miercuri, 21 februarie 2018

DEZLEGARE



Că pe ulița pe care am domiciliul, ridicată acum la rang de stradă cu nume fără de nume, nu-i circulație ca pe șosea, e lesne de închipuit, doar trei case sunt aici, dar sunt și zile în care, nu-ș de ce, zici că-i capătul de linie al tuturor mașinilor din zonă.
Ieri, prins până peste urechi în trierea unor hârtii ce vreodată au fost, poate, ramurile vreunui falnic copac, în liniștea unei zile în care doar vântul făcea vocalize peste ulucile gardului meu pestriț, un zgomot de motor puternic aidoma unui tractor bine reglat, dar și-o pârâitură de roți cu crampoane cât palma unui ocnaș, au străpuns camera ca și cum  fereastra nici nu exista, iar în curte, deoarece pe timp de zi porțile-mi sunt larg deschise, a pătruns o huidumă de mașină din care răzbăteau acordurile unei melodii orientale cu bași ce făceau să trepideze fulgii de zăpadă ce încercau să se aștearnă pe negrul lucios al mașinii.
Am ieșit în prag și, până să-mi iau papucii în picioare, ăi de plastic, rămași la ușă de-astă vară, din mașină a coborât șoferul, salutându-mă ca pe un preot, dar prietenește, că doar ne știam de vreo 30 de ani, chit că doar din vedere, ori, comunicând la modul amical prin vreo strângere de mână la vreo înmormântare ori nuntă.
Părințele, am venit să mă dezlegi”, zise el repede, „nu-l găsii pe popa-l nostru și dacă nu e, doar la tine vin, la altul nu mă duc. Uite aici să mă dezlegi, afară, că nici nu mai opresc mașina, pune-ți patrafiru’ și citește-mi, m-am jurat că... .”
Na, că asta n-o mai făcusem, să-mi pun epitrahilul pe gât, îmbrăcat în trening și-ncălțat cu niște papuci de plastic, dârdâind în crivățul ce se-nfoia pe la colțurile casei,  chiar dacă, desigur, harul n-are treabă cu moda, dar totuși... . Și n-am cedat ispitei.
Hai în casă”, l-am invitat eu, „o slujbă, cât ar fi de scurtă, nu se cade a o săvârși oricum, că doar nu-i război”. Iar în casă, echipat corespunzător, i-am citit mult râvnita rugăciunea de dezlegare, cea pentru care s-a învoit și de la serviciu, fiindcă nu dorea să se ducă acasă, la soție și copii, cu un jurământ de care, acum, aidoma unui copil ce a recunoscut că a vărsat zahărul pe jos, se rușina vizibil.
Părințele, parcă m-am născut din nou”, zise el senin, „de-acum o să intre și mâncarea-n mine cum trebuie, că mâncam cu noduri pentru câte-am zis”. Mi-a trecut prin minte, fulgerător, pasajul din Scriptură în care Hristos, spre indignarea fariseilor, face o dezlegare minunată.  Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.  Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.
Dezlegarea, da, indiferent sub ce formă vine ea, fizică ori spirituală, este o eliberare din chingile văzute ori nevăzute ale unor suferințe sau, după caz, dorințe, de care omul nu poate scăpa singur de fiecare dată.

Am rămas în casă în fața mormanului de hârtii fără a mai avea vreun chef de scris. Un val de melancolie mi-a inundat sufletul, iar mintea, răscolită cumva, la început de post, de versurile marelui Radu Gyr din poezia Foamea, în strofa ce m-a trimis direct în prea plinul copilăriei mele în care am aflat pentru prima dată că dezlegarea vine, de cele mai multe ori, doar după suferință.
De ce nu se face așa, o lumină,
să văd că-n ușa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte și azimă plină
...  .
Da, eram copil, prea mic pentru a înțelege pe deplin rânduielile lumii, destul de mare pentru a discerne și a cere, îndeajuns de puternic să mă bat și mult prea încrezător, naiv chiar, pe corectitudinea celorlalți, a celor care te lovesc pe la spate.
Mamaie, nu-mi faci și mie niște fidea cu lapte”? Am întrebat, desigur, că  stomacul deja își cerea drepturile, mai ales după prima tură de joacă în colbul potecii de lângă drum. „Ei, maică, gata cu laptele, a început postul, ia de pune și tu niște magiun pe pâine, c-o fi gata masa peste vreo oră”, zise mamaia fără a se opri din mers, ducând în brațe un braț de cracă tocată numai bună de întețit focul ce ardea sub plita cuptorului de-afară, ăl de sub umbra bătrânului frasin. „Lapte și brânză numai ălora de-s bolnavi le dau, că ei au dezlegare” veni completarea, „că de-ar fi după voi, lapte, lapte, lapte, rămâne și vițelul nemâncat”.
Da, mi-am pus magiun, am luat din oala aia mare de pământ din cămară și mi-am întins generos pe o felie mare de pâine, una tăiată dintr-o pâine rotundă și răscoaptă în țestul praspăt sclivisit cu pământ galben. Am zis că da-i post, cât o zi de post să-mi fie și felia, adică mare și grea. Dar... .
La poartă, din cauza unei mingi ce a trecut, se pare, dincolo de linia nevăzută a porții făcută din două pulovere, s-a iscat o gâlceavă la care am participat efectiv, tot generos, împărțind vreo patru pumni și câteva picioare, primind la rându-mi, la fel de generos, câteva lovituri. Aveam o vorbă pe-atunci, noi, copiii, ziceam cam așa: „pace, pace, între două dobitoace”. Numai că pacea a fost mereu subiect de război, drept pentru care, nimeni altul decât vărul meu, ăl cu care mi-am împărțit pumnii, pe ascuns a mers acasă, și-a îndesat vreo 7 nuci într-o șosetă și, venind pe la spate, cu toată puterea m-a pălit peste tâmplă și ochiul drept de am văzut mișcarea de rotație a pământului și Carul Mare în plină zi.
Rezultatul? Mi-am primit ce am poftit, fidea cu lapte, că deh, eram cu ochiul negru și umflat aidoma unei vinete de august. Da, am primit dezlegare la a mânca de dulce, dar am fost și legat de a mai ieși la joacă câteva zile, ăl mai greu post de ținut, credeți-mă, la vremea copilăriei.
E ușor să ceri dezlegare și, poate că e ușor să dezlegi. Ce facem însă atunci când, dezlegați fiind, adică liberi, alegem să lovim, să ne jurăm și să promitem, să ne scârbim și să ne îmbuibăm, chipurile postind, fără a ne da seama că de fapt, în libertatea minții, încarcerăm sufletul în obezile neputinței de a ne mulțumi cu cele avute, râvnind la ceilalți, fără a ne gândi că ceea ce ni se pare nouă a fi la ei cu prisosință ne-ar fi și nouă de folos. 

Și zis-a Hristos: „iată, te-ai făcut sănătos (ești dezlegat), de acum să nu mai greșești, că s-ar putea să-ți fie ție și mai rău”.

marți, 13 februarie 2018

DRAGOSTE PE PIPĂITE




Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.
Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.
Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.
Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.
Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.
Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
.

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”


miercuri, 27 decembrie 2017

DIN AN ÎN AN


Mă doare frecarea timpului ce-mi macină punctul în care sufletul şi mintea se întâlnesc prin corp în cartilajele tot mai uzate de acele drumuri ale  vieţii pline de vârtoape şi desfundate răspântii.  Unde mai pui că durerea se amplifică când îţi dai seama că, pentru a-ţi pierde timpul, se găsesc mii unelte şi motive, în vreme  ce, pentru a da timpul înapoi, nu avem nicio unealtă, chit că motive tot mii am avea.
Am lipsit vreo câteva zile din virtual, motivat zic eu, gândindu-mă că unii din voi m-aţi felicitat şi nu v-am răspuns, mi-aţi comentat şi n-am avut cum să vă întorc cuvântul, cu mulţumire. Abia dacă, printre picături, am putut îngăima vreo câteva cuvinte, prin SMS ori vorbit, când a fost cazul.
Trecut-a şi anul ăsta, doar câteva clipe mai sunt, şi alea la fel de agitate, iar gura sacului ce strânge anul care taman s-a gătat de plecare, se tot strânge. De-ar fi să-l scutur nu ştiu câte pâini aş face din făina curată ce-am strâns-o în lumina faptelor bune săvârşite, dar clar, săracă mi-ar fi masa pe lângă bunătăţile strânse de cei cu inima mult mai bună. Şi ştiţi, norocul meu, pe sistemul ăla în care Dumnezeu face cuib şi berzei chioare, vine tot de la cei din jur, cei care-mi dau sens lucrării, celor ce-mi sprijină zilele să nu se surpe la zgâlţâielile feluritelor încercări.
Bunăoară, în toată această perioadă de Crăciun, mare praznic ce bucurie adus-a pe chipurile celor mulţi, am tot fost însoţit de tineri frumoşi la suflet şi senini ca răsăritul unei dimineţi de august. Cum? Frumos de tot, fiindcă au mers alături de mine (şi eu de ei) pe uliţele satului, la ceas de seară, cu un colind care de ceva ani a tot prins, fiind primiţi parcă mai bine ca niciodată, de gospodarii cu inimi deschise, cei care, dincolo de oboseala adunată într-un an, şi-au găsit timp să ne pregătească cozonac,  gogoşi calde, ceai fierbinte, vin fiert pentru cei adulţi, plăcinte cu mere şi dovleac, toate puse alături de nuci, mere,  portocale şi bomboane pentru gurile celor care veniseră să le cânte colinde cu veste de bucurie.
La biserică, locul din care plecăm mereu, după ce am dat o porbă de sunet înăuntru, unul din colindători, poate că unul dintre cei mai mici (şi au fost între 7 şi +40 de ani), mi-a zis la un moment dat: „taica părinte, cred că suntem fo’ sută”,  ceea ce pentru satul nostru mic este o adevărată performanţă, suta, fiind pentru el, măsura cea mai apropiată pentru a reda absolutul.
La fiecare oprire am cântat colinde tradiţionale, ba chiar şi „la mulţi ani”, că am bunghit şi sărbătoriţii zilei pe traseu, spre bucuria lor şi-a noastră deopotrivă. Ceasul înserării ne-a găsit pe drum, felinarele purtate de noi punând stavilă cailor putere  ce se iţeau pe şosea, participanţii la trafic încetinind şi privind miraţi, curioşi şi chiar bucuroşi unii din ei, la şirul aproape interminabil de tineri ce parcă mărşăluiau în ritm de colindă pe drumul pe care, cu peste 300 de ani în urmă, domnitorul Brâncoveanu trecea deseori spre treburile sale, pe drumul pe care fiica sa, Domniţa Bălaşa, îl va fi străbătut de-atâtea ori la conacul ce l-a avut la noi în sat.





























Şi ăsta a fost primul colind, căci în ajun, dimineaţa, prichindeii satului au colindat şi ei, cu trăstuţele colorate atârnate de gât, treziţi înainte ca soarele să facă ochi, miraţi, ăi de mergeau prima dată, de câtă lume îi primeşte şi le îndeasă ceva în trăştile cusute de vreo bunică.
Ziua de Crăciun, marea zi a Naşterii Domnului, a adus la slujbă nu „fo’ sută”, ci fo’ două sute şi ceva de suflete, copii mulţi iar, mai mulţi ca niciodată, veniţi toţi din sat, veniţi şi cei de la oraş, pe la casele bunicilor lor. Liniştea slujbei şi colindele, glasul celor ce cântau şi rolul celor cu Steaua Mare, care şi-n acest an ne-au încântat, au creat cumva, ca şi acum mai bine de 2000 de ani, tabloul acela în care păstorii, magii şi îngerii au fost martori la întruparea lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea omului. Parcă-l şi auzeam pe psalmist spunând: „umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.
Şi acum, că tot se fac bilanţuri de final de an şi se încheie conturile de gestiune, mă tot gândesc că şi noi, oamenii, facem ce facem şi rectificăm din mers lipsurile unor clipe în care ne-am simţit şi găsit săraci, peticind, cu ajutorul celorlalţi, găurile din suflet, acele puncte în care am fost străpunşi în momentele de slăbiciune, încât să putem merge mai departe alături de ceilalţi, de cei ce ne însoţesc mereu cu colindul vieţii.
Ştiu că nu sunt perfect, ştiu că vă supăr deseori cu cuvinte multe, ştiu că poate pe unii, dimpotrivă, nici cu puţine cuvinte nu vă trec pragul, dar peste toate, ştiu că este Cineva peste toţi care plineşte lipsurile, drept pentru care, cu bucuria că şi anul acesta am avut mângâiere sufletească pentru primirea călduroasă a oamenilor de-aci, vin cu cuvintele apostolului Pavel care zice aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi."
Altfel, pentru cei ce mă cunosc ori nu, fiţi încredinţaţi, eu voi rămâne acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele  vieţii.


vineri, 22 decembrie 2017

LECŢIA


De ani buni am tot bătut câmpii prin virtual cu cele ce privesc timpul, am scris propriile-mi gânduri şi am comentat la gândurile celorlalţi ca şi cum eu, om sub timpuri, aş fi avut înţelepciunea să cuprind infinitul în toată măreţia lui, să explic, disecând clipa în cele mai mici particule de existenţă, care-i măsura de unitate a răbdării.
Ca niciodată, în acest an, am avut mai mulţi oameni de împărtăşit acasă, majoritatea bătrâni, unii dintre ei care chiar nu se pot deplasa nicidecum, alţii care pregetă din cauza frigului să iasă spre biserică şi, printre ei şi pe cei care, angrenaţi prea mult în treburi nu reuşesc să vină la timp, dorindu-şi totodată să se mărturisească şi, după caz, să se împărtăşească, lăsându-i pe cei tineri să vină la biserică duminică şi-n ziua de Crăciun.
Din creierii nopţii am plecat, ştiam fiecare casă, ştiam fiecare caz, pe cel ce are medicamente de luat la o oră anume, pe altul care se trezeşte mai târziu, pe cei care aşteaptă pe cei ai casei să le deschidă poarta şi să le facă focul, pe cei care n-au pe nimeni în casă şi... . Zice Ecclesiatul că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.  Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.  Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”. Numai că eu uit asta, uit şi mă transform morar de timp, încercând să cern clipele după cum mi-i vrerea şi priceperea, nu după cum ar trebui să cern încât zilele să fie bune,  îndesate şi cântărite cu cel mai drept cântar.
Pe la ora 9 deja trecusem prin 20 de case, plecat de la 6. Să asculţi păsurile celor care şi-au trecut pe răbojul vieţii ani şi ani de zile nu-i uşor, uneori te uiţi în ochii lor şi vezi aproape veacul în spirala timpului, iar clipele ce le-au marcat cu lacrimi în trecut sunt mai vii decât prezentul pe care abia dacă-l ating cu mâinile noduroase ce încearcă să netezească câte un pled de pe pat. Uneori aş sta cu orele să-i ascult, numai că azi, presat de timp (mă scuzam eu) parcă voiam să termin mai repede, tot făcând socoteala că trebuie să mai merg la încă 10 case, că oamenii mă aşteaptă nemâncaţi, aşteaptă să-şi ia medicamentele la timp.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti!”. 9.15, mărturisirea era gata, momente cunoscute şi căderi noi, omeneşti, aproape fiinţiale, care se lipesc de sufletul şi mintea omului la orice întoarcere de cap.  „Părinţele”, zice femeia care taman s-a ridicat senină de pe colţul patului, „pot să vă zic cum mă rog eu dimineaţa”? Recunosc, ca un ticălos, ca un om vrednic de compătimire, am gândit că nu asta-mi trebuie mie când trebuie să mai merg şi la alte case. Am tăcut, am avut tăria s-o ascult, să-mi primesc lecţia, să fiu cu adevărat vrednic să calc următorul prag al răbdării pe care, sincer, am început s-o învăţ trecând prin timp, căci n-a fost punctul meu forte niciodată.  Căzând în genunchi şi făcându-şi o sfântă de cruce mare şi evlavioasă, am auzit cum în pieptu-i bătrân, o inimă plină de emoţie dă viaţă glasului care, cu putere, începea rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, mergând mai departe şi tot spunând,iar la cea de a doua rugăciune „... Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre...”, clipă în care, din ochii mei au început să curgă lacrimile acelea ce spală nerecunoştinţa, nerăbdarea şi neputinţa, cutremurat fiind de micimea gândurilor mele de a mă încadra într-un segment de timp  şi de mărirea unei credinţe pe care eu o ştiu, o percep şi o propovăduiesc, dar pe care, iată, pe moment, am trecut-o în planul secund doar pentru că-s un om punctual. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa, fiindcă altfel, cuprins de-o neînţeleasă grabă, aş fi rămas doar un executant al unui ritual, lucru pe care nu cred să-l mai fi făcut vreodată. Şi n-a fost tot, căci Dumnezeu când îţi dă lecţia, ţi-o dă cu vârf, îndesată şi clătinată.
Să aprind lumânarea imediat”, zice femeia, având chibritul într-o mână şi lumânarea nouă, ca de lumină, în cealaltă. Scăpără vreo trei beţe şi abia la al patrulea a reuşit.  „D-apăi, cu mâinile astea betege...”. Desfac procovăţul de pe micul potir şi încep rugăciunile de împărtăşire, apoi mă apropii cu Sfânta Împărtăşanie zicând: „se împărtăşeşte roaba lui Dumnzeu...”, moment în care, pe negândite, se stinge lumânarea. „Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti”.  „Vai, s-a stins”, zise ea, ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii, în timp ce eu îi explicam că nu are nicio simbolistică asta, că lumânarea s-a stins pur şi simplu de la suflu. „O aprind din nou”, rosti resemnată, dar ultimul băţ de chibrit n-a vrut sub niciun chip să facă flacără, iar drumul până-n bucătărie, după alt chibrit, fiind unul cu ocol prin holul ce părea din ce în ce mai lung, dar îndeajuns de scurt încât să fie parcurs fără cârtire pentru a primi „grijania” cea de dinainte de venirea pruncului Iisus.
Răbdarea? Poate că dacă aş fi fost (cum sunt mulţi în aceste zile) în vreun magazin mare pentru cumpărături aş fi clacat, înţeleg că oamenii iar se calcă în picioare pentru a-şi umple cărucioarele cu lucruri care dincolo de faptul că golesc cardurile şi buzunarele, golesc şi sufletele de trăirea unor momente de sărbătoare în care saţietatea nu înseamnă doar stomacul plin, ci şi sufletul împăcat.
O fi ultima asta (împărtăşirea),  că poate m-o lua Dumnezeu, nu mai sunt ce-am fost odată, nu mai sunt nici ce-am fost ieri”, şi privirea ei se opri la tabloul în care, pentru o clipă, timpul se oprise în loc.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?  Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume”.

Să mai vorbesc despre timp? Am fost învins azi fără drept de apel, iar înfrângerea asta mi-a părut a fi mai dulce decât zece victorii, căci dincolo de amărăciunea unei clipe în care am fost slab, crezându-mă tare, am gustat dulceaţa unei lecţii pe care am primit-o exact în momentul în care puneam prea mare preţ pe timpul arătat de bătaia ceasului, uitând că ceasul nu face decât să măsoare, rece, vremea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu s-o cronometrez, ci s-o sfinţesc în lucrarea mea. Iar peste toate, din veşnicie, dar nicidecum vetust, un Prunc se vesteşte pe Sine, vestindu-ne şi nouă peste timpuri, că vreme este pentru toate, e vreme să te naşti şi vreme să mori, e vreme... . 

miercuri, 18 octombrie 2017

INTERZIS MINORILOR


Că numai mie mi se putea întâmpla, da, aşa-mi zic deseori, nu de alta, dar nu ştiu cum se face că-s uneori părtaş, alteori martor, în anumite scene din viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât de multe ori chiar mă uit ca nu cumva cineva să-mi facă vreo farsă de genul celor cu camera ascunsă. Unde pui că de la o vreme, ca un făcut, e imposibil să nu mă întâlnesc cu câte cineva cunoscut, atât pe stradă, cât mai ales în magazine, şi nu doar în zonă, ba chiar şi pe o rază de 40-50 km.
Acum ceva zile, într-un hipermarket care-i destul de aproape de casă, unde chiar te întâlneşti cu oameni pe care-i vezi cel puţin săptămânal, grăbit, căci de obicei aşa îmi fac cumpărăturile, mă apropii de una din benzile ce duc spre casa de marcat ce taman se deschidea, bucuros că-i doar o persoană înaintea mea în timp ce pe banda de la casa 3 erau deja 7-8 cumpărători, dau să-mi descarc cumprăturile pe bandă şi observ că bărbatul dinainte mă invită să intru primul. Acu’ e drept, ne ştiam din vedere, ne-am mai văzut prin curtea şcolii la şedinţele cu părinţii, prin piaţă, dar de aici şi până a deveni aşa de respectuos  e cale lungă. Acu’ sincer, oi fi eu preot, dar asta nu înseamnă că trebuie să sar peste rând ori să accept, chiar dacă mă grăbesc, să intru înaintea altora. Ba mai mult, mi se pare normal să stau la rând, ca toată lumea, indiferent unde am de stat, fără să am niciun privilegiu, în definitiv, dincolo de zidurile bisericii preoţia o port prin vorbă şi faptă, nu (doar) prin haină.
Vă rog”, zice omul, un bărbat de aproape 50 de ani, proaspăt vopsit (ştiu că-s rău, dar parcă-i ciudat de tot pentru un bărbat să-şi vopseacă părul, dar fie), „puteţi intra înainte, că tot n-a venit fata la casă”. I-am  mulţumit pentru intenţie şi am rămas la locul meu, mai ales că după mine au mai venit  două persoane cu două cărucioare, realizând mai târziu de ce a vrut să mă lase înainte.  
Vine fata la casă, pleacă banda, curg produsele celui de dinaintea mea. Ultimul produs, un pacheţel, era pus într-o punguţă din aia mică, transparentă. În timp ce-mi aranjam produsele pe bandă să nu se rostogolească, doar vedeam mâna casierei care tot trecea produsul (pacheţelul) peste scaner şi ... nimic, asta în timp ce bărbatul dinaintea mea parcă se tot schimba la faţă.  Doar o fracţiune de secundă a durat până când, cu pachetul ridicat în aer, chiar în momentul în care mă apropiasem de casa de marcat, căci bărbatul deja aproape terminase de pus în cărucior tot, casiera a strigat către colega de la casa 3: „zi-mi şi mie, prezervativele astea noi, ce cod au?”, moment în care eu deja eram pe sub bandă, ca un fulger, încercând să-mi mai iau o pungă în plus, asta chiar dacă nu-mi mai trebuia. Toţi cei de la banda 3, dar şi persoanele din urma mea, s-au uitat în dreptul casei de marcat. Eu, inspirat, eram pe sub bandă, bărbatul dinaintea mea, săracul, galben-verde-roşu, toţi se uitau spre el ca şi cum din acea clipă devenise cel mai mare pericol public, mai cu seamă că până a ieşit din magazin, mai toţi se uitau spre el, şuşotind asemenea bătrânelor care-şi mai spun câte una punându-şi broboada în dreptul gurii ca un filtru împotriva bârfei.
Le-am luat”, îmi spune bărbatul în parcare, în timp ce ne puneam cumpărăturile în maşini, „pentru un prieten, că e ziua lui şi am zis să facem un pic de caterincă pe seama lui, să le punem printre cadouri”.
"Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”, ăsta-i pasajul biblic în care, pentru prima dată, un om simte ruşinea. Este foarte adevărat că latinii aveau o vorbă: „naturalia non sunt turpia” (lucrurile naturale nu sunt ruşinoase), dar până unde merge naturalul, are cineva o unitate de măsură pentru asta, exceptând decenţa, care nici ea, la rându-i, nu are unitate de măsură? Şi apoi, când îţi vine să intri în pământ de ruşine, să te gândeşti, zicea cineva, că şi morţii tot în pământ intră, pentru care fapt, mai bine rămâi unde eşti şi încerci să repari eventuala greşeală.  Mark Twain spunea că „omul este singura creatură care roşeşte sau ar trebui să roşească”, iar cunoscutul biolog evoluţionist Charles Darwin, chiar a fost pus serios în dificultate datorită acestui aspect, spunând la un moment dat că „suntem singurele primate care se aprind în obraji ca răspuns la situaţiile jenante prin care trec, când ne ruşinăm sau când suntem prinşi cu o minciună”. 
Pfoaii, că inspirat am fost când am intrat sub bandă, probabil că dacă nu aveam această inspiraţie de moment, ori poate că îngerul păzitor m-a ferit, toată lumea s-ar fi uitat spre mine, şi nu ştiu cum aş fi reacţionat, credeţi-mă, mai ales că mi-am adus aminte o situaţie din copilărie în care chiar aveam de ce mă ruşina. Şi zic asta fiindcă nu ştiu dacă aveam mai mult de 8 ani când, în joaca prin utilajele vecinilor care mai lucrau la SMA (secţia de maşini agricole a CAP-ului, pentru ăi mai tineri), am găsit, dimpreună cu alţi copii de pe uliţă, vreo două ţigări într-un tractor, Carpaţi cu filtru chiar, pentru cine-şi mai aduce aminte. Dar cum să împarţi 2 paie la 3 măgari? Nu merge, fireşte, aşa că a picat beleau pe mine să merg la magazin, chipurile să iau nişte ţigări pentru vecinul cu pricina, în aşa fel încât să avem fiecare din noi câte o ţigare numai bună de fumat în glugile de coceni din grădini. Mda, aţi citit corect, aşa de mare a fost tentaţia la vârsta aia încât am avut curaj să merg să cer ţigări, motivând că-s bani de la vecinul care, prins cu treburi, nu putea veni. Răspunsul gestionarului a venit ca un trăznet: „măă, copile, te spun lu’ popa (tata), nu-ţi e ruşine! Mai devreme a venit altu’ de a cerut ţigări, tot pentru Nae” (vecinul cu tractorul), nu ştii că e interzis minorilor? Şi în momentul ăla am simţit cum tot sângele pulsa în obrajii arşi de soarele verii ce taman se scursese. Abia mai târziu am aflat cuvintele lui Nicolae Iorga care spunea că „cea mai mare ruşine e cea pe care n-o vede nimeni: ruşinea ta de tine însuţi”, întărindu-mă şi cu cuvintele Ecclesiasticului care grăieşte aşa: „căci este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce mărire şi har”.

vineri, 6 octombrie 2017

RĂSCRUCEA DINTRE LOCURI

În miile de paşi făcuţi în urma maşinii de tuns gazonul pot ţese fel şi fel  de gânduri în scenarii ce uneori frizează ilarul şi, alteori, ating doar suprafaţa unor adâncimi sufleteşti în care, recunosc, mi-e frică să mă afund, frica aceea pe care o ai în momentul în care intri în camera unei bătrâne ce-şi pune cea mai de preţ cusătură pe jos, iar tu, uitându-te la bocanci, constaţi că noroiul cotidian de pe ei, ar lăsa nişte urme ce nu se vor spăla niciodată. Şi nu, nu despre gazonul din curtea bisericii vreau să vorbesc, ci despre răscrucea unor drumuri care, în întretăierea lor, duc în acelaşi loc, spre (a)casă. Spune Ion Minulescu, minunat, într-o poezie:
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...
Rezemat cu mâinile de ulucile rectangulare şi ascuţite ale gardului, într-un respiro nemeritat, mă tot uitam la bătrânul care, în ultima oră, deja făcuse trei ture pe un drum ce părea că se înfundă undeva. La prima vedere am gândit că nici nu mă cunoaşte, treningul şi şapca camuflându-mă binişor de vântul ce tot da târcoale pe la colţurile bisericii.
Fusei la un loc (teren)”, zise el, rărind paşii, „am fost să-l văd, că-l am de la tata”. De trei ori într-o oră să mergi la un loc, poate chiar de 10 ori într-o zi pe un drum ce odinioară ţi se părea cunoscut, pare mult, dar atunci când nu-ţi mai găseşti locul într-o lume fără sens, ai tendinţa să mergi spre originile în care, măcar şi pentru o vreme, ştiai că ai un loc în care plăsmuirea sângelui se alinia la startul primelor bătăi de inimă.
Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!
Drăcovenia aia ce e”, întrebă bătrânul arătând spre maşina de tuns, ca şi cum ar fi dorit să mustre prezenţa ciudatului obiect în curtea bisericii. Şi când a auzit că-i maşină de tuns iarba şi-a dat pălăria spre ceafă şi, oprindu-se, a exclamat: „să trăiască acu’ taica mare, să vadă minunea. De la el am învăţat să cosesc, să bat coasa şi să pun coporâie (coada coasei). În '32 m-am tăiat în coasă, la loc (teren), maica mare mi-a zis că n-a rămas o litră de sânge în mine”. Am zâmbit senin, peste timpuri cumva, gândindu-mă la felul în care bătrânele de-atunci, călite prin război, rămăseseră marcate de sângele văzut, amplificând cantităţile numai cu gândul la tinereţile scurse prea devreme prin crăpăturile avide ale pământurilor brăzdate de obuze.
Acum ceva zile am fost să donez sânge, nu prima dată şi, cu siguranţă, nu ultima
(prin programul Patriarhiei „donează sânge, salvează o viaţă” s-au strâns mii de litri de sânge, 7000 numai în anul 2015, poate chiar mai mult anul trecut).
Pe de o parte gândul că-s oameni pentru care o picătură de sânge e la fel de vital ca o gură de aer, pe de altă parte pentru că, deşi nu perfuzabil, acum 2000 de ani, într-o tainică grădină, hristicele picături de sudoare, rod al fricii omeneşti în care se deşertase toată durerea lumii, s-au făcut picături de sânge pe care pământul le-a primit însetat, şi că, pe-o cruce, fără a avea garou pus ori tensiune luată, într-o pironire inumană, sângele dumnezeirii a curs pentru ca noi, cei încătuşaţi în prejudecăţile unei lumi livide, să nu uităm că sângele, seva vieţii fizice, are aceeaşi culoare, aceleaşi proprietăţi, şi-n venele românului ortodox, şi-ale americanului eterodox, şi-ale ultimul băştinaş animist din zona amazoniană. Când susţii viaţa, de poţi, gândeşte-te ce spune Cuvântul: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Să-ţi dai sufletul pentru cineva e dumnezeiesc, dar o picătură de sânge, pentru cineva, poate fi primul pas pe care-l poţi face spre dumnezeire.
Mă duc să văd locul ăla”, zise bătrânul, plecând uşor, cu paşii număraţi, pe drumul acela pe care, cine ştie, la un moment dat, se va reîntâlni cu începutul.
De ceva săptămâni mi-a fost marcat drumul spre casă,
spre amuzamentul multora, şi poate că-i firesc. Ceea ce mulţi însă nu ştiu e faptul că pe drumul spre casă nu m-am rătăcit nicicând, dar mi-e frică însă să nu-l rătăcesc pe cel  care mă duce spre „acasă”.
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...

sâmbătă, 9 septembrie 2017

CLOPOŢELUL CONŞTIINŢEI


Azi, pe când îmi lipeam pantofii în talpă pentru a cincea oară (nu pentru că-s prea vechi, ci pentru că-s prea prost făcuţi) mă gândeam la perioada copilăriei când, în aceste zile, zbârnâiam de bucurie că o să merg în bâlci pentru a cumpăra cele necesare începutului de şcoală. Desigur, cumpăram şi pantofi noi, cu vârf sănătos, să reziste la toate juliturile şi loviturile din timpul scurtelor partide de fotbal de dinaintea orelor ori, de multe ori, chiar şi-n pauze, oricât ar fi fost ele de scurte.
Emoţia aia a reîntâlnirii cu colegii, pe care de altfel îi întâlneam şi toată vara la scăldat ori la fotbal, într-un cadru festiv, era deosebită. Ni se părea straniu când ne vedeam îmbrăcaţi în uniforma nouă, ca scoşi din cutie, după ce o vară întreagă alergam desculţi, doar în pantaloni scurţi, râzând sănătos când la vreo fază ce pe-atunci n-o imortaliza nimeni prin fotografie, de cel care părea mai costeliv dintre toţi, nu că nu se puteau număra coastele oricăruia dintre noi la cât alergam într-o vacanţă.
Melancolie? Mda, s-ar putea spune, dar numai până în momentul la care conştientizez că începe şcoala iar şi melancolia dispare, locul ei fiind luat de oarece tristeţe. Şi asta nu pentru că nu-i mai văd pe copii, puţini rău de altfel, cu şăpcuţe cu cozoroc, cu matricola pe mână şi cu cravata fluturând la gât (cravata nu-i a comuniştilor, la noi Carol al II-lea le-a impus prin cetele de străjeri, asta dacă nu vreţi să ştiţi că erau purtate chiar şi de Soldaţii de Teracotă, din China antică, descoperiţi  la Xian), ci pentru că entuziasmul lor lipseşte aproape cu desăvârşire într-o societate în care copilăria a devenit câmpul de bătaie al celor mari, plecând de sălile de clasă şi până la ultimul manual tipărit ori încă aflat în contestaţie.
Bieţii copii... . Ce să înveţe, mă, de la ăi mari”? Marin Sorescu are acestă întrebare oarecum retorică dar atât de valabilă azi. Chiar, ce să vadă, în cazul în care ar deschide televizorul, pe aproape orice program? Ori poate găsesc mai multe lucruri ziditoare pe internet? Cumva, pe drum, în trafic, credeţi că aud lucruri numai bune de pus în practică? Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune: „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat: „cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.
Trişti sunt şi dascălii, în foarte multe cazuri, căci restrângerile de catedră, schimbările din mers  ale programelor, comisiile de toate felurile bazate numai pe hârţogăraie, încercarea de a avea diverse punctaje necesare pentru cine mai ştie ce concursuri, îi îndepărtează, independent de voinţa lor, de timpul efectiv ce ar trebui acordat elevilor, a celor care, în definitiv, rămân marii perdanţi ai unui început de şcoală în care a fi copil nu mai e o bucurie, ci o corvoadă.
Revenind un pic cu picioarele pe pământ, că tot mi-am lipit pantofii, trebuie să recunoaştem că lumea mileniului III în care trăim astăzi este un pic (mai mult) diferită de cea de mijloc şi sfârşit de secol XX.  Ar fi retrograd să credem că doar cărţile ce erau cărate în ghiozdanul de carton de-atunci erau bune şi că tehnologia de azi aduce numai rău. Nicidecum, tehnologia facilitează accesul la informaţie mult mai mult, asta dacă există cineva care să îndrume cum se cuvine, cum odinioară se făcea pe ceaslovul din tinda bisericii la buchisirea primelor litere, ori mai apoi, pe băncile şcolii, imediat după primul clopoţel. 
Clopoţelul conştiinţei este cel care ar trebui să ne cheme în fiecare zi la cursurile pe care şcoala vieţii ni le oferă, căci, aşa cum spune o vorbă, de la şcoala vieţii nu se ia nicicând vacanţă. De aceea, cu doar câteva zile înainte de începutul şcolii, la biserică, din rodul şi roadele acelor oameni care au rodit cum se cuvine, la vremea cuvenită, pe băncile şcolii, din dragostea şi dorinţa unor oameni cu frica de Dumnezeu, am reuşit şi noi să aducem un strop de senin şi speranţă pentru 20 de copii din sat, oferindu-le câte un ghiozdan nou, plin cu toate cele necesare şcolii pentru vârsta lor, pentru începutul noului an şcolar. Poate veţi considera, unii, că-i doar rază de lumină, nu tot soarele. Se prea poate, dar dând lumină, transformi sufletele unor copii senini în candelele curate în care, credem noi, e posibil să ardă untdelemnul cunoaşterii, atât de necesar pe drumurile vieţii.











Mi-ar plăcea, recunosc, să pot întoarce timpul pentru o zi spre a putea intra măcar şi pentru o zi în rândul celor care se încolonează la uşa de intrare a şcolii. Boncăneam cu pantofii noi, nu lipiţi ca zi, în prima treaptă a scărilor aşteptând ca după intonarea imnului să aud ori să strig, din toţi rărunchii: „la clasăăăăă!”