vineri, 27 martie 2020

RĂZBUNAREA CICATRICILOR



De câteva zile bune, inclusiv în zilele în care vântul, în dezlănțuirea-i turbată, asmuțea fulgii înghețați ai unei zăpezi venite de nicăieri, inclusiv în aceste zile, am mers în livadă. Aproape izolarea în care ne aflăm reconfigurează prioritățile, cumva, ca o întoarcere la primordial, spre inocența unor vremuri în care nu exista frica, spre timpul în care curajul unui copil desculț în colbul verii ori prin iarba necosită a câmpului umplea timpul cu seninul unor clipe ce păreau smulse din veșnicie.
La ora asta livada e frumoasă, nu știu mâine cum va fi, frigul ultimilor zile își va pune sigur amprenta pe rodul unei veri care oricum se anunță flămândă. Și totuși, unii dintre muguri și o grămadă de flori se încăpățânează să reziste pe crengile ciuntite de foarfecă și fierăstrău la vremea cuvenită, rezistând lângă cicatricile încă supurânde ale unor tăieri absolut necesare, mascate inestetic de cleiul unor plângeri pe care nimeni nu le-a luat în seamă în bezna nopților lungi ale sfârșitului de iarnă. Lângă cicatricile acelea care, în suferința lor, se răzbună peste ani transformând durerile în ramuri noi pline de rodire.
Sunt fascinat an de an de acest ciclu, să rodești atât de mult, după ce-ți sunt tăiate ramurile ce au îndrăznit să se ridice mai semeț spre cer, înseamnă că suferința fizică trebuie dusă până când cade ultima frunză ori floare. Numai așa poți înțelege suferința interioară – dacă vreți, morală – cea care supurează timid în încercarea unei auto-vindecări în vitregia unui exterior trăit în continuă cercetare, fără nicio ferire, fără nicio rușine, fără nicio mască.
Da, chiar alaltăieri, la ieșirea dintr-un magazin, un copil (cam de 5 ani), agățat de mâna mamei sale, întreba de zor, fără a primi răspuns : „Mami, de ce poartă toată lumea alea la gură?”. Ce straniu, până acum două săptămâni toți purtam măști, măști aparent invizibile, măștile autosuficienței, măștile mândriei și ale superiorității, ale vanității și ale pietății fariseice, aveam din belșug măști, le schimbam ori de câte ori doream. Acum le purtăm vizibil, pe cele ale suferinței le purtăm, dar problema e că nu le mai avem, că ele ne fac egali, că nu mai contează din ce mașină cobori și nici în ce vilă locuiești, porți la gură aceeași mască, fără cristale Swarovski, le purtăm în balul mascat al unei lumi ce nu prea se mai dă în spectacol. Un teribilist, înainte vreme, intra cu masca pe față într-o mare de oameni fără mască; acum nici teribiliștii nu mai pot intra fără mască într-o mare de oameni ce poartă mască. Spunea frumos Emil Cioran: „De ce să porţi o mască, dacă nu mai ai chip? Înainte, puteai purta mască, fiindcă aveai un chip; acum, când chipul a dispărut, masca nu mai are rost”.
Ce sunt nu știu, iar ce știu nu sunt.” Trăim vremuri de cercetare, întreaga omenire e cercetată, ni se cern valorile, acum putem demonstra câtă știință avem, acum putem arăta câtă credință mai avem, acum putem demonstra ceea ce suntem. Fizic, lumea e pusă la încercare de un virus, de o entitate invizibilă. Spiritual, e pusă în discuție credința. Un lucru mi-e clar: ignoranța poate ucide trupul, iar despre suflet și minte, cred că uitarea și acedia sunt dușmanii omului modern, altfel nu-mi pot explica de ce oamenii nu vor să înțeleagă prioritatea unei încercări de a păzi cel mai mare dar al universului – VIAȚA – fie chiar și printr-o retragere în liniștea casei, pentru un timp, și de ce nu vor să înțeleagă că nu cazi din credință dacă pentru scurtă vreme nu poți veni la biserică, având libertatea de a te ruga de acasă, la fel de aprins și, de ce nu, aproape la orice oră, de a cere un sfat duhovnicesc preotului (cazul creștinilor) căruia i-ai spus ani de-a rândul cele pe care le ai în suflet. Ba chiar și cu împărtășirea, iată, fiindcă există această ispită a contradicțiilor ce ne otrăvesc mintea, chiar și cu împărtășirea se poate, conform legii, pe această perioadă determinată. Pot fi împărtășiți oamenii acasă la ei, în caz de mare necesitate, preotul poate merge, repet, conform legii, cu ciupici, mască, mănuși, dezinfectând înainte de împărtășire, dar și după, lingurița, cu o igienă a mâinilor recomandată tuturor oamenilor în perioada asta (și nu numai).
Trebuie să credem și să avem încredere că această încercare va trece, că va veni vremea, cât mai repede cu putință, în care să ne regăsim în trăirea unor clipe cu care ne-am petrecut viața până acum. Dacă nu ne împărtășim toți dintr-un potir acum, nu înseamnă că peste timp nu o să ne mai împărtășim. Dacă nu ne mai strângem mâinile acum, ori dacă nu ne mai îmbrățișăm, nu înseamnă că nu o să mai facem asta. Dacă acum nu ne mai putem aduna în biserici ori a ne strânge în hore și sârbe, nu înseamnă că nu o să mai facem acest lucru, ba da, îi vom petrece pe cei dragi fără a fi opriți de un număr anume, vom merge ca înainte la botezurile și nunțile celor apropiați, vom socializa și vom munci ca și odinioară, fără dar și poate. Cu o condiție, însă: să nu fim ignoranți acum, să facem ascultare, să avem credință și încredere că cei ce hotărăsc pentru noi vor hotărî bine și sănătos. Copiii și nepoții noștri au nevoie de un viitor curat. 
Am ajuns în punctul în care constatăm că rațiunea, rece și fixă, poate duce la un vid spiritual imens, dureros și distrugător, știința puțină îndepărtează și rănește, știința adevărată apropie (inclusiv de Dumnezeu) și vindecă. Am ajuns în punctul în care nu trebuie să uităm, un punct de resetare, în care toți factorii decidenți să ia aminte la valoarea Omului în infinitatea universului, și nu doar ca materie, ci mult mai mult, ca punct de reper, vertical și orizontal, ca-n inima crucii, pentru tot ceea ce înseamnă simțire și trăire. Dincolo de ierarhii administrative și spirituale, suntem oameni, dar acest lucru a fost uitat în ultima vreme. Înaintea lui Dumnezeu, suntem suflete, diferența dintre noi fiind nu cea a gradelor ori a distincțiilor, ci cea a faptelor, a gândirii, fiindcă doar cu acestea vom merge la judecată, restul sunt doar zorzoanele unor merite cu care ne însoțim numai pentru o bucată din viață.
Înainte de a termina aceste rânduri, am mai dat o fugă în livadă, care trebuie cosită, iar pomii trebuie văruiți, ca și cum vor fi înnobilați să rodească într-un petic de rai încercat de vânturile reci ale unor schimbări ce provoacă răni supurânde de suferința unor neînțelese trăiri. Mă întreb acum, ajuns la taste, ce ar face Hristos dacă ar veni din nou pe scena lumii din acest secol, spre judecata unui complet de jurați alcătuit din toată lumea asta. Știu sigur ce va face, în ascultare, și-ar întinde din nou mâinile pe cruce așteptând loviturile grele ale ciocanelor ce înfig piroanele unor acuze pentru care nu a fost niciodată dovedit, şi spunând din nou, trist, dar plin de iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”.
Suntem încrâncenați acum pe lucrurile ce ar trebui să ne apropie. Eu vă spun un lucru: spre final – spre finalul fiecăruia dintre noi – cu trei virtuți vom fi cercetați. Cu credința, a unora mai încercată, a altora mai aprinsă, la unii fără, la alții habotnică. Cu nădejdea, săraca, cea mai căutată virtute dintre toate, pentru că e la îndemâna săracului și a bogatului deopotrivă, din sărăcia ei reușind mereu să dea câte ceva chiar și celor mai încercați dintre oameni. Cu dragostea, cea mai bogată dintre toate, la a cărei înălțime nu se pot ridica decât cei ce sunt în stare, la orice oră, să se jertfească pentru ceilalți, ca și Hristos, să se crucifice pentru ca cei de lângă să poată merge mai departe, în rodirea unor timpuri în care fiecare mugur și floare rămân un model de luptă cu încercările.
Ninge cu flori din pomi, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire, căci din jertfa lor, cândva, în soarele verii, se vor arăta roadele unor zile de încercare și răbdare.

vineri, 21 februarie 2020

DE MORTUIS NIHIL NISI BENE





Câțiva ani buni m-am străduit să înțeleg ce zicea mamaia ori de câte ori ne împărțea ceva, și clar, la ea, aproape orice oferea de mâncare era ca împărțitură, făcea semnul crucii peste orice boț de mâncare, mai ales dimineața, după anafură, și zicea ceva inteligibil pentru noi care, cu ochii cârpiți de somn eram treziți cu noaptea-n cap, mai ales vara, pentru adunat de zarzăre și prune. Da, multă vreme n-am înțeles, abia mai apoi, fiind atent, am realizat că scurta-i rugăciune era o ofrandă adusă în numele celor dragi plecați dintre noi, pe care nici măcar nu-i cunoscusem dar care, bag seama, deși mutați spre veșnicie, rămăseseră definitiv întipăriți în mintea și sufletul ei. Și clar, la pomenirile morților, nimic nu se compara, în mintea nostră de copii și-n gustul nealterat al vieții, cu boboroadele înmuiate un pic în vin dulce și cu orezul cu lapte (colarezul) râcâit de pe tuciul în care fiersese.
V-ați aflat vreodată în fața morții? Ați fost vreodată la limită, doar voi și Dumnezeu, fără a mai avea vreo șansă că cei din jur vă mai pot ajuta cu ceva? Măcar ați visat vreodată că ați murit? Sunt convins că da, măcar o parte din cele întrebate de mine sunt sigur că nu vă sunt străine. Și peste toate, realitatea morții fizice ne pândește la orice ceas, ca să nu mai zic că fiecare dintre noi, rând pe rând, am fost nevoiți să petrecem pe ultimul drum pe câte cineva din cei dragi ai familiilor noastre ori din rândul celor ce ne-au însoțit pe drumul vieții în diverse momente. Și întreb eu, tot retoric, oare să existe cineva care să nu-și dorească ca măcar pentru o zi, pentru o oră numai, să-i aibă aproape și să-i pună la masă pe cei plecați pe drumul veșniciei?
Fizic nu se poate, e clar, realitatea putreziciunii e de netăgăduit, căci scris este „sufletul să meargă acolo de unde ființă și-a luat, până la obșteasca înviere, iar trupul să  se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit”. Numai că mai este ceva care încă ne leagă, dragostea, dragostea noastră față de ei, transformată în rugăciuni, pomeniri și milostenie mișcă Cerul, mișcă întreaga dumnezeire, fiindcă la rându-I, Dumnezeu este iubire și se manifestă în lumină, spre iertare, atunci când vede lacrimile celor ca din sinceră iubire fac pomenire celor adormiți.
 "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) Cât de frumos poate spune Mântuitorul aceste cuvinte, ce plin de speranță, ce curat! Este foarte adevărat că, din dorința de epatare ori, și mai rău, de bifare a momentului, mulți fac pomenire formal, lipsit de trăire, dând mai multă importanță celor împărțite decât rugăciunii, uitând, fie și luați de val, că și peste ei va veni ceasul în care vor aștepta rugăciunea celor rămași, dimpreună cu milostenia curată, spre a păstra comuniunea în iubire și-n lumină regăsită-n iertarea Celui de sus.
Zice Scriptura: „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35)
De pomenirea morților ne aducem aminte cât suntem de trecători dar, totodată, ne aducem aminte că suntem pe-aci datorită celor care nu mai sunt, strămoși, moși, părinți (în unele cazuri), că sunt oamenii care au pierdut frați ori copii, că sunt oameni care au pierit fără să mai aibă pe cineva în urmă care să-și aducă aminte și de ei. De pomenirea morților ne aducem aminte de cei care au trăit timpuri mult mai grele decât cele trăite de noi, de cei care, din puținul avut, din presiunea timpurilor trăite, din osteneala zilelor muncite, din înțelepciunea unei vieți deseori fără școală și din dragostea așa de mare pentru cei ce le suntem urmași, și-au luat de la gură pentru ca noi, în libertate, cu responsabilitate, în credință și smerenie să reușim măcar să le facem câte o pomenire, dacă pe celelalte lucruri cu care și-au dorit să ne vadă înzestrați sufletește încă nu le putem înfăptui așa cum se cuvinte.
Am trecut prin cimitir un pic înainte de a încheia ceea ce aveam de scris, ai zice că parcă am fost chemat. Una din bătrânele din sat, uscată de văduvie, peste 35 de ani, gârbovită de timp și încercări, zâmbea lângă crucea soțului. M-am mirat, era un contrast prea mare zâmbetul acela pentru locul unde ne aflam. Dar am aflat de ce. Mi-a spus, căci am întrebat care-i taina. Și a zis: „părințele, ești tânăr încă, nu simți, dar eu simt. Am plâns niște ani amărâți ori de câte ori am venit aici, la omul meu, dar acum nu mai mult, s-a subțiat ața, mintenaș mă duc după el, că m-o  chema Domnicu și pe mine, doar asta bucurie o mai am pe-aci, apoi să merg să stau la masă cu ei, cu toți, că tare mi-e dor.”
Nodul pus în gât, cel în care se înnoadă lacrimile, a apărut imediat. Am tăcut, m-am uitat doar la lumânarea proaspăt aprinsă și mi-am adus aminte din nou de boboroadele alea înmuiate în vin pe care le mâncam cât ardea micuța lumânare cu care se-nsoțea. M-am retras discret spre mașină auzind frânturi dintr-o murmurare ce părea a fi o rugăciune pe care eu, iată, cel ce slujesc, încă nu o pot înțelege perfect, căci simțirea morții e o taină ce nu se descoperă decât în iubirea unor pomeniri în care îți dorești să stai din nou, cu toți, cu cei dragi plecați dintre noi, la o masă.
Memento mori!

sâmbătă, 8 februarie 2020

FĂRĂ MASCĂ




Din cele mai vechi timpuri pământene omul și-a dorit să se înalțe și să zboare, ca și cum, din reminiscențele unui paradis pierdut înainte de vreme, să păstreze puterile unor clipe în care aproape totul era posibil. Numai că înălțarea sau mărirea nu este posibilă de la sine, ar atrage imediat căderea, ca oarecând Lucifer cu ceata sa ori, Dedal și Icar, din dorința celui din urmă de a se înălța, cu aripi de ceară, cât mai aproape de soare. Că și zice Scriptura: „și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”
Ori, să fim înțeleși, pentru înălțare nu e de ajuns doar să faci comparații, să arăți cu degetul pe cei de lângă, aparent mai mici decât tine și, prin asta, să te socotești mai presus. Pentru înălțare ai nevoie de coborâre și cercetare, ai nevoie de cunoașterea sinelui, de a te cunoaște bine pe tine însuți exact cum scria pe frontispiciul antic de la Delphi: nosce te ipsum!
Trăim într-o lume nebună în care oamenii se declară toți sănătoși, recunoașterea bolii fiind, din nefericire, un prag peste care cei mai mulți, din mândrie, nu pot trece. Și cum oare să te vindeci dacă nu recunoști că ești bolnav? Doctorul nu te poate forța să-ți recunoști boala, chiar dacă vede simptomele, el nu poate trece peste mândria cu care crezi că vei înfrunta momentul. Iar sufletește, crezându-te superior, n-ai să rodești niciodată, vanitatea, fariseismul, fiind o infirmitate a sufletului, un handicap care întreține autosuficiența și lâncezeala, gândul că ți-ai îndeplinit ritualul și că pentru asta merită să fii în față. Dar e greșit, pentru că așa, prin autosuficiență, rutinat, vei ajunge să faci din orice lucrare o non-lucrare, din rugăciune o non-rugăciune și din rodirea inimii doar aguridă și stârpituri.
Mă întreabă și pe  mine mulți de unde atâta suferință în lumea asta. Uneori sunt inspirat și găsesc răspunsuri aplicate, alte ori cred că nedreptatea este cauza suferințelor noastre, ea este boala ultimilor decenii, dacă nu secole, pentru că în nedreptate se înglobează multe slăbiciuni ce dau naștere unor frici neîntemeiate. Mai nou, vedem pe semenii noștri umblând cu măști peste tot, măștile ce astupă gura și nasul, desigur, că de cele ale fățărniciei nici nu mai aduc discuția, fardul și fardarea virtuală fiind literă de lege, aplicațiile prin care ne dăm strălucire fețelor fiind la mare căutare. Dar de ce purtăm măștile? Pentru a ne feri de boală, e de înțeles. Ce facem însă când purtăm măștile din ipohondria unor aparente stări de boală, ferindu-ne de ceilalți, arătându-i cu degetul și crezând că noi nu suntem ca ei, ci mai presus de ei, vezi-Doamne, sănătoși.
Că suntem farisei și că ne complacem în trufia noastră n-o să recunoaștem, doar că această infirmitate n-are să poată fi vindecată de nimeni, pentru vindecarea mândriei nu există proteze și nici transplanturi, vindecarea fiind posibilă doar din interior, prin schimbarea minții, spre rodirea inimii.  Poți posti, te poți ruga cu orele, te poți târî și bate metanii nopți întregi, poți face milostenie cu tirul și poți vorbi cât zece profesori deodată, dacă le faci toate doar pentru a te înălța, fariseic, degeaba, nu rodești, inima tot aguridă va da.
Îmi spunea cineva că nu vine la biserică pentru că-s „ceilalți”, că știe el „ce au făcut ăia la viața lor”. Ce gândire simplistă, ce pueril, de parcă la biserică mergi pentru ceilalți, mergi pentru tine, pe ceilalți, când ești în rugăciune, nici nu trebuie să-i vezi (fizic), e ca și cum n-ai merge la spital că mai sunt bolnavi pe-acolo, oameni mult mai bolnavi decât tine alături de care nu poți sta de frică faptului că tu nu ești ca ei.
În fața celorlalți ne afișăm ca cei perfecți, postitori, iubitori de familie, drepți, nerăpitori, chiar fără de minciună, ne arătăm plusurile cu  trufie arătând cu degetul spre cei care, în minusurile lor pot fi mult mai buni decât noi.
Și credeți-mă, măcar și metaforic vorbind, nu cred să fie pedeapsă mai usturătoare decât să vezi, la un moment dat, că cei pe care i-ai disprețuit sunt mai buni decât tine și, pentru asta, și răsplătiți.
A recunoaște cu adevărat care-ți este valoarea, nefardat, sincer, fără mască, ține de maniera sufletului, de cât de nobilă-ți este trăirea și de cât de curată cunoașterea de sine. Oricât ar încerca omul să arate că este mai presus decât realitatea sfârșește prin prăbușire, a te apropia de soare, prin zbor, e un vis, a fi ca Dumnezeu poate fi o stare, dar asta nu se fură, se lucrează, uneori o viață întreagă.
„Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.

miercuri, 25 decembrie 2019

EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN?





Liniștea stranie ce s-a lăsat peste sat contrastează enorm cu zgomotul cotidian, mult amplificat în ultimile zile, ce tinde să devină un obicei nesănătos în orice colț de lumea înaintea marilor sărbători. Veți zice că la ora la care scriu acestă postare e firesc, la 3 dimineața așa ar fi normal să fie, liniște, doar că și aseară a fost la fel, de parcă toți, epuizați de alergătura nebună pentru îmbelșugarea meselor, toropiți de căldura din case  și alungați de pe străzi de stropii rebeli de ploaie, se adăpostiseră în case spre odihnirea oaselor rebegite de frigul zilelor în care au trudit pe câmp, pe lângă porci ori pe lângă copiii neastâmpărați ce-și aruncă petardele prin orice cotlon. Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, alaltăieri, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Liniște, ca și cum toți, mari și mici, dau roată bradului să vadă dacă sub crengile-i încărcate există vreun dar, cât de mic, cu care să-și bucure părticica de suflet în care încă se mai trăiește copilăria. E liniște acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun.  
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Astă cântare îngerească au auzit păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, spre a putea atinge asemănarea cu Creatorul.
Taică părinte”, mă întreabă o copilă pe drum, în timp ce colindam, „există Moș Crăciun cu adevărat? Că la mine în clasă nu mai crede niciunul că există”. Iaca, întrebare de 10 puncte când nu te aștepți. Nu vă pot ascunde faptul că am zâmbit bucuros la această întrebare și, cum mi-e felul, am răspuns, desigur, tot cu o întrebare. „Dar la tine în clasă, sincer, e vreunul care să nu-l aștepte, e cineva care nu-și dorește vreun dar, vreun cadou?” Deh, și eu am fost copil  și știu cum lucrează mintea iscoditoare a unui suflet de 10 ani. „Aaaa, păi dacă e așa, toți așteaptă, normal, și încă cum”, exclamă copila vădit surprinsă de răspunsul meu.
Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”.
Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”. Asta ne lipsește azi, bucuria, bucuria de a fi și de a ne fi unii altora, căci încrâncenarea cotidiană nu lasă loc nicidecum loc de pace și de speranță, magii zilelor noastre aducând daruri otrăvite și, cei ce ar trebui să ne aducă vești bune ne prezintă, alarmant, vești care produc neliniște și groază.
Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.
M-am gândit mult dacă trebuie să mai scriu ceva într-o astfel de zi mare, m-am gândit că nu are niciun rost să-mi aștern gândurile printre „petardele” unor hăhăituri amestecate cu urale despre bani, mâncare multă și glume proaste. M-am gândit și, până la urmă am scris, în definitiv, am spus, doar un cititor dacă-și ridică ochii spre cer pentru a vedea steaua de binevestește, tot e ceva, înseamnă că lumea încă nu s-a sfârșit.
E liniște deplină peste tot, sclipesc beculețele prin brăduți ca într-un joc zglobiu de lumini și stelele pe cer sclipesc scăpărând tainice scântei. E liniștea pe care v-o binevestesc, e liniștea ce v-o doresc, e pacea cu care ar trebui să ne hrănim și taina cu care ne-am putea vindeca. E liniște acum, ca și când, tiptil, în șoaptă, ne apropiem sfios și nerăbdători deopotrivă să intrăm în casa unui nou născut spre a-i privi seninul somnului și zâmbetul viselor în care îngerii binevestesc bucurie mare.
Astăzi s-a născut Hristos și, născându-se an de an, pedagogic și izbăvitor, pentru fiecare dintre noi, aduce bucurie, aduce copiii pe la casele părintești, aduce colindătorii pe la casele noastre și îngeri buni spre călăuzirea pașilor noștri.
Hristos s-a născut! Bucurie vă doresc tuturor și, chiar dacă nu mai credeți precum cei mici, să știți, există Moș Crăciun, există în dorințele fiecăruia dintre noi, a tuturor celor care, indiferent de vârstă, fredonăm câte un colind și zâmbind, ca și pruncii, la vremea aceea în care nimeni și nimic din lumea asta nu ne-ar fi putut da înapoi de la gândul că vom primi ceva în dar.  









sâmbătă, 23 noiembrie 2019

PELERIN PE DRUMUL VIEȚII




Ascult Frank Sinatra, „My Way”,  și realizez că-s momente în care, pe drumul vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt colindătorul  din ce în ce mai albit de vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom al zilelor de iarnă.
Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu găseam rezultatul corect.
Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în care, cândva, Cerul a sărutat pământul.
Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian, încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.
Am zburat în momentul în care în zona aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.  
Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și locuri din istoria mântuirii.
La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii, neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă, cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă, vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.
Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu, însângerat  de trădare și loviri, lasă să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda. 
Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva, toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre Eleon,  așa cum, desigur, aș mai fi dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni,  lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta  mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea  Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara.  Iar Bethleemul, locul în care staulul a devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat” în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.
Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri, iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla  și să ne putem ruga pe pământul românesc, verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale vieții cu care toți suntem cercetați.
În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia  ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine, fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am pierdut pe drumul vieții.
Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s învățate ca la carte.
Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de la cel ce este Lumina lumii.
p.s  Și câte aș mai fi avut de scris... .
p.p.s Vă las și câteva poze.


















luni, 29 aprilie 2019

TUNELUL DE LUMINĂ



De mic am fost fascinat de lumină, poate unde a fost primul lucru văzut în lumea asta, căci nașterea, cu toate durerile ei, într-un fel, plămădește lumina vieții, fiindcă din întunericul unui pântece, ca dintr-un mormânt în care moartea nu are putere, iese la lumină, spre bucurie, câte o făptură purtătoare de chip modelat după rânduiala binecuvântată a Creatorului.
Și clar, cel puțin pentru mine, lumina este dovada vie că lucrurile bune se zidesc pe față, nu pe (la) spate, nu în întunericul periculos al necunoașterii ori, și mai rău, al voinței rele de distrugere. La lumină și în lumină, mai ales în lumina adevărului, se pun bazele vieții, lumina dintâi, primordială, transformând haosul într-un univers propice vieții, lumina fiind „pântecele” în care se plămădește iubirea, iar iubirea, la rându-i, arătând care-i calea în trăirea adevărului.
Tânjesc să trăiesc în lumină și, vă mărturisesc, că așa se și întâmplă, doar că-n ultimile zile am avut parte de un ocean de lumină, revărsat parcă, printr-un tunel solid și întărit în credința sinceră a unor suflete încărcate de dorința cunoașterii. De bună seamă că bănuiți despre ce-i vorba, chiar dacă unora vi se pare că mă repet, dar nu poți „ascunde lumina sub obroc”, căci ea trebuie pusă la locu-i dinainte hotărât, în sfeșnice, spre a lumina celor din apropiere. Da, lumina izvorâtă de cei păstoriți de mine, cărora le mulțumesc din suflet pentru dragostea și aprecierea lor, este hrănitoare, iar cea a copiilor, izvorâtă din seninul chipurilor lor, e vindecătoare.
Nu vă temeți”! Chiar așa, la ce e bună teama, căci „întunericul și umbra morții” pălesc în fața luminii. Anul ăsta, exact până-n miezul nopții de înviere s-a iscat un vânt puternic și-o ploaie rapidă a răpăit pe acoperișul bisericii încât am crezut că n-are să mai vină nimeni pentru a primi lumina. Slăbiciune? Poate că da, dar nu cădere, fiindcă deși  nu am atât de multă credință încât să pot modela lumina, mai ales în Șuieratul vântului șiret ce se ascunde după orice colț cu suflări meșteșugite, am reușit să transmit mesajul divin al învierii, prin pâlpâindele flăcări ale lumânărilor, nu dincolo de ziduri, ci între ele, lumina (spațiul) bisericii noastre devenind micro universul în care, ca și din mormântul tainic de pe Golgota, s-a strigat celor prezenți, „bucurați-vă”!
În două săptămâni au trecut sute și sute de oameni pragul bisericii, satul nostru mic devenind o oază de lumină pentru cei care au încercat să-și aducă aminte de clipele senine ale fericitei copilării. Dar mai presus de toate m-au bucurat tinerii, mulți, de fapt aproape toți, toți cei din sat, unii după școală, alții după facultate ori serviciu, au trecut să stea de vorbă, să se mărturisească, să primească un sfat, să primească lumină, să transmită lumină. Frumusețea unei biserici nu stă doar în zidurile ei, ci în ceea ce poartă înăuntrul ei, iar când sub aureolele sfinților strălucesc chipurile tinerilor, lumina deja este la o intensitate pe care n-o  vezi doar cu ochiul, ci o simți cu sufletul. Liniștea din timpul deniilor, cântecul lor din timpul Prohodului, mărturisirea învierii prin troparul pe care-l știu chiar și prichindeii și, mai ales concursul cu daruri de lumină, au adus în sufletele celor prezenți bucurie sfântă, lacrimi de fericire și stropi de nădejde că nu e totul pierdut.
Știți, la un moment dat un prichindel vine și mă întreabă: „părinte, tu ești prieten cu Dumnezeu”? Fabuloasă întrebare. Mi-ar plăcea să cred că sunt, și-n mare parte, dacă aș avea acest privilegiu, se datorează lor,  copiilor și tinerilor, fiindcă mă acceptă cu bucurie în grupul lor, cei mai mulți conștienți fiind că-n peste două decenii de slujire mi-au trecut prin mâini și cuvânt de atât de multe ori încât, așa cum zic mulți dintre ei, „n-ar putea merge la alt părinte”, pentru ei „doar părintele nostru ne știe sufletul”.
Lumină, da, asta am simțit, asta am trăit, asta am oferit și asta am primit în aceste zile, la noi în biserică a fost bucurie, a fost lumină, a fost liniște, liniștea aceea hrănită de zâmbetele celor care au trăit fiecare moment ca pe o înviere personală, ca pe o redescoperire.
Darurile? Și ele au fost pe măsură, o surpriză muzicală în ziua de Paști, un grup de copii modelați, tot în lumină, corect și frumos, de mâna unui profesor care știe cum să mărturisească, prin note muzicale și voce, cum se poate transmite un mesaj de viață prin armonizarea unor voci cristaline de copii. Cărțile au fost dăruite pentru lumina minții, fiecărui copil după putere și vârstă, iar icoanele, pentru lumina sufletului, spre mărturisirea adevărului.
Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.
Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.
Hristos a înviat!