miercuri, 5 mai 2021

LUMINĂ DIN LUMINĂ

 


Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei aproape toată suflarea satului, strângând-o împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit. Totul  părea nou, nou și curat, toți copii primeau de la părinții lor haine noi, abia așteptam să le îmbrăcăm și să defilăm cu ele spre drumul ce ducea la biserică și, implicit la slujbele unei săptămâni ce până și-n acele timpuri se dădea vacanță. Sclipirea înnoirii și primenitul făceau parte dintr-un ritual ce se respecta cu sfințenie, pas cu pas, cred, cu înflorirea primăverilor ce niciodată nu se lăsau așteptate.

Anul ăsta, de la Florii și până azi, recunosc, am avut o teamă, m-am tot gândit cum o să fie în perioada sfintelor zile ținând cont că încă suntem sub incidența unei legi ce nu permite desfășurarea unor evenimente așa cum era odinioară. M-am îndoit ca Toma, adică nu am crezut, de bucurie poate, din grijă ori nerăbdare, că oamenii nu vor fi atenți la recomandările mele. Doar că până și cele mai optimiste așteptări ale mele au fost înfrânte, căci oamenii, mari și mici, au  umplut biserica (destul de mare)  cât se poate de corect, în litera legii, ceilalți rămânând afară, ocrotiți de fiecare dată de zilele calde și blânde ale unor sărbători pline de lumină, cântând chiar și cu măștile la gură, demonstrând că mărturisirea unui crez, deși poate fi îngrădit ca număr de persoane, nu poate fi aplicat când vine vorba de trăire personală.

A învins tinerețea și-n acest an, căci chiar dacă satul este îmbătrânit, situație des întâlnite pe bătrânul continent în foarte multe țări, chiar și așa tinerii au fost în număr mare la slujbe, valuri, valuri, mulți venind la scaunul de spovedanie să-și spună „căderile” și, mai mult decât atât, să ceară un sfat, fiindcă, zic ei, „de-aici niciodată nu am plecat fără un sfat care să ne fie de folos toată viața”.

În noapte de înviere o boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. O căldură moleșitoare încerca cu somnul pe toți cei care, în truda unei Săptămâni Mari, se pregătiseră pentru lumină. După orele 22.oo satul deja fusese cuprins de-o liniște stranie, curtea bisericii părea imensă în strălucirea albului care, reflectat din zidurile înalte ce se termină-n turla mare semeț ridicată spre cer, lumina gazonul proaspăt tuns din care încă pătrundea spre șosea mirosul de iarbă crudă, proaspăt cosită. Abia după ce cu zece minute înainte de miezul nopții ropotul de toacă a străpuns aerul și glasul clopotului s-a  băgat în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copil senini îl pot descifra, abia atunci o mare de oameni s-a revărsat spre curtea încăpătoare până-n drum, ca și cum toți ar fi fost ascunși undeva pe-aproape și la unison au ieșit din ascunzători pentru a primi lumina.

Atât de multă liniște și așa de frumoasă așteptarea încât mă întreb de multe ori cum în astfel de momente, realmente de suflet, copilăria din noi nu rupe rândurile pentru o năzbâtie care să rămână de povestit nepoților. Cred că doar murmurul unor verbe rostite încet din spatele măștilor se auzea în liniștea nopții, iar străpungerea întunericului cu făcliile vestitoare de lumină a animat sutele de suflete prezente care, în răbdare, a așteptat să ia lumină „de la boss”, cum hâtru spunea un tânăr cândva, uitând că eu nu sunt șeful, ci doar slujitorul.

„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.

Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.

Am mai scris pentru că trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul își poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, un gând bun în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.















 

sâmbătă, 20 martie 2021

FĂRĂ CHIP

 


De câteva ori am vrut să scriu blogul şi aproape de tot atâtea ori m-am oprit din scris. Motivul? Am zis că e posibil ca  lumea să fie sătulă de astfel de subiecte şi că altele sunt priorităţile oamenilor din ziua de azi. Doar că,  ce e scris, rămâne scris. Că ştiţi şi voi, verba volant scripta manent .

Prima duminică a postului mare este numită a Ortodoxiei. Poate că ştiaţi, poate că nu știați. E ziua în care iconoclasmul a fost învins. E ziua în care chipul divin a zâmbit din nou, ca la înviere, celor care au dorit mereu să-l vadă pe Dumnezeu.

Adam şi Eva l-au văzut pe Dumnezeu şi s-au împărtăşit de slavă în grădina raiului. Sunt convins că le-a rămas în minte pentru toată viaţa chipul divin. Cu siguranţă că le-au descoperit şi urmaşilor acest lucru, cu siguranţă că ei au întrebat despre Dumnezeu și le-au fot povestite clipele de rai. Apostolul Ioan ne spune  ne spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Dar acest lucru a fost doar provizoriu, doar pentru niște timpuri,  pentru că tot Ioan ne descoperă alt ceva:  ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă” I Ioan I, 1-3

Într-o discuţie cu Mântuitorul, apostolul Filip îi zice: „arată-ne nouă pe Tatăl”. Iar Mântuitorul îi răspunde blând „de atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl din ceruri. Eu şi Tatăl Una suntem.”

Ce nu se înţelege astăzi. Nu se înţelege faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, mai bine spus, Hristos chip al lui Dumnezeu și noi după chip, după chipul Său. Nu se înţelege că Dumnezeu când s-a întrupat, a luat chipul omului, care de fapt este chipul Său pus în om. Nu se înţelege că icoana (prosopon, adică faţă în limba greacă, de unde şi prosopul, pentru şters faţa) este chipul, faţa lui Hristos, faţa arătată de Dumnezeu lumii. Nu se înţelege că dacă Hristos s-ar fi întrupat în acest secol, lumea l-ar fi filmat şi pozat,  atunci exista doar pictura. Nu se înţelege că Biserica nu învaţă închinarea la materialul icoanei ci la ceea ce reprezintă ea aşa cum la drapelul patriei nu cinstim mătasea ori vopseau lui, ci simbolul lui pentru noi,  cetăţenii. Ori, dacă ne uităm la pozele unor persoane dragi plecate dintre noi, dar nu numai, nu înseamnă că apreciem  hârtia pozei, ci pe cei ce sunt reprezentaţi în ele, cum de altfel avem diverse materiale ce ne reprezintă, cărți de identitate, permise auto, pașapoarte și alte documente, ca să nu mai zic de mii și mii de poze fiecare.

Sfântul Ioan Damaschin spunea: „eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea”.

 De fapt, voiam să vă spun că prima icoană văzută din lume  a fost omul. El este primul chip făcut după  chipul perfect. Poate că trupeşte acest lucru nu este uşor de înţeles, când oamenii se diferenţiază între ei. Dar, privind mai atent, putem constata cu uşurinţă că de fapt suntem la fel.

Icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sau momente din viaţa mântuirii. Ele pot fi pagini din istoria mântuirii în formă artistică. Icoanele sfinţilor sunt dovadă a faptului că se poate, că putem fi imortalizaţi, înveşniciţi cu chip divin nestricăcios.

Nu  stricaţi chipul lui Dumnezeu din voi. Nu trebuie să fiţi fără chip. Păstraţi-l, poate vreodată va fi, veți fi icoană.

sâmbătă, 27 februarie 2021

PORCARUL

 


„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta"! Acestea sunt cuvintele grăite de fiul risipitor către tatăl său la întoarcerea din ţinutul păcatului, din îndepărtata ţară a plăcerilor trecătoare unde banul se cheltuie  pe dezmierdări şi timpul curge împotriva veşniciei. Multe sunt pildele spuse de Mântuitorul Hristos, dar unele dintre ele parcă anume sunt spuse şi scrise, încât de multe ori zic că Domnul ştia sigur că printre cei ce vor citi se va găsi şi un păcătos ca mine. Şi zic asta cu simţ de răspundere, ştiind (a)plecarea omului spre cele rele, încă din tinereţile sale, de cele mai multe ori, din lipsa unei minţi coapte în rugăciune şi a unui trup smerit prin postire. Vă mărturisesc,  asemenea fiului risipitor sunt şi eu. Mi-am cerut şi primit de la Dumnezeu averea (mintea și sănătatea) şi cu ea, nesocotind bogăția libertății primite, în loc să-mi înmulţesc talantul, am pribegit pe cărările vieţii urmărind frumuseţile lumii, gustând din plăcerile ei, ascultând la poveştile rele ale oamenilor, judecând pe cei care caută dreptatea, fără să înţeleg pe cei neştiutori, smerindu-mă în mândrie falsă şi mergând înaintea sfântului altar zdrelit, zdrenţuros şi mocirlit, crezând că mi se cuvine de drept tot ce-mi doresc, că deh,  pentru asta m-a făcut Dumnezeu. 

Vă spun drept că de multe ori am imitat pe fratele cel mare din pildă, privind cu invidie pe cei care reuşiseră să-şi recunoască păcatul, poftind la iertarea pe care ei au primit-o, râvnind la curăţia/curățenia cu care ei se apropiau de potir pentru că se căiseră din inimă pentru cele săvârşite, fără să mă gândesc măcar că și pentru mine Dumnezeu păstrase toate cele bune, toate acele lucruri de care eu mă foloseam şi pe care nu le apreciam. Nu m-am gândit o clipă că Tatăl, Dumnezeu cel ce venise să-l caute pe cel pierdut, aştepta momentul în care fiul risipitor se va întoarce să guste pâinea de pe masa mereu pregătită, să guste din viţelul cel gras, vițelul jertfit pentru bucuria reîntoarcerii către casa părintească. Căci să fim sinceri, fiecare din noi și-ar dori să mănânce din roșcove, în definitiv ele-s dorințele cele mai ascunse și poftele neîmplinite, doar că, bag seama, ele-s rânduite porcilor, nu oamenilor. Pentru care motiv, ne întoarcem de multe ori la locul cel dintâi, dar ne întoarcem din interes, foamea ne animă, ceea ce nu înseamnă că nu suntem primiți, ba da,  de fiecare dată, din iubire, din foamea de iubire

Azi, când scriu aceste rânduri, cuget la ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru El. Mă uit la icoana răstignirii şi privesc la palmele mele. Palmele mele nu poartă semnele cuielor, dar deseori poartă trupul lui Hristos în întregime, în chipul Sfintei Împărtăşanii, şi mă cutremur gândind că sunt nevrednic a purta în mâinile mele pe Cel ce ţine universul în palma Sa.

De multe ori, când poate îmi doream să mănânc din roşcovele porcilor, din mâncarea celor ce nu fac voia lui Dumnezeu, când îmi doream să fiu ca ceilalţi, uitam de Cer, era uşor să fii fiu risipitor, era plăcut, era odihnitor. Azi, când privesc în urmă, nu mă mai ia somnul la gândul că perfida moarte mă putea găsi în starea de porcar, de călăuzitor al animalicului din firea umană, când eu, de fapt, trebuie să fiu păstor al oilor din turma de Dumnezeu încredinţată.  Ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Apoi, la un moment dat, văzând cum darurile/talanţii se împuţinează, cum timpul trece și hrana e pe sfârşite, am început să-mi revin, să-mi vin în fire, aşa cum spune Evanghelia.  De atunci alerg la altar cu frică şi cu dragoste ştiind că Hristos mă aşteaptă cu aceeași bucurie ca să Se jertfească liturghie după liturghie pentru mine, dar şi pentru tine, cel care citeşti, pentru tine cel ce vii la biserică, pentru tine cel ce nu vii sau poate vei veni vreodată la casa părintească, unde Tatăl ne aşteaptă nu ca pe nişte slugi, ci ca pe fiii săi pierduţi şi aflaţi, morţi şi înviaţi.

Gândul meu de azi nu e o predică, căci la predică vă aştept duminica, vă aştept alături de Hristos şi de prietenii săi, sfinţii, îngerii şi oamenii care vin să guste din pâinea împărăţiei veşnice. Gândul meu de azi este o meditaţie a condiţiei mizere în care de multe ori m-am regăsit, târât cu voia mea sau nu, departe de locul în care mereu este o masă întinsă, ce tainic poartă-n ea căldura părintească.

Și da, poate veți zice că nu e drept că se iartă multe și se judecă puțin. Când un om e pe patul morții, fie și sufletește vorbind, dar nu numai, nu judecata trebuie să primeze, ci mila și iertarea. Un medic bun, înainte de a opera, nu-și ceartă pacientul, nu-l judecă pentru că a abuzat și s-a îmbolnăvit, ci-l întărește spre vindecare, bucurându-se că și-a recunoscut boala, pentru ca abia mai apoi, când suferința a trecut, să urmeze cercetarea. 

Altfel, judecata lui Dumnezeu e asemenea judecății oricărui părinte, adică plină de iertare până în adâncul cel mai curat al inimii. Că greșesc, știu, că am căderi, recunosc, dar simt că ridicările, așa, chiar și fără vlagă, sunt primul pas, cel mai important, în drumul către „acasă”.

Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic...”!

sâmbătă, 20 februarie 2021

CÂND SMERENIA POARTĂ BLUGI

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de prima pereche de blugi, îmi aduc aminte de prima lecție de smerenie, asta în condițiile care, recunosc, la momentul acela nu înțelegeam care-i baiul cu mândria și trufia și de ce smerenia, deși pare umilință, nu poate îmbrăca aceleași haine ca aceasta. Și nu că nu știam teorie, că citisem oarece rânduri despre toate, ci pur și simplu în mintea tânărului de-atunci unele lucruri neexperimentate temeinic, încă-și căutau înțelesul nu prin sinonime, ci prin practică.

Altfel, înainte vreme, blugii nu se găseau pe la orice colț, au apărut timid pe la câte o persoană, mai apoi cărați cu portbagajul de prin te miri ce țară și, la un moment dat au umplut pământul cu sute de modele. Dar prima pereche, aia pe care o doream și eu ca orice tânăr, prima pereche a avut un impact anume, atât asupra minții, cât și a sufletului, că de trup ce să vă spun, i-aș fi purtat toată ziua, chit că, recunosc, nu i-am cumpărat de noi, i-am primit de la cineva care-i purtase un pic, chit că asta, la acea vreme chiar nu conta, drept dovadă că pentru a te făli nu contează câte concesii ori compromisuri faci, ci cum crezi că vei apărea în fața celorlalți, a celor de la care vrei  laude.

Vasăzică, trufia, această fariseică purtare, nu  e nimic altceva decât combinația dintre ceea ce ți-ai dori să fii ori să apari înaintea celorlalți, și sentimentul de frustrare că nu se întâmplă asta, de unde și bătaia cu pumnul în piept ca cea a fariseului din Evanghelie, care nu avea alt scop decât a se scoate pe sine în  evidență cu cele făcute, de altfel nimic afară din comun, decât cele pe care în mod normal trebuia să le înfăptuiască.

Blugii, de-o culoare bleu nedefinit, cu câteva fâșii de piele maro rânduite de designer destul de elegant, i-am îmbrăcat prima seară la discotecă și apoi a doua zi la biserică. Ce contrast, nu?  Cam da, dar ideea este că atunci, fălindu-mă în sinea-mi trufașă, deh, cine mai era ca mine, am ajuns la momentul  în care trebuia să îngenunchez și, recunosc, m-a tăiat un gând dureros: cum să stau în genunchi cu blugii, adică dacă cumva se vor toci, păta de vreun bob de ceară pierdut pe lângă strană ori cine știe ce altceva? Știu, vi se pare puerilă gândirea, dar atunci, pe vremea în care nu-i găseai, chiar era o problemă. Și când te gândești că doar cu o jumătate de oră înainte cântasem  stihirile ce deschid vremea Triodului: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă  (a mâna) duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale”, apoi „la mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”! Fariseul sta drept, se ruga trufaș, respectând litera legii ridiculiza duhul ei, era prea puțin important pentru el, dacă nu chiar jenant, să coboare între cei mai de jos, să vină în spate, să îngenuncheze, locul din față îi venea ca o mănușă, de-acolo credea că Îl poate privi pe Dumnezeu drept, iar Creatorul să-i dea dreptate.

Nu mi-am murdărit blugii în biserică, dar i-am sfâșiat într-un gard la un moment dat, pentru că de multe ori încercarea de a scurta un drum nu  presupune doar poteci ferite, ci și obstacole nebănuite, pe-acolo ne pierdem de multe ori în viață părți din lucrurile cărora le dăm prea multă importanță, uitând că haina, deși se spune că-l face pe om, nu-i decât acoperământul cu care, de multe ori, încercăm să ne deosebim de ceilalți.

Eu lecția mi-am învățat-o de-atunci, în mod practic, chiar dacă, recunosc, există multe momente de încercare și cădere. Am realizat că în viață, de smerit de poți smeri singur, de umilit nu e nevoie, fiindcă umilința e altceva, plus că nici nu e nevoie să încerci să te umilești singur, sunt convins că-s destui cei care, cu mult zel,  și-ar dori să te umilească.

Altfel, fariseica trufie poate defila în pielea goală, ca-n povestea cu hainele împăratului, fără să-i pese  de ceilalți, văzându-se doar pe sine, în vreme ce „inima înfrântă și smerită”, în orice vreme și loc, poate îngenunchea fără clipire chiar și când poartă cele mai curate haine. Înveți asta nu când ai prima pereche de blugi ultima modă, ci văzându-te cu aceștia rupți în ultimul hal.

sâmbătă, 13 februarie 2021

FIRIMITURILE

 


     Fără să vreau, de multe ori în trecerea zilelor, îmi aduc aminte de vremea copilăriei, de timpul în care pâinea se lua pe bază de cartelă și de momentele în care, conform unui calcul aberant, ți se tăia dintr-o pâine dacă nu ieșea calculul per familie  pentru un anumit număr de pâini. Adulții, firește, știau cauza, apoi am aflat-o și noi, chit că nimeni nu vorbea public despre acest aspect. Cu toate astea mă gândesc că atunci, văzând pâinea înjumătățită, parcă mi-era și teamă să rup/scobesc un pic din ea câteva firimituri, numai la gândul că trebuie dusă acasă așa cum am cumpărat-o și să ajungă pentru o întreagă zi. Nu că nu se mai frământa și-acasă, dar nu era făină pe toate drumurile ca acum, bruma de făină era păstrată pentru vreo prăjitură, pentru căpețele (prescuri) cine avea parastas ori pentru vreo ciulama, bașca pentru făcut tăițeii de casă, că nici fideaua nu dădea pe-afară din rafturi.

      Timpurile trecute au avut lipsurile lor, în special materiale, dar acele timpuri au reușit să păstreze în mintea și inima multora o verticalitate sufletească pe care astă rareori o mai întâlnești. Ai zice că tăria de caracter, credința și dorința de îmbunătățire a sinelui a scăzut în ultimile trei decenii invers proporțional cu creșterea bunăstării materiale sau, mai bine spus, cu posibilitatea de procurare, de la orice colț de stradă, a ceea ce înainte nici nu visai să ai.

      Firimituri. Mi-a rămas gândul la firimiturile pe care atunci le adunam, nu se arunca nimic, colțurile plăcintelor erau chiar o delicatesă, azi aproape că toată lumea le aruncă, ba până și coaja mămăligii era folosită, ca să nu mai zic că tuciulețul în care era făcută mămăliga nu se spăla ca acum imediat, ci întâi se fierbea lapte în el, gustul de lapte fiert și mămăligă răscoaptă fiind astăzi o poveste de necrezut pentru cei mai tineri, o clipă din povestea unor timpuri, pentru noi.

      Firimituri. Acum două mii de ani, într-un dialog rupt parcă dintr-un examen de cercetare a credinței, o femeie, cananeeancă de neam, înfrunta dumnezeirea cu răspunsurile perfectei demnități, cu smerenia curatei conștiințe, cu durerea unei mame înfrigurată de încercări și cu răbdarea cerească a unui om care, poate, de multe ori în viață, doar prin firimiturile de atenție ale celor din jur a putut merge mai departe, căci fiica ei se afla în mare suferință.

      Iar El (Iisus), răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

       Să fii pus în rândul câinilor, coborât în rândul animalelor, nu e ușor, ai zice că nici nu ar fi putut Hristos să spună asta, dar taina a fost alta, nu înjosirea femeii, dimpotrivă, ridicarea ei, căci în momentul care fără nicio sfială a mărturisit că și firimiturile-s bune, a primit mult mai mult, a primit întregul, a primit vindecarea, a primit bucuria de a mânca pe săturate alături de fiica sa, fără lacrimi în ochi și în gât, la fel ca și ceilalți de la care, cine știe câtă vreme, a tot primit firimituri.

      Fărâmiturile sunt bucăți mai mari, firimiturile, îndrăznesc să afirm, chiar dacă sunt sinonime, dau sens unor bucățele și mai mici decât fărâmiturile. O firimitură poate avea puterea unui întreg, nu satură, dar oferă gustul întregului, puterea lui, așa cum spunem noi, cei care încercăm să fim cu adevărat credincioși, că-n fiecare fărâmitură de Împărtășanie e prezent Hristos în toată slava. Și, chiar dacă nu știi să reciți biblioteci întregi, poți mângâia cu un vers; dacă nu știi să gătești ca un chef bucătar, poți bucura oferind un măr; dacă nu poți întoarce un suflet rătăcit, măcar să-l ții aproape nu povestindu-i despre credință, ci arătându-ți credința prin ceea ce faci. Bogatul din evanghelie, dacă o firimitură ar fi lăsat să-i scape către săracul Lazăr, primea un strop de apă, dar n-a făcut asta, deși, clar, și firimiturile ce cădeau de la masa lui tot de câini erau mâncate.

      Firimituri.  În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător ori rest,  de noi depinde cum știm să gestionăm un întreg, de noi depinde cui și cât tăiem, de noi depinde (când depinde) ce facem cu firimiturile, măcar cu cele de atenție,  căci în bogăția noastră considerăm că avem dreptul doar la întreg, firimiturile, resturile, cuvenindu-se câinilor.

      Firimituri. Mereu îmi aduc aminte că mi le-aș fi dorit, dar de fiecare dată am înțeles că și acestea trebuie să fie împărțite, fac parte dintr-un întreg din care ne dorim mereu să rupem doar pentru noi, și clar, niciodată nu ne vom sătura, am rupe mereu și mereu, făcând de fiecare dată firimituri.

joi, 24 decembrie 2020

COLINDUL LUMINILOR NEAPRINSE

 


În pustia liniștii de-afară, nefirească și aproape tristă, socotind momentul din an în care ne aflăm, doar o ceață rece dă târcoale pe lângă lumina becului de pe stâlp, și se revarsă generos peste capătul de uliță unde locuiesc. E strigător de liniște, în alți ani totul era un zumzet al nopții de Crăciun, era zbuciumul în care, de veacuri, se binevestește nașterea unui Prunc, atunci vestit de păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, iar mai apoi, vestit de cetele de colindători, din tată-n fiu, încât cei ce au fost cândva copii, învechindu-se în zile, să devină bătrânii povestitori ai unei taine pe care, iată, timp de două milenii,  teologii o înrămează-n dogme cu cuvinte alese, iar colindătorii o transmit prin viu grai, cu bogăția cuvintelor rămase din moși străbuni.

Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, în alți ani, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Anul ăsta am tăcut, ne-am ferit și am ferit, am respectat legea cu lacrimi în ochi, e imposibil să faci cete de trei colindători când toată ceata ar depăși o sută de suflete curate de copil, e imposibil să porți masca când la fiecare colț de stradă te așteaptă alte bunătăți, alt ceai cu aromă diferită de cel dinainte și, mai mult decât atât, e greu să strigi din toți rărunchii pe la porțile creștinilor când ai pază pusă la gură. Pe cine ai putea lăsa acasă și pe cine să iei, n-ai strânge oare șuvoaie de lacrimi din ochii celor care i-ai lăsa dincolo de porțile caselor? Anul ăsta n-am fost pe ulițele satului, dar oare, oamenii, oamenii de aici și de pretutindeni, măcar aceia care se declară credincioși, l-au primit în sufletul lor și așa, nevestit?  Și dacă n-au putut ieși pe drum, au cântat oamenii colinde-n casa lor, au îngânat măcar, fie și-n roboteala cotidiană, un colind pe care îl vor fi avut vreodată în mintea seninei copilării?

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte  zi de zi.

Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.

Frisoanele neputinței sunt tare dureroase,  știu că nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi  şi trişti, pe la porţile vieţii.

 M-aş bucura ca ziua sfântă a naşterii lui Hristos să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători pe la ferestrele minții, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemenea pruncilor senini şi plini de pace. 

E liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, ca și cum, într-un colind magic, din neaprinse lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă sănătate, liniște și speranță.

Binecuvântări!

 

 

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

CĂDERI CARE TE RIDICĂ

 


În vreo două rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

„Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

Că vorbeam mai devreme de ispitorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e. Că doar ce am scăpat de Covid fără probleme și m-am ales cu o crâncenă cădere pe amărâtele-mi de coaste, turtindu-le dureros, în ispitirea de dinaintea postului cu tânguirile pe care, recunosc, nu le-aș fi avut fără această cercetare. Zice Ecclesiastul că „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Că doare nu mă vait, mai greu e cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „aproape mort” sau „pe moarte”? Abia viu, pentru că prima viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce par a fi insuportabile.

În cădere, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

Desigur, nu e cazul meu, am fost ajutat repede, iar mâinile dibace și atente precum și palmele ce se strâng în prietenie frumoasă au creat o stabilitate. Mai mult, că și mie-mi place hazul de necaz, pe lângă diagnostic, a venit și vorba românească, anume că „n-am nici pe dracu`”, asta ca încurajare, firește, că durerile doar eu le cunosc.

Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

Nu am curaj să gem, nu din pricina durerii, aceasta va trece și voi uita de clipa încercării, nu am curaj să gem fiindcă mi-e frică de nepăsare, pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.

miercuri, 21 octombrie 2020

AGORA

 


„...vreme este să taci, vreme este să grăiești...”.

În Grecia antică, de vreo 3 ori pe lună, într-o anumită piață publică, agora, regele își făcea cunoscute hotărârile. Partea frumoasă era că oamenii puteau vorbi și ei, scriau pe un ciob numele proscrișilor, a celor gata de exilare ori închisoare și, de la ăl mai bătrân la cel mai tânăr puteau lua cuvântul înaintea stăpânului. Libertatea cuvântului, gândesc eu acum, a fost și atunci, ca și acum, măcar la nivel de sămânță, reminiscența unei primordiale hotărâri, posibilitatea de a alege rostirea unui cuvânt ori săvârșirea unui act fără prea multă îngrădire.

Virtualul este, mai ales în ultima vreme, o piață publică în care teoretic fiecare poate vorbi, sau nu, măcar pe propriul „perete”. Wall-ul devine, așadar,  spațiul personal în care arăți ceva și te arăți lumii în diversele manifestări cotidiene, ca și cum ai beneficia de un spațiu ce aparent îți aparține, îl administrezi, dar un spațiu cu geamuri pe toate părțile, uneori mai fumurii, prin care prezinți și vezi ceea ce se discută în piață. Doar decența și inteligența  de a nu-ți expune în agora, public, problemele intime te ferește  de oprobriu ori de aclamații inutile, fiindcă să fim înțeleși, problemele unor clipe de viață ce în anumite momente se (în)scriu bolduit pe sinuosul drum al existenței nu trebuie să fie făcute publice, altfel vei ajunge să constați, cu mare amărăciune, că cei ce cândva strigau Osana, să strige mai târziu, acuzator, să se răstignească.

Agora, da, o piață a ideilor în care regii zilelor noastre, în ovații, își impun mesajele, iar poporul, o ceată de golemi ușor de manipulat, fără a avea o identitate în sine, ci doar una de moment, în bucuria primirii unor like-uri care să înlocuiască străvechea  coroniță din ramuri de măslin, stă mereu în așteptarea stăpânului care, doar ștergând o literă din fruntea ce străjuiește conștiința,  te trece de la adevăr la moarte.

Deși am primit de la Dumnezeu darul de a vorbi, alegem tăcerea, oamenii ne forțează să tăcem și facem asta taman de frica faptului că e posibil să devenim prizonierii propriilor noastre gânduri rostite, ostracizații unor timpuri în care valoarea unui adevăr rostit, să echivaleze cu o sentință nedreaptă pusă în aplicare prin lapidare continuă, nu cu pietre făcută, ci cu ascuțite și meșteșugite cuvinte.

Văd zi de zi în virtual și nu numai, văd peste tot cioburile încă scrise, ori scrise și necitite, despre proscrișii unor zile în care, până și eu, guralivul, îmi dau seama că tăcerea e în astfel de situații cel mai bun medicament pentru suflet și minte.

Tăcerile noastre pot fi de multe ori osânditoare dar și mântuitoare. Poți fi acuzat pentru tăcere, dar nu la fel de osândit ca pentru un cuvânt greșit. Și mai e un aspect, nebunia omului care crede că deține adevărul în orice articulare se poate întâlni cu tăcerea lui Dumnezeu, ca-n judecata lui Hristos, acolo nici măcar spălarea pe mâini înaintea poporului nu poate șterge urmele viitoarelor sentințe.

Agora, piața publică, în special cea din lumea virtuală, e saturată de îndemnuri motivaționale, mai greu este însă cu puterea exemplului, de aceea, când observați că-n jur se așterne uneori tăcerea, bucurați-vă, înseamnă că în lumea asta mai sunt oameni care știu că timpul pentru a tăcea e vremea în care, în adâncu-i, omul își lămurește, cumpătat,  în focul fierbinte al conștiinței, aurul cuvintelor viitoare, asta pentru că, așa cum spune un proverb arab, ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor spuse.

E piața plină de oameni care cuvântă, și-n judecata lor oarbă, scrijelind pe cioburile mizere ale ignoranței, uzează de libertatea cuvântului osândind pe cei ce, mărturisind adevărul, au ales tăcerea.

Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

 

 

sâmbătă, 17 octombrie 2020

DE DINCOLO DE MORMÂNT

 


Nu credeam să-nvăț a muri vr(e)odată..., ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!”

Într-o zbatere ce se repetă pedagogic an de an, natura, în spectaculoasa-i existență, își face trecerea de la viață spre moarte într-o jilavă atmosferă, aerisită doar din când în când  de răbufnirile speriate ale unui vânt nesigur ce zburlește frunzele ruginii ale unor copaci pregătiți de hibernare.

Ochiul omenesc, robit deja de multă vreme de pixelii aparatelor ce transmit informație, pierde spectacolul naturii, în cel mai bun caz, izolat, se fac fotografii cu colțuri de natură moartă ori vie, doar că mirosul, foșnetul, și vibrațiile nu pot fi surprize în nicio fotografie din lume. Ori moartea, doar surprinsă de aparate, nu are decât o însemnătate statistică, una mult prea mediatizată, trecerea dincolo rămânând doar starea prin care fiecare pășește singur, conectat sau nu la vreun dispozitiv, înconjurat sau nu de semeni ce au curajul (de ce nu și dragostea) de a veghea la  momentul în care se face desprinderea, când toată mărirea de aici dispare și durează doar o clipă, cum spune o frumoasă cântare, pentru ca moartea pe toate acestea să le primească.

Ne naștem cu moartea în oase și murim cu Viața în suflet.  Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori." E așa de simplă trecerea și atât de vie clipa încât de multe ori ai senzația că din morminte răzbat ecouri de viață prin derularea unor amintiri ce uneori nu se sting niciodată, iar alteori, prin vise ce par atât de palpabile, să se permanentizeze gândul că cel plecat este foarte aproape, asta fără a cădea în ispita unor boli psihice ce deschid porțile unor trăiri nedorite.

Să nu vă întristați ca cei care nu au nădejde!”

Moartea, privită din afară, a devenit un spectacol tragi-comic pe scena vieții. Pe lângă învățătura Bisericii despre moarte și înviere s-au alipit în timp diverse pseudo-învățături, de multe ori chiar cu acordul unor slujitori, costisitoare obiceiuri și dăunătoare sfaturi. În circul cotidian al morții au intrat găinile, ațele, pieptenul, banii găuriți, felurite forme de colaci și cusături, superstițiile despre oglinzi, pisici și bărbierit, plus tot felul de strigături, jelituri, cuverturi, cărat de ape și spălat de rufe de parcă înaintea lui Dumnezeu totul ar trebui prezentat ca unui șef căruia trebuie să-i iei fața cu niște aranjamente făcute pe fugă, spre deliciul asistenței, într-o încercare de mituire pentru o judecată părtinitoare.

Să nu te întristezi în fața morții e greu, dar nu ca cei care nu au nădejde, fiindcă nădejdea învierii, a vieții veșnice, a trăirii sufletului dincolo de țărâna trupească creează premisa unor lacrimi de întărire, a lacrimilor vărsate doar pentru neștiința de a fi putut trăi mai curat, mai sincer, mai aplicat lângă cei de lângă.  Poate de aia, la marginea cetății Nain, acum 2000 de ani, Hristos învie un tânăr, singurul copil al mamei sale, iar aceasta văduvă, pentru faptul că a văzut lacrimile mamei îndurerate, lipsită de știința și credința în înviere. Îl învie în fața unei mulțimi mare de oameni, apropiații familiei, evident îndoliați, dar și a celor pe care-i definim ca gură-cască, mulți și îndârjiți, nelipsiți nici azi (urmașii lor, desigur) de la înmormântările publice, curioșii morbizi și clevetitori ai secolului XXI, acei ahtiați după grotesc și ipocrizie, sfătuitorii de ocazie, mai activi și prezenți la astfel de evenimente decât ciorile pe stârvurile de pe câmpuri și din  păduri.

Am văzut mulți oameni murind. Unii, prea îndârjiți în a mai stărui o clipă, au plecat cuprinși de o mare tristețe. Alții, împăcați cu viața, înconjurați de cei dragi, în lumina unor candele plină de lumină, au plecat liniștiți, senini, ca și cum după o viață de muncă ar merge într-o vacanță binemeritată în apropierea sfinților și, de dincolo de  morminte, să transmită prin faptele bune făcute pe-aici, nemuritoare lecții de trăire. 

Nu, moartea nu trebuie să fie  nicidecum lăsată-n grija saltimbancilor și a celor care fardează strident chipurile vlăguite de viață, moartea trebuie lăsată-n grija rugăciunii liniștite și scurte, în scăldarea unor lacrimi de iertare și speranță, în lumina unor candele ce pâlpâie spre veșnicie și-n milostenia curată, nefățarnică a unor prinoase care nu trebuie să sature spre îmbuibare, ci doar să mângâie spre aducere aminte.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească. Mă uit în livadă și văd cu ninge cu frunze îngălbenite, căci s-a pornit din nou un vânt ce le scutură spre cer, ruginite,  și merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.

duminică, 11 octombrie 2020

SEMĂNÂND ÎNCREDEREA, CULEGI RESPECTUL

 


Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”.

Pentru prima dată în 24 de ani de preoție am ascultat toaca și clopotul vestind de Liturghie, stând acasă. Nu știu cum să vă descriu sentimentul, în mod normal trebuia să fiu acolo, să aștept oamenii, să stau un pic de vorbă înainte de slujbă, să încep slujba și să mă bucur de glasurile celor care mai timid ori mai curajos cântă în biserică, apoi, după slujbă, să stăm iar de vorbă.

Pregătirea de slujbă se aseamănă întrucâtva cu pregătirea unui ogor pentru însămânțare, pentru ca odată începută treaba, să poți arunca sămânța, să distribui  cuvintele, să faci să rodească cu rod însutit toată fapta cea bună, spre a fi îndestulare celor care doresc o astfel de  hrană nu doar pentru o zi, ci pentru o viață întreagă.

Dar azi nu, nu am plecat la slujbă. Azi am rămas acasă hrănindu-mă cu cuvintele celorlalți, cu cuvintele celor cărora ani de-a rândul le-am vestit Cuvântul prin simplele mele cuvinte, întărit fiind în gândul că cele predicate de mine s-au lipit bine de mințile și sufletele celor care au călcat pragul bisericii cel puțin în anii în care eu le-am fost preot. Eu am încercat să semăn numai sămânță bună în ogorul pe care-l tot îngrijesc cu mare drag, chiar dacă, ca oricărui semănător, indiferent cât de bun ar fi, se mai întâmplă să cadă semințe și pe drum, prin vreun loc pietros ori spinos, iar rodirea să fie anemică și fără rod bun.

Din respect pentru oamenii păstoriți, de dragul celor încredințați spre slujire, din dorința de a-i proteja și pe ei ca și pe cei ai casei mele, încă din primii ani de slujire am mers pe calea adevărului și, cu transparență, în lucrarea iubirii, cu celeritate și responsabilitate, „ deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.

Vă întrebați oare, unii, ce rost au cuvintele mele de azi? E simplu, azi, într-un fel, deși știam de multă vreme, realizez că ceea ce am semănat cândva, rodește acum și rodește frumos. La cerere, repet, la cerere mi-am făcut testul pentru Covid, cel mai mic simptom mi-a dat de gândit că eu, preotul satului, prin natura misiunii  mele, iau contact cu aproape tot satul. Firește, în ultimele luni am luat contact protejat, respectând toate normele legale, inclusiv în biserică, iar asta nu doar declarativ.

Pozitiv, da, asimptomatic, până acum fără probleme grave și, slavă Domnului, izolat la timp după cum rânduiește legiuitorul. De ce am făcut asta? Repet, dincolo de grija pentru familia mea, din respectul pe care-l port credincioșilor mei, din grija ce le-o port, din dorința de a-i vedea sănătoși, întregi, siguri pe ei și în siguranță lângă mine, din dorința de a nu umbla cu două măsuri, la gândul că vor avea și de acum înainte încredere în preotul lor și-n sămânța cea bună a cuvântului pe care îl transmite de la amvon și nu numai.

Sutele de mesaje primite, nenumăratele telefoane și toate gândurile bune adunate în ultimele trei zile mi-au arătat că sămânța cea bună, acolo unde a căzut, a rodit însutit. Oamenii au apreciat că, deși nu m-a obligat nimeni să fac testul, am procedat moral și, chiar dacă acum sunt nevoit să stau departe de lume, pierzând evenimente importante în familie ori în societate, le sunt aproape și, peste toate, le rămân același vertical slujitor.

Nu intru în polemica covid-ului, că există ori ba, că e conspirație ori nu e, că unii sunt îndreptățiți și alții marginalizați. Când primești rezultatul ca fiind pozitiv și știi că nu e tocmai o cruce ușoară nu te mai gândești la polemică, ci la cei din jur, la cei pe care-i iubești. Drept care, părintește și prietenește vă spun, dacă aveți minime simptome, faceți testul, asta înseamnă responsabilitate și iubire, înseamnă respect și recunoștință față de cei din jur, înseamnă să vă protejați și să-i protejați pe cei dragi.

Altfel, dacă vă întrebați unde este Dumnezeu în ecuația asta, e simplu, în ce mă privește această cercetare la care sunt supus, înmiit mai mică decât încercările lui Iov ori ale altor oameni drepți, această cercetare nu este nimic altceva decât modul prin care răbdarea, credința, încrederea și speranța cu care am fost dăruit trebuie să treacă la alt nivel. Nădăjduiesc că voi ieși mult mai întărit din această izolare, mult mai aplecat spre suferințele oamenilor, mult mai dăruit slujirii mele, mult mai sigur pe hotărârile mele și, de ce nu, mereu pregătit pentru celelalte încercări ale vieții.

Vă mulțumesc tuturor celor ce ne purtați în rugăciuni, vă mulțumesc pentru aprecierea voastră! Sămânță bună am semănat în timp, roade minunate culeg acum.

 


sâmbătă, 3 octombrie 2020

PRIMUL PAS

 


Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Când ești prunc părinții se bucură enorm de prima gângurire, apoi de primul cuvânt rostit. Plecatul de-a bușilea este un semn bun, dar clar, peste toate, primul pas rămâne în istoria oricărei familii. Cumva, primul pas făcut reprezintă ruperea unei piedici ce te leagă de trecut, dezlegarea e un fel de a merge în favoarea unui alt stil, mult mai rapid, mult mai lejer și mult mai sigur.

A face primul pas spre orice lucru bun reprezintă câștigarea unei prime lupte, iar asta indiferent că-ți învingi frica ridicând mâna pentru a răspunde la prima temă, fie pentru a intra pentru prima oară într-o echipă pe care doar ai admirat-o de pe margine, de ce nu până la a mărturisi dragostea față de o persoană ori, spiritual vorbind, pentru a da mărturie în fața oricărei autorități lumești pentru credința ce-o trăiești în adâncul sufletului.

Dar primul pas nu e ușor, pentru a-l face ai nevoie de maturitate, de credință și încredere, de eleganță și deschidere, toate aceste calități și virtuți creionând chipul omului care știe să se desprindă din marasmul mocirlos al unor trăiri periferice, de multe ori aproape lipsite de orice legătură cu interiorul, cu sinele, cu adâncul netulburat al trăirilor primordiale, curate, nealterate și neviciate.

Ascult de mai bine de două decenii mărturisirile multor oameni, și credeți-mă, în trecerea timpului mă întreb tot mai des de ce e așa de greu să ierți pe cel de lângă și, mai mult, de ce este (aparent) imposibil să-l iubești pe cel ce ți-a greșit. Poate că, gândesc eu, iertarea înseamnă să-ți întinzi mâinile pe cruce, ca și Hristos odinioară, iar primirea cuielor în palmele noastre murdărite de păcate, ar putea da sens iubirii, sângele spălând, pedagogic vorbind, mizeriile unor maculate trăiri. Dar cine mai are azi atâta dorință de iertare încât să se răstignească în gunoaiele de la periferia unei lumi în care fiecare care-și strigă nevinovăția?

Se întreba Nicolae Steinhardt cândva așa: „de ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens”. Și că tot ziceam de nevinovăție, tot el, monahul de la Rohia, spunea că „Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea”.

Observ, ca tot omul ce folosește internetul, cum pe miile și miile de pagini din toată lumea se vorbește despre iubire, ca și cum iubirea s-ar vinde la kg ori la metru, în stare solidă, lichidă gazoasă și-n recipiente îmbrăcate-n pluș roz, folosindu-se, desigur, citate bine încadrate în filigrane care să ia ochii cititorului.

Ahh, ce simpliste trăiri au oamenii acestui început de mileniu! Trăim în presiunea, obsesia ori povara posesiei asimilând netrăirile iubirii cu neîmplinirile materiale, cele de la care, în cea mai mare parte, pleacă și ura dintre oameni. Căderea aceasta morală este o lecție neînvățată, din cauza ei părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții, ca să aduc în față cuvinte pe care le cunoașteți mulți, asta fiindcă transmitem urmașilor aceleași răutăți cu care noi ne-am hrănit, fără să ne dăm seama că de fapt a cădea nu înseamnă doar a-L părăsi pe Dumnezeu, ci și pe tine însuți, prin ură omul fiindu-și mai întâi sieși dușman și abia mai apoi celorlalți.

Știu, îmi veți spune că există porunca iubirii. Există, da, dar nu ca o poruncă dată de stăpân sclavului, porunca iubirii este un paradox ce se deslușește prin libertate, iubești dacă vrei, porunca fiind de fapt sensul unic (rutier vorbind, știți ce impune sensul unic), fiind singura cale de urmat, dacă vreți Calea, singurul drum bun, pentru că iubirea este singura cale care nu te duce în acel no man's land în care constați că nu mai ești al nimănui, că mânat de vanitate, ură, mândrie și dispreț vei ajunge la marginea lumii, eufemistic vorbind, murind într-un egoism rece, gol și golit de orice umbră de lumină.

În viață nu așteptați niciodată pe celălalt să facă primul pas spre săvârșirea unui lucru bun. Nu așteptați niciodată pe ceilalți să vină să ceară iertare, faceți voi pasul și veți fi liberi. Nu lăsați timpul să treacă peste supărări, faceți primul pas și încercați să iubiți, abia mai apoi puteți simți cu adevărat ce înseamnă libertatea și de ce răstignirea în fața lumii, dincolo de suferință, înseamnă eliberare.

Porunca dragostei? Da, iat-o explicată perfect de apostolul neamurilor, bună de tipărit în adâncul sufletului cu slove de lumină.  Ce voiţi? Să vin la voi cu toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii? De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.  Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.  Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Dragostea nu cade niciodată... .  Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea... . Toate ale voastre cu dragoste să se facă”.

Știu, e greu primul pas.

sâmbătă, 5 septembrie 2020

DAR LUCRĂTORII CEI BUNI?

 


În mirosul îmbătător al strugurilor ce dospesc mustul dulce ce stă să țâșnească din ciorchinii încercați de seceta verii, ascult semnele toamnei și încerc să înțeleg semnele timpului pe care, trăindu-l, nu-l mai percep la dimensiunea trăită în vremurile în care, copil fiind, așteptam cu nerăbdarea să-mi închei socotelile cu vara pentru a răspunde chemării unui clopoțel ce aduna de prin toate ulițele satului o grămadă de copii nerăbdători să intre dincolo de gardul ce despărțea pe cei cu treburi de cei care doreau să învețe.Unele lucruri aparent nu se schimbă, și acum, ca și atunci, se pregătește teascul pentru vinul nou, mirosul mustului va umple aerul și oamenii, bucuroși, vor începe să facă socotelile muncii de-o vară. 

Greu, foarte greu, din ce în ce mai multe slugi rele și destui stăpâni pretențioși, prea puțini lucrători buni și mult prea puțin răsplătiți pentru munca lor. Oare, la pilda lucrătorilor cei răi ai viei, de ce cei mai mulți cititori și interpreți ai Scripturii se apleacă cu precădere spre acei vieri (lucrători ai viei) răi, nerecunoscători, care vor fi pierduți pentru răutatea lor, lăsând deoparte, minimalizând ori chiar ocolind cu bună știință pe lucrătorii cei buni? 

Răspunsul perfect nu există, dar un lucru e lesne de înțeles, ne transformăm, fiecare din noi în parte, din slujitori falși în stăpâni tirani, dorind să putem dispune  de tot ce poftim, dictând altora chiar și-n momentele în care nici de noi înșine nu ne putem purta de grijă cum se cuvine.

Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

Eram copil când, la vremea cuvenită în alegerea noilor pionieri, a comandanților de grupă, de detașament și unitate nu am fost nominalizat. La început nu am știut de ce, apoi am aflat că nu am voie să port șnur de comandant fiindcă am tatăl preot și, mai apoi, am înțeles și ce însemna acest lucru, chiar dacă, într-un târziu am fost făcut pionier, primind și o palmă grea pe motiv că, intrigat de cele întâmplate, nu am mai vrut să rostesc jurământul de credință. Să vă mai zic că pe același criteriu nici la premiul I nu am avut voie vreo patru ani? Firește că nu port ranchiună nimănui pentru acele momente, de la acei oameni, atunci tributari sistemului în activitățile extrașcolare, am învățat foarte multe lucruri, profesional vorbind, și-au făcut datoria cu prisosință ca noi să rodim peste ani.

Problema este cine este stăpânul de culege roadele, cui ne raportăm când trebuie să dăm tot ce este mai bun și dacă munca noastră este apreciată așa cum se cuvine. Că darurile sunt împărțite, știm toți, nu putem avea toți aceeași chemare, aceeași meserie, depindem unii de alții și ne completăm în slujiri. Dar de multe ori se rupe lanțul în multe locuri, ne răzvrătim împotriva stăpânilor și chiar împotriva lui Dumnezeu împropriindu-ne lucrurile ce nu ne aparțin, dorindu-ne scaunele pe care nu ne putem așeza, judecând superficial acolo unde ni se pare că avem dreptate. E foarte adevărat că nici stăpânii nu sunt fair-play de fiecare dată, unii judecă cu două măsuri, alții se feresc de lucrătorii buni pentru a avea alături doar pe cei ce știu să strângă roadele, nu să le și cultive ori să le îngrijească sau, și mai rău, se feresc să-și atragă oameni care să sfințească locul dintr-un orgoliu de neînțeles, ca nu cumva laudele să curgă și spre truditori, nu doar spre cel ce conduce.

Vine însă vremea când se fac socotelile, când sună clopoțelul, când gardul începe să capete sens, când din turnul de veghe apar dovezile, când lucrătorii cei răi își vor dori totul pentru ei fără a da stăpânului nimic, când stăpânii buni vor găsi răspuns drept la judecată și când stăpânii răi, care nu și-au căutat slujitori buni, vor cădea pe piatra aceea tare care, nefiind așezată la locul ei, în capul unghiului, le va surpa toată agoniseala.

Se spune că stăpânul bun s-a dus departe. Aici e taina, aici e paradoxul care schimbă logica, aici se tulbură și deopotrivă se limpezesc apele, căci plecarea stăpânului, departe chiar, descoperă libertatea, sfânta libertate, lucrătorii sunt lăsați să lucreze și să aducă roadele fără a fi stingheriți, căci în libertate se regăsește însăși progresul,  libertatea poate vădi, după caz, atât binele cât și răul, viața și moartea.

Pomii buni sunt cunoscuți după roade și oamenii buni după fapte. Avem prea puțini oameni buni, avem prea multe teascuri rupte, prea multe podgorii părăsite, prea puține vase curate, destui stăpâni necugetați și lucrători răi la tot pasul.

Să luăm noi moștenirea” au zis lucrătorii cei răi, de parcă poate cineva moșteni la nesfârșit vreun bun al acestei lumi. Suntem vremelnici lucrători ai viilor încredințate, fiecare la locul său. Când privești în urmă și vezi roadele, bucură-te, nu ascunde nimic, împarte ce ai, dă ceea ce ai de dat stăpânului ce a avut încredere în tine și apoi pregătește terenul pentru roada următoare având mereu în ochi piatra din capul unghiului, șlefuită, dreaptă, curată, cea mai bună măsură cu care se poate măsura din orice unghi și latură pentru o dreaptă zidire și lucrare.

Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.”

 

 

miercuri, 5 august 2020

ÎN LUPTĂ DREAPTĂ CU DUMNEZEU



V-ați luptat vreodată cu Dumnezeu? L-ați provocat vreodată pe Dumnezeu la o luptă dreaptă încercând, zic și eu, să vă vedeți limitele? Ori poate vreodată, ispitiți la luptă de către Dumnezeu, ați avut măcar o mică victorie?
În viață putem avea parte de victorii care să ne coboare și de înfrângeri care să ne ridice, putem avea parte de încercări și ispite care să ne zidească și de porți deschise care să ne înfunde. Și mai știu un lucru, anume că pașii făcuți cu încredere pe valurile vieții, chiar dacă-s puțini înaintea unor inerente scufundări cauzate de angoasele deseori puerile cu care ne înveșmântăm, pașii ăștia, în micimea lor, sunt cei mai siguri în urcarea unor trepte pe scara propriei existențe.
Ultimile trei săptămâni au fost pline de încercări, încercări de suflet venite în valuri uriașe și-n trepte abrupte, încercări ce recunosc că mi-ai ispitit mintea și simțirea spre a-mi pune întrebări care să-mi cutremure ființa brăzdată pe alocuri de șiroirea unor lacrimi amare. Doar că, scris este: „cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, iar asta nu ca o predestinare care să anuleze dulcea libertate, ci ca o purtare de grijă armonios rânduită spre a fi atât părintească, cât și pedagogică.
De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Drumurile vieții sunt nebănuite, răscrucile vieții și răspântiile ce astăzi se numesc sensuri giratorii ne oferă posibilitatea de a alege drumul pe care ar trebui să continuăm un lucru început ori un lucru pe care ar trebui să-l începem. Că latinii ziceau „via recta semper bona” știu, dar ei nu la elevația drumului se refereau, ci la modul în care ne putem păstra verticalitatea în cele pe care le urmăm ori le coordonăm, ba chiar și verticalitatea clipelor în care, îngenunchiați fiind, ne păstrăm gândul tot spre lucrul cel bun.
Din primăvară am hotărât să urc din nou pe Athon, doar că șansele de a merge în Muntele Athos scădeau pe zi ce trece, mai mult, cu trei zile înainte de termen deja era aproape imposibilă plecarea, cercetarea cu care am fost încercat și ispitit atingând cote paroxiste cu două zile înainte și, abia în ziua plecării, cu doar câteva ceasuri înainte, totul să se rezolve ca prin farmec, ca și cum, o ceață densă și rece s-ar risipi în cele patru zări spre a lăsa loc soarelui să încălzească și să lumineze totul în jur.
Și nu, nu testul (Covid) a fost problema, a fost negativ, așa cum am simțit dintru început, ci testele, acele lecții predate și examinate aproape instantaneu de către Cel căruia îi slujesc cu drag și credință, pe de o parte, iar pe de altă parte de către alte terțe persoane ori situații.  
Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Chiar așa, de ce? Cândva, apostolul Petru, speriat de valurile mării,  a început să se scufunde în valurile unei mări scăldate-n smoala unei nopți cercetate de furtună. La mine a fost mai rău, în lumina zilelor am trăit bezna unor momente în care valurile nu prim mărimea lor mă speriau, ci prin desimea cu care se succedau. 
Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Plecarea a fost ca de fiecare dată minunată, revederea unor prieteni deja vechi, întâlnirea cu prieteni noi dar la fel de minunați, ne-mișcarea din mașinile aflate în mișcare și bucuria povestirilor depănate în sutele de km au scurtat parcă distanța pe care o avea de parcurs. Fiecare din noi am avut, pare-se, înaintea acestui pelerinaj, felurite încercări, fiecare din noi biruind ispitirile spre a duce la bun sfârșit ceea ce ne-am propus încă de anul trecut, ceea ce hotărâsem la începutul primăverii.
Poate că vă întrebați la ce bun să citiți mai departe. Cumva, sincer, vă înțeleg, dar trebui să știți un lucru, aceste plecări nu-s concedii spre îmbuibare, nu-s momente de relaxare fizică în care lenea devine arbitrul fiecărei clipe petrecute departe de oarece responsabilități. Nu, aceste plecări sunt răspunsuri de mulțumire pentru multele împliniri cărora, din nefericire, veșnic nemulțumiți, noi nu le dăm cinstea cuvenită.
Dincolo de relaxarea aproape de neînțeles cu care ne-au primit grecii pe continent, una de bun simț, cu păstrarea unor distanțe legale mai mult decât firești și cu respectarea atât de naturală a unor reguli în vreme de pandemie, dincolo de naturalețea și eleganța cu care am fost serviți, există starea de dincolo de oraș, cea din Munte, unde totul parte rupt dintr-o altă lume, ca și cum ai intra direct într-un film bun petrecut în timpurile în care nu exista frica morții la fiecare pas.  Athosul, cu regulile lui simple, izvorâte din ancestralul unor timpuri greu încercate, dezvăluie o trăire idioritmică ce funcționează după trei norme, ascultare, rugăciune și iertare, norme care în lume sunt aproape de neconceput. Rugăciunea este continuă, munca este aproape de ocnă, rezultatele sunt de excepție, ascultarea este ca o fiică a iubirii și iertarea este ca un medicament care vine să stingă toate rănile unor zile greu încercate.
De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. Am început urcușul spre Athon la ora 4.30 dimineața, exact în momentul în care, în biserica schitului de la Prodromu slujba era în plină desfășurare. La lumina lanternelor rucsacii păreau niște uriași ce se agățaseră de umerii noștri. Și până la urmă, chiar așa era, rucsacii mari purtau de sus până jos toate cele necesare unui urcuș serios pentru o noapte de dormit sub cerul liber. Izoprenul ține ceafa, sacul de dormit ține mijlocul, hainele de schimb, bruma de mâncare de post, cele câteva cepe, lămâile și bidoanele de apă, câteva conserve și chiar fructe atent dosite printre lucruri,  încărcau spațiul de mijloc. La Stavros, cumva la mijlocul drumului, ultimul loc unde se găsește apă, am făcut un popas de rugăciune și odihnă. Apoi a început urcușul sinuos și abrupt vreo 900 m până la Panaghia, ultimul loc de odihnă înaintea asaltului final spre 2033 m, asaltul făcut doar în bătaia soarelui ce încinge stânca colțuroasă din ale cărei crăpături, ici-colo, răsare câte o floare sălbatică crescută-n mângâierea vânturilor de înălțime.  Iar vârful, Athonul, locul în care odinioară era așezată statuia de aur a lui Apollo, se descoperă ca un sanctuar de liniște peste care se revarsă la apus binecuvântarea unui cer pe care ai senzația că-l  poți atinge cu mâna și, în strălucirea nopții, cu revărsarea unui fluviu de stele ce par a se zbengui în voie peste creștetele celor care, osteniți de urcuș, dorm sub cerul liber așteptând răsăritul senin al unui restart de trăiri mai mult decât dorit în vremurile de restriște. 
Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, ca-n viață de altfel, depinde de locul în care te afli în barcă, căci atunci când ești pe creasta valului ai senzația că urci, doar senzația, fiindcă cealaltă parte a bărcii deja a coborât. Gambele făcute stâncă și genunchii ce nu mai răspund la comenzi, ca o mașină fără servo direcție sunt doar senzații de moment, durerile sunt înăbușite de bucuria reușitei, fiecare pas spre nivelul mării, dincolo de durerea ascuțită resimțită de mulți, reprezintă un pas spre finalizarea unui drum binecuvântat.
Finalul, dincolo de epuizarea fizică, aduce cu sine pe chipurile celor din grup, oameni în toată firea, zâmbetul acela de fericire pe care numai pe chipul unui copil ce a marcat golul victoriei în ultimul moment al meciului. Bucuria sufletească a revederii unor părinți athoniți, rugători și muncitori, bucuria rugăciunii din mănăstirile muntelui și, de ce nu, bucuria de a ne ruga pentru cei de acasă, au șters, parcă, fiecare încercare de dinainte de plecare, ca și cum, de sus, zâmbind părintește, Dumnezeu a șters amărăciunea amintirilor, păstrând doar lecția dulce a cercetării sufletești.
 Ființial vorbind, nu căderile sunt problema, ci lipsa dorinței de a te ridica. Niciun urcuș nu e ușor, nicio coborâre nu e facilă. A urca sprijinindu-te pe valorii lumii în care trăiești presupune a avea o pregătire temeinică numai bună pentru momentele în care, nevoit fiind să cobori, să poți face asta cu aceeași bucurie cu care ai ajuns sus.
M-am luptat cu Dumnezeu, nu ca oarecând Iacov cel ce s-a numit Israel, doar ca un purtător al crucii de muritor cu stăruire spre cele ale vieții. M-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins mândria cu mângâierea smereniei; m-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins cerbicia cu ascultare; m-am luptat cu Dumnezeu cu cârtirea și m-a învins cu iertarea; m-am luptat cu Dumnezeu cu toată ființa mea spre a-I arăta că am dreptate în judecățile mele și mi-a răspuns la fiecare acuzare cu iubire.
Între cer și pământ, printre frunze și vânt, printre pietre și lut, printre ape liniștite ori învolburate, rămân o fărâmă de suflet ce se luptă cu Dumnezeu în luptă dreaptă, conștient fiind că fiecare înfrângere reprezintă de fapt o victorie a sufletului din ale cărui răni, în cel mai rău caz, nu pot curge decât șiroaie de lumină scăldată-n amărăciunea unor lacrimi deja uscate.