în vârf, a doua oară pentru mine, locul în care cerul e străpuns de crucea de pe bolovanul mare de rocă, crucea ce-și aruncă într-o parte umbra, în cealaltă lumina, aidoma unui far ce nu poate fi văzut decât de cei care, pe valurile învolburate ale vieții, își caută limanul neînviforat.

Noaptea la 2033 m, într-un sac de dormit și-un cer înstelat deasupra, nu este încălzită decât de bucuria celor cu care te-ai însoțit, de glumele inerente ce apar, ca într-o tabără de școlari, când se face apelul, dar și de rugăciunea de dinaintea somnului.  Iar apusul..., apusul, ca și răsăritul de altfel, creează o imagine divină, de la acea înălțime ți se pare că soarele cade ori se ridică efectiv, ca într-un joc, din marea ce la rându-i își deschide porțile în fața bulgărelui de lumină.

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, iar drumul parcurs cu doar câteva ore înainte ți se pare a fi altul, mult mai lung și mai greu, ca și cum bolovanii de piatră ar fi crescut peste noapte și pragurile de stângă se adânciseră neștiut. Peste toate a apărut și ultima încercare, cu doar 3 ore înainte de a ajunge la bază, căci coborârea s-a dovedit lungă și chinuitoare, aproape 8 ore de mărșăluit. Un prieten din grup s-a rătăcit, iar întoarcerea după el deja era o reală problemă, doar 2 am fost în stare să plecăm, ceilalți fiind mult prea obosiți pentru asta, riscul unui efort suplimentar fiind din star de uat în seamă. Așadar iar urcat, strigat, urcat și alergat, cu atât mai mult cu cât noaptea coioții urlă și umblă peste tot, asta pentru a nu mai pune la discuție că viperele și scorpionii ies la soare pe te miri unde. În două ore ne-am găsit oaia rătăcită, iar coborârea, aspră și mult mai lungă aproape că ne dovedise. Numai ciorba de roșii de la schit și orezul cu lapte de migdale ne-a pus pe picioare fizic, căci altfel, dincolo de grimasele de durere ale multora din grup, fericirea că am atins vârful și binecuvântarea primită de Sus ne-a fost darul cel mai de preț al zilei.

Ultima zi a fost o încântare, discuțiile părinții de la Vatopedu fiind adevărate lecții de viață, încât, cei noi din grup, au mărturisit că abia așteaptă să revină pentru a se bucura de frumusețea unui spațiu în care parcă și pietrele miros a mir, în locul în  care măslinii binevestesc pacea din sufletul celor care, plecând din așa-zisa civilizație au văzut că acolo nu-s pe nicăieri aruncare resturi, pungi, semințe și chiștoace, că totul este într-o armonie pe care n-o găsești decât pe portativul unor cântece ce redau tainic istoria vieții în cele mai simple acorduri.

Da, am fost din nou la Athos, iar de acolo, prin simple cuvinte și modeste fotografii, am încercat să vă descriu măreția unui cer deschis spre infinit unde veșnicia își descoperă prima treaptă. Acolo, între cer și pământ, printre ramuri și vânt, printre stânci și rare izvoare, am pozat o fărâmă din suflet, îl puteți vedea, e și aici, printre rânduri, ca o floare răsărită printre colțuroasele stânci ale vieții.




duminică, 8 aprilie 2018

DINCOLO DE ZIDURI



O boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. Mi-a plăcut mereu acest moment, e ca și cum te-ai afla într-un cimitir curat, de multă vreme nefolosit, unde doar numele de pe cruci și candelele ce ard spre străjuirea cea plină de lumină dau viață unui loc în care aparent moartea este stăpână.  
Cu o oră înainte de miezul nopții curtea e pustie, albul imaculat al zidurilor se reflectă în iarba proaspăt tunsă, iar în întunericul bisericii, doar candela de pe masa sfântului altar aruncă săgeți de lumină spre ierarhii zugrăviți de jur împrejur, dând o notă profundă de sângeriu rănii din coasta Mântuitorului ce veghează de pe crucea răstignirii spre intrarea din tinda primitoare.
De câte ori ați intrat într-un mormânt la ceas de noapte? Mulți poate niciodată. Așa-i altarul în noaptea magică a învierii, liniște și beznă, freamăt îngeresc și lumină deopotrivă, iar în această aparent nefirească rânduire doar murmurul rugăciunilor de îmbrăcare a veșmintelor și mai apoi cel al începutului de proscomidie mișcă imperceptibil flacăra candelei ce răspândește miros de măslină coaptă.
La 23.45 ropotul de toacă străpunge aerul și glasul clopotului se bagă în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copiii senini îl pot descifra. De aproape 22 de ani dau pagină cu pagină la rânduiala slujbei ce trebuie să înceapă. Paginile cărții ce-mi stă mereu în dreapta poartă semnele anilor, picăturile de ceară și scurtele însemnări îmi demonstrează că n-a fost an în care să n-am emoții, dar nu din acelea ce vin din neștiință, nicidecum, ci emoțiile acelea ale revederii cu cei pe care îi văd an de an în lumina pâlpâindă a lumânărilor, dar și  a descoperii de chipuri noi, căci an de an, parcă din ce în ce mai mulți, vin și din alte părți, mai ales tineri, să participe la bucuria  noastră.
Miezul nopții mă găsește, în această prea strălucită noapte, cu făcliile în mâini, trecând prin curtea bisericii plină de oameni, până-n șosea, dăruind tuturor lumină, cercetând bucuria lor și freamătul ordonat din care străpung urările de bine ale celor care își aduc aminte că fac asta încă din copilărie.
„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.
Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.
Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții, trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Hristos a înviat!


luni, 2 aprilie 2018

DREAPTA MĂSURĂ


Vi s-a întâmplat vreodată să credeți că ați luat avânt în anumite treburi și că e foarte posibil ca, în socoteala de-acasă, să credeți că vă va prisosi apoi timpul, constatând că de fapt în târg socoteala de-acasă nu mai are valoare? Sunt convins că da. Cam așa mi s-a întâmplat mie ieri, în zi mare, când, plin de energie și entuziasm, am purces la curățenia firească de după slujbă, lovindu-mă direct, ca de un zid, de cuvintele psalmistului care zice așa: „certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”. Și ce părintească-i certarea lui Dumnezeu, pe de o parte dureroasă, pe de altă parte plină de învățătură.
Și nu e prima dată când primesc o lecție în momente de post, căci cu cât dorește omul să fie mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mari sunt ispitele și încercările, iar eu nu-s nicidecum scutit de la așa ceva, ba dimpotrivă, uneori sunt campion, căci am și eu, păcatele mele.
Dreapta măsură cu care măsoară Dumnezeu este reglată prin iubire, așa că indiferent cum o dai, nu poți să nu vezi că oricând s-ar putea mai rău, iar ceea ce tu pățești e doar o palidă mustrare pe lângă ce suferă mulți o viață întreagă.
Vasăzică, după slujba de Florii, în graba de a face repede curățenie în biserică, spre a pregăti totul în așteptarea credincioșilor ce vin la spovedit, după un vechi obicei, în după amiaza și seara acestei sfintei zile, în grabă zic, am călcat strâmb, ori poate prost, ori nici nu mai știu cu să zic, căci pe-o coajă de napolitană pierdută de vreun copilaș la slujba de dinainte, undeva pe la colțul mesei prinoaselor, am călcat în grabă și am găsit orizontala într-o clipă, că tot gândeam eu lipsit de smerenie cât de bine este într-o verticală încă necercetată.  Nu, nu mi-am pus niciun picior după gât, nici capul nu mi l-am spart, de ajuns că încă nu-i destul de copt în experiența vieții, dar toată osatura coloanei vertebrale a pârâit ca o smucitură de lanț cu un ecou fantastic în aureolele sfinților de pe pereți care, parcă, priveau mirați la momentul meu de cădere.
Zice Ecclesiastul că ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Nu, n-am făcut nicio radiografie, chiar dacă, durerea surtă și continuă mă străpunge și acum, în definitiv a fost doar o cădere, Hristos a avut trei, sub povara crucii și nu a cârtit, a dus-o mai departe în scuipările, bătăile și sudalmele celor care mai ieri îl ovaționau, a celor care, la vremea cuvenită, au primit ajutor de la El. 
Eu, întins pe jos, în durerea aproape paralizantă, mi-am dat seama că de la ultima recrutare încă nu mi-am pierdut din înălțime, de cea fizică spun, am avut timp să văd că-s de lungime cu 6 plăci de marmură, ca primă impresie, tot nu mă puteam ridica de jos. Mai apoi, când ochii au fixat bolta albastră și Pantocratorul din turlă, am realizat că pătimirea nu e decât momentul în care, slab  și slăbit fiind, începi să devii tare, întărit.
În disperarea neputinței începi să te scufunzi, ca Petru oarecând, doar că am simțit, părintește, mâna întinsă de Dumnezeu și glasul cald care mi-a grăit: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Nu vă fie frică, după orice dureroasă golgotă, urmează învierea.

miercuri, 21 februarie 2018

DEZLEGARE



Că pe ulița pe care am domiciliul, ridicată acum la rang de stradă cu nume fără de nume, nu-i circulație ca pe șosea, e lesne de închipuit, doar trei case sunt aici, dar sunt și zile în care, nu-ș de ce, zici că-i capătul de linie al tuturor mașinilor din zonă.
Ieri, prins până peste urechi în trierea unor hârtii ce vreodată au fost, poate, ramurile vreunui falnic copac, în liniștea unei zile în care doar vântul făcea vocalize peste ulucile gardului meu pestriț, un zgomot de motor puternic aidoma unui tractor bine reglat, dar și-o pârâitură de roți cu crampoane cât palma unui ocnaș, au străpuns camera ca și cum  fereastra nici nu exista, iar în curte, deoarece pe timp de zi porțile-mi sunt larg deschise, a pătruns o huidumă de mașină din care răzbăteau acordurile unei melodii orientale cu bași ce făceau să trepideze fulgii de zăpadă ce încercau să se aștearnă pe negrul lucios al mașinii.
Am ieșit în prag și, până să-mi iau papucii în picioare, ăi de plastic, rămași la ușă de-astă vară, din mașină a coborât șoferul, salutându-mă ca pe un preot, dar prietenește, că doar ne știam de vreo 30 de ani, chit că doar din vedere, ori, comunicând la modul amical prin vreo strângere de mână la vreo înmormântare ori nuntă.
Părințele, am venit să mă dezlegi”, zise el repede, „nu-l găsii pe popa-l nostru și dacă nu e, doar la tine vin, la altul nu mă duc. Uite aici să mă dezlegi, afară, că nici nu mai opresc mașina, pune-ți patrafiru’ și citește-mi, m-am jurat că... .”
Na, că asta n-o mai făcusem, să-mi pun epitrahilul pe gât, îmbrăcat în trening și-ncălțat cu niște papuci de plastic, dârdâind în crivățul ce se-nfoia pe la colțurile casei,  chiar dacă, desigur, harul n-are treabă cu moda, dar totuși... . Și n-am cedat ispitei.
Hai în casă”, l-am invitat eu, „o slujbă, cât ar fi de scurtă, nu se cade a o săvârși oricum, că doar nu-i război”. Iar în casă, echipat corespunzător, i-am citit mult râvnita rugăciunea de dezlegare, cea pentru care s-a învoit și de la serviciu, fiindcă nu dorea să se ducă acasă, la soție și copii, cu un jurământ de care, acum, aidoma unui copil ce a recunoscut că a vărsat zahărul pe jos, se rușina vizibil.
Părințele, parcă m-am născut din nou”, zise el senin, „de-acum o să intre și mâncarea-n mine cum trebuie, că mâncam cu noduri pentru câte-am zis”. Mi-a trecut prin minte, fulgerător, pasajul din Scriptură în care Hristos, spre indignarea fariseilor, face o dezlegare minunată.  Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.  Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.
Dezlegarea, da, indiferent sub ce formă vine ea, fizică ori spirituală, este o eliberare din chingile văzute ori nevăzute ale unor suferințe sau, după caz, dorințe, de care omul nu poate scăpa singur de fiecare dată.

Am rămas în casă în fața mormanului de hârtii fără a mai avea vreun chef de scris. Un val de melancolie mi-a inundat sufletul, iar mintea, răscolită cumva, la început de post, de versurile marelui Radu Gyr din poezia Foamea, în strofa ce m-a trimis direct în prea plinul copilăriei mele în care am aflat pentru prima dată că dezlegarea vine, de cele mai multe ori, doar după suferință.
De ce nu se face așa, o lumină,
să văd că-n ușa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte și azimă plină
...  .
Da, eram copil, prea mic pentru a înțelege pe deplin rânduielile lumii, destul de mare pentru a discerne și a cere, îndeajuns de puternic să mă bat și mult prea încrezător, naiv chiar, pe corectitudinea celorlalți, a celor care te lovesc pe la spate.
Mamaie, nu-mi faci și mie niște fidea cu lapte”? Am întrebat, desigur, că  stomacul deja își cerea drepturile, mai ales după prima tură de joacă în colbul potecii de lângă drum. „Ei, maică, gata cu laptele, a început postul, ia de pune și tu niște magiun pe pâine, c-o fi gata masa peste vreo oră”, zise mamaia fără a se opri din mers, ducând în brațe un braț de cracă tocată numai bună de întețit focul ce ardea sub plita cuptorului de-afară, ăl de sub umbra bătrânului frasin. „Lapte și brânză numai ălora de-s bolnavi le dau, că ei au dezlegare” veni completarea, „că de-ar fi după voi, lapte, lapte, lapte, rămâne și vițelul nemâncat”.
Da, mi-am pus magiun, am luat din oala aia mare de pământ din cămară și mi-am întins generos pe o felie mare de pâine, una tăiată dintr-o pâine rotundă și răscoaptă în țestul praspăt sclivisit cu pământ galben. Am zis că da-i post, cât o zi de post să-mi fie și felia, adică mare și grea. Dar... .
La poartă, din cauza unei mingi ce a trecut, se pare, dincolo de linia nevăzută a porții făcută din două pulovere, s-a iscat o gâlceavă la care am participat efectiv, tot generos, împărțind vreo patru pumni și câteva picioare, primind la rându-mi, la fel de generos, câteva lovituri. Aveam o vorbă pe-atunci, noi, copiii, ziceam cam așa: „pace, pace, între două dobitoace”. Numai că pacea a fost mereu subiect de război, drept pentru care, nimeni altul decât vărul meu, ăl cu care mi-am împărțit pumnii, pe ascuns a mers acasă, și-a îndesat vreo 7 nuci într-o șosetă și, venind pe la spate, cu toată puterea m-a pălit peste tâmplă și ochiul drept de am văzut mișcarea de rotație a pământului și Carul Mare în plină zi.
Rezultatul? Mi-am primit ce am poftit, fidea cu lapte, că deh, eram cu ochiul negru și umflat aidoma unei vinete de august. Da, am primit dezlegare la a mânca de dulce, dar am fost și legat de a mai ieși la joacă câteva zile, ăl mai greu post de ținut, credeți-mă, la vremea copilăriei.
E ușor să ceri dezlegare și, poate că e ușor să dezlegi. Ce facem însă atunci când, dezlegați fiind, adică liberi, alegem să lovim, să ne jurăm și să promitem, să ne scârbim și să ne îmbuibăm, chipurile postind, fără a ne da seama că de fapt, în libertatea minții, încarcerăm sufletul în obezile neputinței de a ne mulțumi cu cele avute, râvnind la ceilalți, fără a ne gândi că ceea ce ni se pare nouă a fi la ei cu prisosință ne-ar fi și nouă de folos. 

Și zis-a Hristos: „iată, te-ai făcut sănătos (ești dezlegat), de acum să nu mai greșești, că s-ar putea să-ți fie ție și mai rău”.

marți, 13 februarie 2018

DRAGOSTE PE PIPĂITE




Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.
Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.
Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.
Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.
Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.
Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
.

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”


miercuri, 27 decembrie 2017

DIN AN ÎN AN


Mă doare frecarea timpului ce-mi macină punctul în care sufletul şi mintea se întâlnesc prin corp în cartilajele tot mai uzate de acele drumuri ale  vieţii pline de vârtoape şi desfundate răspântii.  Unde mai pui că durerea se amplifică când îţi dai seama că, pentru a-ţi pierde timpul, se găsesc mii unelte şi motive, în vreme  ce, pentru a da timpul înapoi, nu avem nicio unealtă, chit că motive tot mii am avea.
Am lipsit vreo câteva zile din virtual, motivat zic eu, gândindu-mă că unii din voi m-aţi felicitat şi nu v-am răspuns, mi-aţi comentat şi n-am avut cum să vă întorc cuvântul, cu mulţumire. Abia dacă, printre picături, am putut îngăima vreo câteva cuvinte, prin SMS ori vorbit, când a fost cazul.
Trecut-a şi anul ăsta, doar câteva clipe mai sunt, şi alea la fel de agitate, iar gura sacului ce strânge anul care taman s-a gătat de plecare, se tot strânge. De-ar fi să-l scutur nu ştiu câte pâini aş face din făina curată ce-am strâns-o în lumina faptelor bune săvârşite, dar clar, săracă mi-ar fi masa pe lângă bunătăţile strânse de cei cu inima mult mai bună. Şi ştiţi, norocul meu, pe sistemul ăla în care Dumnezeu face cuib şi berzei chioare, vine tot de la cei din jur, cei care-mi dau sens lucrării, celor ce-mi sprijină zilele să nu se surpe la zgâlţâielile feluritelor încercări.
Bunăoară, în toată această perioadă de Crăciun, mare praznic ce bucurie adus-a pe chipurile celor mulţi, am tot fost însoţit de tineri frumoşi la suflet şi senini ca răsăritul unei dimineţi de august. Cum? Frumos de tot, fiindcă au mers alături de mine (şi eu de ei) pe uliţele satului, la ceas de seară, cu un colind care de ceva ani a tot prins, fiind primiţi parcă mai bine ca niciodată, de gospodarii cu inimi deschise, cei care, dincolo de oboseala adunată într-un an, şi-au găsit timp să ne pregătească cozonac,  gogoşi calde, ceai fierbinte, vin fiert pentru cei adulţi, plăcinte cu mere şi dovleac, toate puse alături de nuci, mere,  portocale şi bomboane pentru gurile celor care veniseră să le cânte colinde cu veste de bucurie.
La biserică, locul din care plecăm mereu, după ce am dat o porbă de sunet înăuntru, unul din colindători, poate că unul dintre cei mai mici (şi au fost între 7 şi +40 de ani), mi-a zis la un moment dat: „taica părinte, cred că suntem fo’ sută”,  ceea ce pentru satul nostru mic este o adevărată performanţă, suta, fiind pentru el, măsura cea mai apropiată pentru a reda absolutul.
La fiecare oprire am cântat colinde tradiţionale, ba chiar şi „la mulţi ani”, că am bunghit şi sărbătoriţii zilei pe traseu, spre bucuria lor şi-a noastră deopotrivă. Ceasul înserării ne-a găsit pe drum, felinarele purtate de noi punând stavilă cailor putere  ce se iţeau pe şosea, participanţii la trafic încetinind şi privind miraţi, curioşi şi chiar bucuroşi unii din ei, la şirul aproape interminabil de tineri ce parcă mărşăluiau în ritm de colindă pe drumul pe care, cu peste 300 de ani în urmă, domnitorul Brâncoveanu trecea deseori spre treburile sale, pe drumul pe care fiica sa, Domniţa Bălaşa, îl va fi străbătut de-atâtea ori la conacul ce l-a avut la noi în sat.





























Şi ăsta a fost primul colind, căci în ajun, dimineaţa, prichindeii satului au colindat şi ei, cu trăstuţele colorate atârnate de gât, treziţi înainte ca soarele să facă ochi, miraţi, ăi de mergeau prima dată, de câtă lume îi primeşte şi le îndeasă ceva în trăştile cusute de vreo bunică.
Ziua de Crăciun, marea zi a Naşterii Domnului, a adus la slujbă nu „fo’ sută”, ci fo’ două sute şi ceva de suflete, copii mulţi iar, mai mulţi ca niciodată, veniţi toţi din sat, veniţi şi cei de la oraş, pe la casele bunicilor lor. Liniştea slujbei şi colindele, glasul celor ce cântau şi rolul celor cu Steaua Mare, care şi-n acest an ne-au încântat, au creat cumva, ca şi acum mai bine de 2000 de ani, tabloul acela în care păstorii, magii şi îngerii au fost martori la întruparea lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea omului. Parcă-l şi auzeam pe psalmist spunând: „umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.
Şi acum, că tot se fac bilanţuri de final de an şi se încheie conturile de gestiune, mă tot gândesc că şi noi, oamenii, facem ce facem şi rectificăm din mers lipsurile unor clipe în care ne-am simţit şi găsit săraci, peticind, cu ajutorul celorlalţi, găurile din suflet, acele puncte în care am fost străpunşi în momentele de slăbiciune, încât să putem merge mai departe alături de ceilalţi, de cei ce ne însoţesc mereu cu colindul vieţii.
Ştiu că nu sunt perfect, ştiu că vă supăr deseori cu cuvinte multe, ştiu că poate pe unii, dimpotrivă, nici cu puţine cuvinte nu vă trec pragul, dar peste toate, ştiu că este Cineva peste toţi care plineşte lipsurile, drept pentru care, cu bucuria că şi anul acesta am avut mângâiere sufletească pentru primirea călduroasă a oamenilor de-aci, vin cu cuvintele apostolului Pavel care zice aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi."
Altfel, pentru cei ce mă cunosc ori nu, fiţi încredinţaţi, eu voi rămâne acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele  vieţii.


vineri, 22 decembrie 2017

LECŢIA


De ani buni am tot bătut câmpii prin virtual cu cele ce privesc timpul, am scris propriile-mi gânduri şi am comentat la gândurile celorlalţi ca şi cum eu, om sub timpuri, aş fi avut înţelepciunea să cuprind infinitul în toată măreţia lui, să explic, disecând clipa în cele mai mici particule de existenţă, care-i măsura de unitate a răbdării.
Ca niciodată, în acest an, am avut mai mulţi oameni de împărtăşit acasă, majoritatea bătrâni, unii dintre ei care chiar nu se pot deplasa nicidecum, alţii care pregetă din cauza frigului să iasă spre biserică şi, printre ei şi pe cei care, angrenaţi prea mult în treburi nu reuşesc să vină la timp, dorindu-şi totodată să se mărturisească şi, după caz, să se împărtăşească, lăsându-i pe cei tineri să vină la biserică duminică şi-n ziua de Crăciun.
Din creierii nopţii am plecat, ştiam fiecare casă, ştiam fiecare caz, pe cel ce are medicamente de luat la o oră anume, pe altul care se trezeşte mai târziu, pe cei care aşteaptă pe cei ai casei să le deschidă poarta şi să le facă focul, pe cei care n-au pe nimeni în casă şi... . Zice Ecclesiatul că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.  Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.  Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”. Numai că eu uit asta, uit şi mă transform morar de timp, încercând să cern clipele după cum mi-i vrerea şi priceperea, nu după cum ar trebui să cern încât zilele să fie bune,  îndesate şi cântărite cu cel mai drept cântar.
Pe la ora 9 deja trecusem prin 20 de case, plecat de la 6. Să asculţi păsurile celor care şi-au trecut pe răbojul vieţii ani şi ani de zile nu-i uşor, uneori te uiţi în ochii lor şi vezi aproape veacul în spirala timpului, iar clipele ce le-au marcat cu lacrimi în trecut sunt mai vii decât prezentul pe care abia dacă-l ating cu mâinile noduroase ce încearcă să netezească câte un pled de pe pat. Uneori aş sta cu orele să-i ascult, numai că azi, presat de timp (mă scuzam eu) parcă voiam să termin mai repede, tot făcând socoteala că trebuie să mai merg la încă 10 case, că oamenii mă aşteaptă nemâncaţi, aşteaptă să-şi ia medicamentele la timp.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti!”. 9.15, mărturisirea era gata, momente cunoscute şi căderi noi, omeneşti, aproape fiinţiale, care se lipesc de sufletul şi mintea omului la orice întoarcere de cap.  „Părinţele”, zice femeia care taman s-a ridicat senină de pe colţul patului, „pot să vă zic cum mă rog eu dimineaţa”? Recunosc, ca un ticălos, ca un om vrednic de compătimire, am gândit că nu asta-mi trebuie mie când trebuie să mai merg şi la alte case. Am tăcut, am avut tăria s-o ascult, să-mi primesc lecţia, să fiu cu adevărat vrednic să calc următorul prag al răbdării pe care, sincer, am început s-o învăţ trecând prin timp, căci n-a fost punctul meu forte niciodată.  Căzând în genunchi şi făcându-şi o sfântă de cruce mare şi evlavioasă, am auzit cum în pieptu-i bătrân, o inimă plină de emoţie dă viaţă glasului care, cu putere, începea rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, mergând mai departe şi tot spunând,iar la cea de a doua rugăciune „... Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre...”, clipă în care, din ochii mei au început să curgă lacrimile acelea ce spală nerecunoştinţa, nerăbdarea şi neputinţa, cutremurat fiind de micimea gândurilor mele de a mă încadra într-un segment de timp  şi de mărirea unei credinţe pe care eu o ştiu, o percep şi o propovăduiesc, dar pe care, iată, pe moment, am trecut-o în planul secund doar pentru că-s un om punctual. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa, fiindcă altfel, cuprins de-o neînţeleasă grabă, aş fi rămas doar un executant al unui ritual, lucru pe care nu cred să-l mai fi făcut vreodată. Şi n-a fost tot, căci Dumnezeu când îţi dă lecţia, ţi-o dă cu vârf, îndesată şi clătinată.
Să aprind lumânarea imediat”, zice femeia, având chibritul într-o mână şi lumânarea nouă, ca de lumină, în cealaltă. Scăpără vreo trei beţe şi abia la al patrulea a reuşit.  „D-apăi, cu mâinile astea betege...”. Desfac procovăţul de pe micul potir şi încep rugăciunile de împărtăşire, apoi mă apropii cu Sfânta Împărtăşanie zicând: „se împărtăşeşte roaba lui Dumnzeu...”, moment în care, pe negândite, se stinge lumânarea. „Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti”.  „Vai, s-a stins”, zise ea, ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii, în timp ce eu îi explicam că nu are nicio simbolistică asta, că lumânarea s-a stins pur şi simplu de la suflu. „O aprind din nou”, rosti resemnată, dar ultimul băţ de chibrit n-a vrut sub niciun chip să facă flacără, iar drumul până-n bucătărie, după alt chibrit, fiind unul cu ocol prin holul ce părea din ce în ce mai lung, dar îndeajuns de scurt încât să fie parcurs fără cârtire pentru a primi „grijania” cea de dinainte de venirea pruncului Iisus.
Răbdarea? Poate că dacă aş fi fost (cum sunt mulţi în aceste zile) în vreun magazin mare pentru cumpărături aş fi clacat, înţeleg că oamenii iar se calcă în picioare pentru a-şi umple cărucioarele cu lucruri care dincolo de faptul că golesc cardurile şi buzunarele, golesc şi sufletele de trăirea unor momente de sărbătoare în care saţietatea nu înseamnă doar stomacul plin, ci şi sufletul împăcat.
O fi ultima asta (împărtăşirea),  că poate m-o lua Dumnezeu, nu mai sunt ce-am fost odată, nu mai sunt nici ce-am fost ieri”, şi privirea ei se opri la tabloul în care, pentru o clipă, timpul se oprise în loc.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?  Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume”.

Să mai vorbesc despre timp? Am fost învins azi fără drept de apel, iar înfrângerea asta mi-a părut a fi mai dulce decât zece victorii, căci dincolo de amărăciunea unei clipe în care am fost slab, crezându-mă tare, am gustat dulceaţa unei lecţii pe care am primit-o exact în momentul în care puneam prea mare preţ pe timpul arătat de bătaia ceasului, uitând că ceasul nu face decât să măsoare, rece, vremea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu s-o cronometrez, ci s-o sfinţesc în lucrarea mea. Iar peste toate, din veşnicie, dar nicidecum vetust, un Prunc se vesteşte pe Sine, vestindu-ne şi nouă peste timpuri, că vreme este pentru toate, e vreme să te naşti şi vreme să mori, e vreme... .