PESCUIREA MINUNATĂ

 

Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o lăsase în urmă Argeșul în fosta albie înainte de a fi mutat un pic mai departe de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară, după ploile bogate, pa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream  spectacolul creșterii, ci și bogăția de după retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.

N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit, mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil „pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes.  Contează ustensilele, dar mai mare-i pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe, după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută (nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe, trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la cubulețele de brânză ori râmele de băligar (astea necomestibile), încercam orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.

M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de pescuit.  Nu prinseseră nimic, Petru mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce. Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și apostolilor să asculte  sfatul de a mâna mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos  (omenește vorbind )poate nu pescuise niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.

„Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață, când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea  noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei noastre.

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia, Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici. 

Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele, așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi, trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția cerurilor.

Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață, cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui iubire.

Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”

N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.

CU ARAMA PE FAȚĂ

 

 

Sunt foarte mulți cei care se tem de clovni, nu doar copiii se tem, ci și unii dintre adulți, un paradox, dacă te gândești că un clovn are menirea să înveselească pe cei din jur, nu să inspire teamă. Evident, totul pleacă de la mască, nu prea poți avea încredere într-un om cu mască pe față, nici măcar atunci când el se dă a fi cel care îți dorește binele. Trăim vremurile în care nu mai poți avea încredere nici în cei ce nu poartă măști vizibile, darămite în cei care, sub protecția măștii, sub zâmbetul turnat în material, nevăzut, rânjesc ori se încruntă fără nicio sfială.

Fața, chipul, reprezintă cea mai vizibilă parte a corpului uman, fiind cea care, prin părțile ei constitutive, prin așezarea elementelor (definite de biologie)  într-o anumită ordine și armonie, definesc o persoană în cele mai profunde și expresive momente. Mai sunt și animale care au față, seamănă enorm între ele, dar ca omul, să semene și totodată să se distingă atât de vizibil, nu există, pe fața omului distingându-se fără probleme, deseori, și aspecte individuale, intrinseci, până la însușiri ce țin de parte morală, temperamentală ori chiar psihologică.  Una peste alta, mai ales pentru cei care au memorie vizuală, un chip văzut odată nu poate fi uitat o viață, chiar dacă pe urmă vezi mii și mii de chipuri. Fiecare om e unic în felul său, chiar și gemenii așa-zis perfecți, fiind diferiți. Și dacă vorbim de chip, să nu-l confundăm cu chipul divin dăruit omului, care se referă la altceva, teologic spus, la rațiune, voință și simțire, în mod normal îndreptate spre Dumnezeu, dar la fel de corect și cu extindere către cei din jur.

Fețele se schimbă, biologic așa este firesc, trecerea prin timp își spune cuvântul și schimbările, chiar dacă nu le sesizăm în oglindă zi de zi, se observă fără probleme an de an. Problema este atunci când nu se schimbă doar fața (tot organismul), fizic vorbind, ci și fața omului, ceea ce-l definește ca trăire în raport cu sine și ceilalți, de ce nu, cu Dumnezeu. Într-o viață oamenii schimbă multe, unii schimbă casele, alții mașinile, unii își schimbă stilul de viață  (în rău sau bine), alții încearcă să-și schimbe sexul, destui care și-ar dori schimba părinții, dar asta nu se poate, nu mai zic de cei care își schimbă credința, crezul, încercând să-l păcălească pe Dumnezeu doar cu schimbarea de fațadă, câți oare nu schimbă placa după bunul plac, mai nimeni, din păcate, nu se schimbă radical, din interior, schimbând, precum lupii, doar părul, rămânând cu năravurile neschimbate, poate doar ascunse sub măștile de clovni atunci când avem interese în raport cu ceilalți.

Schimbările în bine ne înalță, oamenii care sunt împăcați cu sine, verticali și deschiși la urcuș, sunt mereu pozitivi. A fi vertical nu înseamnă neapărat a sta în picioare, drept, un om care îngenunchează poate fi mult mai vertical în rugăciunea sa decât unul care, stând drept, vede lucrurile distorsionat. Nu vreau să intru pe terenul minat al schimbărilor faciale prin diverse  intervenții non-medicale, nu e cazul să mă refer la filtre virtuale ori fardări de orice fel, deja aspectul fizic nu mai e o problemă, lumea suferă din cauza celor care se întâmplă în spatele fețelor intens prelucrate.

Pe Tabor am fost de vreo trei ori, recunosc, nu m-am schimbat (în mai bine) atât cât mi-ar fi plăcut, mai am mult de lucru la ceea ce mi-ar plăcea să prezint la judecată, dar urcând Taborul nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce au văzut cei cinci martori (apostolii Petru, Iacov și Ioan, alături de Moise și Ilie), adică lumina cea neapropiată a slavei dumnezeiești, feerica strălucire care nu orbește, ci luminează, deschide ochii simțirii spre înțelegerea unor taine pe care omul, în toată istoria sa, nu le-a putut descifra decât parțial, fie în urma unor divine descoperiri, fie în mii de ani de studii ce nu se vor termina curând.

Nu e cazul să ridicăm pe omul îndreptat, schimbat, la cinstea de a fi așezat în vreo mandorlă de slavă, dar e momentul ca oamenii buni să fie mult mai apreciați într-o lume în care totul se mișcă de fațadă, încă mai este timp ca cei cu două fețe să fie puși alături de cei care au ajuns să-și dea arama pe față, lângă clovnii care degeaba mai fac giumbușlucuri, lângă cei care ar fi în stare să-și mituiască propria oglindă pentru a arăta un adevăr îmbrăcat în  minciună. Și ar mai fi ceva, pentru cei care spun că e prea multă lumină, când trăiești doar în întunericul, în bezna în care te vezi doar pe tine, n-ai cum să înțelegi ce înseamnă Tabor, că e locul în care urci pe pantele abrupte ale existenței, că unii ajung sus și se schimbă, că alții, prea grăbiți, se răstoarnă cu fața în jos, căutând tot spre bezna proprie în loc să privească spre înălțimile care cu adevărat le-ar da nu doar strălucirea unui chip cald și blând, ci și sens chipului divin pe care-l poartă.

PRIETENUL ANEVOIE SE CUNOAȘTE

 

În secolul în care like-ul și emoticonul sunt adevărate pârghii de legătură între oameni, sau poate nu; în era în care filtrele devin, zice-se, posibilități de susținere morală celor cărora nu le (mai) place cum arată și caută cu tot dinadinsul să semene cu idolii lor, mult prea mediatizatele VIP-uri, a căror viață, să fim sinceri, nu cred că e chiar șablonul ideal de urmat, chiar dacă, fiecare, având libertate de alegere, insistă ori abdică de la acest sentiment la un moment dat, în această lume în care prieteniile se numără online, prin mii, zeci de mii și milioane de urmăritori, cei mai mulți oameni, inclusiv cei care-s pe toate paginile, tot aproape singuri sunt, tot singuri vor muri, acel RIP și „nu te vom uita niciodată” devenind doar sloganuri pentru câștigat inimioare neînsuflețite.

Într-o pericopă evanghelică, cunoscută multora, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului.  Hristos, văzând credinţa lor, i-a spus slăbănogului: „iertate-ţi sunt păcatele”, primind, desigur, și vindecarea. Vorbind despre prietenii, suntem conștienți, mi-ar plăcea să cred că suntem conștienți că, cei mai mulți au prieteni doar când le este bine, când sunt sănătoși, adică până când nu le mai este bine, când devin săraci ori, și mai rău, bolnavi, când prietenii dispar încet, încet, fiecare cu scuzele sale, devenind străini de trecutul frumos al unor timpuri ce păreau de neuitat, viitorii îndoliați, sincer zic ei, care nu pot ajunge la înmormântare fiindcă „din păcate a intervenit ceva urgent”, postând lacrimogen despre câtă dragoste a trecut prin inima lor cândva, până a se depune pe artere colesterolul cel rău al nesimțirii.

Așadar, în textul evanghelic amintit, bolnavul e vindecat datorită credinței prietenilor săi, credința și, de ce nu, credincioșia cu care l-au purtat, cred, nu doar până la picioarele lui Hristos, ci și înaintea doctorilor vremii, cei care, cu siguranță, au încercat să facă tot ce au putut pentru a-l pune pe picioare pe slăbănogitul ce nu a fost șters din lista scurtă a celor ce i-au fost mereu aproape. Să mai vorbim de a vizita pe cel bolnav, de a deveni empatici și în viața reală, nu doar în fața ecranelor, de a dona sânge ori de a-l duce pe cel bolnav, dacă cere (și bine ar fi să facă asta) și la Sfânta Liturghie, să fie în comuniune și comunitate? Cer prea mult, știu, de aceea, să ne gândim că suntem în listele multora, că avem pe alții în listă și, fără discuție, între noi există butonul unfollow, cel care ne ține aproape doar când avem interes, căci în restul timpului suntem departe unii de alții, departe de normalitate, de unitatea în credință și de încredințarea că prietenia nu este instrumentul prin care, cu ajutorul celorlalți, să ne rezolvăm treburile când ne place, ci este puntea de legătură între sufletele și mințile ce rezonează pe același portativ, pe intervalele în care regăsim și note de tristețe, și note de bucurie.

A avea prieteni de conjunctură, adică lingușitori, deschiși la clevetire ori fără niciun scrupul de a se gudura pe lângă cineva doar pentru niște bani, poziții, funcții ori influență, a avea astfel de prieteni e doar o înșelăciune, vor fi primii care te vor vinde, care te vor lăsa să zaci în suferință ori să mori cu zile, cei care, fără să clipească, nu doar că vor depune mărturie împotriva ta, ba chiar vor găsi și alte argumente cu care să te înfunde, firește, doar pentru că li se promite de la alți viitori (aparent) prieteni alte beneficii.

Din nou îmi vin în  minte cuvintele Scripturii, „văzând credința lor”, din nou îmi aduc aminte că cei care strigau osanale, acum două milenii, celui pe care-L numeau Mântuitor, au strigat la câteva zile cuvinte de acuzare, spre răstignirea unui nevinovat și, odată cu El, ceea ce a însemnat prietenia,  a Lui vindecătoare, a lor, acuzatoare.

Retoric întreb, câți prieteni aveți cu adevărat? Câți prieteni ați putea suna la orice oră, indiferent de conjunctură, care să fie alături de voi la o mare încercare? Câți prieteni aveți care ar sta alături de voi, de ce nu, două ceasuri la rugăciune, căci, să fim serioși, măcar cei care ne declarăm credincioși, în cele din urmă tot la picioarele lui Dumnezeu vom ajunge.

Prietenul adevărat, să fim sinceri, anevoie se cunoaște, la nevoie se arată, în rest, suntem doar distribuitorii unor emoticoane care, deși la prima vedere denotă o prietenie de nezdruncinat, nu-s decât rutinata activitate virtuală prin care ne arătăm trecerea prin pagina unor prieteni, superficiala prezență în viața celor care ne răspund la fel de amical la interacțiuni, căci mulțumim doar unora și le urăm doar altora, pe ceilalți îi băgăm în categoria „tuturor”, adică a celor care din cauza/datorita mulțimii mesajelor, nu le putem răspunde, cei care nu prezintă importanță fiindcă nu au funcții, putere ori notorietate.

Nu degeaba spune Solomon, înțeleptul că „săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr”, fiindcă nu e nimic nou sub soare și, mai nou, contează doar numărul prietenilor și al urmăritorilor, nu și calitatea lor.

AL NAIBII RĂU, DRACUL

 

Între angelicele închipuiri ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință  și, la fel de bine,  smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.

Dracii, în cea mai simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful, cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor, poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și, făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe drumul vieții.

Spun unii părinți că temnița cea mai  de temut nu e cea în care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine, exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.

Gardienii nevăzuți ai momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe, ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor deja mutați de  aici, ținând departe pe oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și necredința.

Mă gândeam zilele trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material. Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu, ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți, fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții, în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.

Chinuirea vine înainte de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.

„Părinte”, mi-a zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”.  N-am contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că deja ai atins cerul.

Al naibii de greu, cum ar zice unii.

DIN GURA PĂMÂNTULUI SPRE POARTA CERULUI

 

Copil fiind, într-o vară, la începutul treieratului, am rămas surprins de gestul unui om simplu de la țară, în combina ori tractorul căruia mai urcam noi, copiii, pentru a pune întrebări despre toate manetele, butoanele ori sculele aflate în cabină.

Înainte de a urca în combina ce trebuia să dea piept cu lanul de grâu, și-a făcut o cruce mare, a îngenunchiat și a sărutat pământul, apoi o altă sfântă cruce și la treabă. Eram surprins, da, știam că te închini la biserică și-acasă, nu în mijlocul câmpului. „Taică”, mi-a zis, „pământul ăsta al nostru e sfânt, e sânge în el la tot pasul, n-are gură să spună, dar tot ce prinde rădăcină în el și rodește, din sângele celor care au murit pentru el se adapă”.

N-am înțeles nimic atunci, nici n-aș fi avut cum, eram de-o șchioapă, abia intrasem pe băncile școlii. Mai târziu am înțeles și, acum, firește, mă cutremură acest sentiment, că pământul românesc a fost apărat cu sângele înaintașilor ce au luptat cu toți ce ce veneau peste noi, indiferent de punctul cardinal din care veneau, a fost scăldat în lacrimile celor rămași acasă și sfințit de sângele celor care, în lucrarea credinței, au rodit în sfințenie, mușcând în săraca lor avuție din îmbelșugata veșnicie.

Poporul român are sfinți desculți, zdrențele lor fiind transformate în veșminte de lumină, colibele ori peșterile lor de-aici fiind acum, dincolo, locaș de conviețuire în lumina lină a Sfintei Treimi. Avem sfinți erudiți, slovele lor au dat glas limbii române în timpurile în care ni se impuneau limbile occidentului ori ale răsăritului, datorită lor Sfânta Liturghie s-a cântat în graiul românesc peste veacuri. Avem mucenici, toți unul și unul, „de la vlădică până la opincă”, țărani cu școala vieții și domnitori cu viață școlită, copii și bătrâni, femei și bărbați, trecuți prin foc și sabie, dând răspuns asupritorilor în fața ghilotinei, din același loc, răspunzând lui Hristos, Cel care,  pe capetele stropite de sângele muceniciei, din iubire,  le-a așezat cununile sfințeniei, ca răspuns la cele scrise de Apocalipsă celor care strigau de sub jertfelnic: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Căci, da, numărul mucenicilor nu s-a terminat, iar timpurile ce vor veni, grele și foarte grele, vor umple lăcașurile cerești de mărturisitori ai adevărului ce din Adevăr izvorăște. Avem drepți și cuvioși, rugători, fiecare dintre ei, cei care au primit sfințenia pentru modestia vieții lor și pentru smerenia trăirii lor, blânzii fericiți ai timpurilor în care strâmtorarea nu i-a abătut de la viața lor curată. Avem trăitorii, moșii și strămoșii noștri, bunicii noștri, cei care în simplitate, cu mult și puțin, au încercat să crească curat și curați, dedicați și cu respect, în credință și dragoste.

E plin pământul românesc de sfinți, cunoscuți și necunoscuți, trăitori în zorii creștinismului ori de-a lungul secolelor până azi, pilda lor, fiind, pentru cei care vor să le urmeze măcar o parte din viața plină de credință, un hrisov ce nu poate fi șters de trecerea timpului, fiind actualizat mereu cu numele celor care se adaugă în ceata celor încununați cu lumina veșniciei.

Da, Duminica a 2-a după Rusalii despre este vorba, despre sfinții români, despre cei care și-au lăsat amprenta în istorie prin pilda vieții, au îngrășat pământul prin sângele plin de viață și au îmbogățit cămările neamului românesc din sălașul Cerului.

Nu știu câți dintre noi sărutăm pământul cu închinare când plecăm la muncă, dar cu siguranță, măcar uneori, să ne aducem aminte că aproape la tot pasul, pe unde noi călcăm, au călcat sfinți și că, zdrențele celor desculți, alături de mitrele slujitorilor și coroanele domnitorilor s-au transformat, prin credință, în cununi de lumină, darul lui Dumnezeu pentru cei vrednici.

Chiar, „de-ar avea pământul gură să spună”... .

 

UN CAL PUTERE

 

Într-o lume din ce în mai robotizată, în timpurile în care calul devine doar un animal de poveste, întâlnit rareori pe câte un drum lăturalnic ori, când ți-e lumea mai dragă, în trafic, blocând rândurile de mașini mânate de cai putere, în această lume, chiar și uneltele din gospodăriile noastre, multe dintre ele,  pentru caii lor putere le folosim.

În urmă cu mai bine de patru decenii, pe când caii încă se mai potcoveau ca-n vechime, nu precum puricele din poveste,  cu 99 oca de fier, dar cu potcoave înroșite-n dogoarea focului întețit de foale, în vremea aceea zic, când noi, copiii, adunam potcoavele de prin colbul ulițelor spre a le arunca apoi, pe spate, crezând că ne vor aduce noroc, pe-atunci zic, calul putere nu avea explicație doar în cărțile de fizică, academic, ci și pe malul șanțului, în formule greu de înțeles pentru țâncii ce se strângeau grămadă pe lângă bărbații ce se întorceau osteniți de la CAP, la cârciumă, să-și facă poftă de mâncare cu vreo tărie. Căci pe-atunci, zic asta pentru cei mai tineri, caii și căruțele erau pe drum la orice oră, bicele șfichiuiau aerul și zăbalele/strunele erau la mare căutare pentru caii nărăvași.

Discuțiile, inevitabile de altfel, porneau mereu polemici fără de sfârșit, mereu două tabere, aceleași contraziceri. Care cal e mai bun? Mârțoaga ascultătoare ce nu trage decât căruța goală ori nărăvașul greu de strunit care trage totul? Gloaba care se lasă periată ori buiacul pe care abia pui mâna? Ori, mai ziceau cei pățiți că, la ce bun să ai cal dacă mergi pe lângă el ori, avându-l,  tot tu împingi la căruță. Noi, copiii, ne prăpădeam de râs, dar totul e cu socoteală, căci acum, mare, gândind că nu am spor cu utilajul meu ce are destui cai putere pentru treaba ce o face, am venit la vorba celor bătrâni, împingând, spre a ajuta, mârțoagele putere ale mașinăriei, căci caii putere, uneori, sunt doar pe etichetă, iar vina o poartă cel ce face achiziția, stăpânul, că nu alege decât firma, fără a căuta la dinți, cum făceau geambașii cândva.  Și-apoi, am găsit și-n Scriptură, tot acum, mare, cum că unii cai așa sunt de apreciați încât stăpânii lor le fac toată treaba. Iată: „am mai luat seama la încă un rău de sub soare, ca o greşeală care porneşte de la stăpânitor:  nebunul este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos. Am văzut robi călări pe cai şi căpetenii mergând ca robii pe jos. Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe.” Ecclesiastul 10, 5-8.

Să mai vorbim despre caii din poveste, năzdrăvanii de se hrăneau cu jar și zburau peste norii cerului? Departe de adevăr, azi nu găsești unul să tragă o brazdă sănătoasă, să „meargă singur” printre rânduri „dansând” la comenzile ce vin dinspre hățurile celui care ține biciul nu pentru a lovi, ci doar ca aduce aminte a faptului că neascultarea, ieșirea din rând, strică toată recolta.

Trăim timpurile în care calul putere a rămas doar formula care să determine forța cu care o greutate (75 kg), împotriva forței gravitaționale, este ridicată de la sol într-o secundă, căci astăzi, chiar dacă oferta este generoasă, în sute de CP, a scăzut calitatea celor care au hățurile, a celor care n-ar mai pune umărul să scoată mârțoaga din încurcătură și nici să strunească nărăvașul din smucitură. Azi e simplu, schimbi calul, dacă se dovedește gloabă o dai repede pe lucru de nimic, dacă-i nărăvaș, nu-l îmblânzești, îl dai spre sacrificare. 

Dincolo de caii putere, de forța mașinilor ori chiar a nobilului animal pomenit, rămâne omul. Nu avem definiție pentru „om putere”, dar trebuie să conștientizăm că puterea unui om este limitată, fizic vorbind, nelimitată în gândire, ca potență, desigur, iar în trăire și voință poate fi accelerată în funcție de cât de mult i se dă libertate în lucrare, având deasupra doar biciul conștiinței, struna cumpătării și hățurile echilibrului.

Trageți cât puteți acolo unde sunteți și lucrați în bucurie acolo unde vă este ascultarea fără a vă păsa că alții pot mai mult, în definitiv, sincer, nu știm niciunul ce sarcini grele poartă ceilalți, chiar dacă uneori ni se pare că-i căruța goală.

VREAU SĂ MĂ VĂD!

 De câte ori clipim într-o zi? Presupun că de sute ori chiar mii de ori, în definitiv e doar un act fizic voluntar ori involuntar menit să cureţe ochiul de mizeriile vizibile ori micrometrice ce pot dăuna vederii. Medical vorbind, vederea este funcţia  prin care imaginile captate de către ochi sunt transmise pe căile optice (celule retiniene şi ganglionare, nerv optic, chiasma optică) la creier.  De câte ori în viaţa noastră, trezindu-ne din somn, am deschis ochii şi am încercat să ne privim în oglindă, fără să ne gândim că, deși noi ne cunoaștem, bine cei din jur ne percep altfel?

Doamne, vreau să văd! Acestea sunt cuvintele orbului vindecat de Hristos. El a fost vindecat de orbire prin tina (noroiul) făcută din pământ. Şi cum altfel, din moment ce pământ suntem după trup, pământul a plinit/vindecat pământul și apa Siloamului a spălat întinăciunea.  Orbul a vrut să vadă, căci orb se născuse, iar hrana sa era mila celorlalți. A vrut să vadă ceea ce doar simțise, a vrut să vadă cele pe care le-a mirosit şi gustat. Orbul a vrut să se vadă pe sine. Putea spune   „Doamne vreau să mă văd”, dar pe sine se știa bine, nu văzuse restul creației, ceea ce era în jurul său. 

Cum se vede omul pe sine? Cum ne vedem noi pe noi înşine? Avem în privirea noastră, cea către noi îndreptată, liniştea smereniei și a păcii interioare? Întrebări retorice, căci fiecare  se priveşte pe sine cu admiraţie, cu îngăduinţă iar uneori chiar cu mândrie.

Aşadar, mă privesc eu pe mine însumi fără amnezia indusă de fardarea viclenei mândrii? Mă privesc lipsit de încătuşarea obroacelor concentrate pe pleoapele slăbite şi incapabile de a vedea adevărul? Cu siguranţă,  de cele mai multe ori, nu. De cele mai multe ori, cu ochii deschişi, larg deschişi, nu vedem decât ceea ce ne place să vedem, nu vedem decât  lucrurile  ce ne aduc satisfacţie, pe ceilalți tratându-i cu indiferență iar lucrurile, după felul lor, fără importanță..

Ori, deseori, privindu-ne, dacă nu ne vedem cine suntem cu adevărat, cum putem privi cu adevărat pe cei din jur? Ştiu, se mai întâmplă uneori ca, scârbiţi fiind de gândurile ori faptele noastre, să nu ne placă de ceea ce vedem în oglindă, iar în oglinda conştiinţei cu atât mai puţin, că e neştearsă şi nu arată adevărul clar.

Așadar, dacă pe noi nu ne vedem decât cum ne place, dacă pe cei din jur îi vedem aşa cum ne convine, Il mai putem vedea pe Dumnezeu? Când suntem în bezna orbirii definitive şi simţim că nu avem scăpare, strigăm: vreau să văd. Când suntem luminaţi doar de autosuficienţă, suntem, de fapt,  orbi sufleteşte, mulţumiţi doar că cele pe care le cerșim de la viață  ni se dau tocmai pentru faptul că-n mândria noastră nu vedem adevărul și măsura lucrurilor. 

 

Voi, sincer,  vedeţi? Că eu, unul, sunt orb uneori. De aceea strig: Doamne, vreau să (mă) văd!

GÂNDURI DIN LUMINĂ

 

Gândesc, acum, matur, că raportându-ne la trăirile noastre sufletești și, implicit la prezența  noastră în biserică, că nu există o perioadă mai plină de bucurie decât aceasta, pascală, iar mărturia mea poate fi întărită de mulți, căci nu cred să fi existat copil care, la vremea sa, să nu fi așteptat nerăbdător deniile și învierea, cântatul Prohodului ori ciocnitul ouălor roșii, fiecare dintre aceste acțiuni, împărtășite cu alții, de fiecare dată în ocrotirea divină a timpului ce se sfințește în rugăciune. Și, să nu avem dubii, acesta nu-i un lucru valabil doar pentru copii, ci și pentru mulți dintre cei mari, socotind, firește, după numărul mare al celor care și-au rupt din tumultul cotidian pentru a fi împreună în rugăciune, comuniune și bucurie la sfintele slujbe.

Trăim timpuri inestetice, omenirea tot adună cicatrici pe fața-i și așa brăzdată de greșelile unui trecut încă neclarificat, cu decizii ambigue și arbitrare. Cu toate acestea, chiar și aceste timpuri, duc cu ele sensibile redescoperiri ale binelui, precum momente de regăsire a sinelui pe drumurile care, fie sunt la fel de grele ca Drumul Crucii, fie aidoma linelor zboruri în care vulturii își regăsesc echilibrul în liniile văzduhului.

Mărturisirile ascultate în ultima perioadă mi-au arătat încă odată faptul că noi, deși trăim în lumea ce se tot transformă încet, încet într-o golgotă mereu pregătită pentru răstigniri publice, deși avem printre noi tâlhari de suflete și, deopotrivă, gardieni plătiți pentru a distorsiona adevărul, putem transforma interiorul, adâncul sufletului, într-o permanentă înviere. Altfel, oarecum firesc, să ne fie frică de întuneric e omenește, de cel dinafară zic, dar să nu ajungem în trista situație de a ne fi frică de propria lumină, pentru că în viață, dacă nu arzi, nu luminezi pe nimeni. În acest sens, m-am bucurat din suflet să văd că cei pe care i-am botezat cu ani de zile în urmă,  copiii și tinerii ce au crescut și sub ochii mei, au devenit oameni în toată firea, responsabili, discuțiile cu ei devenind adevărate lecții de învățare din ambele părți, semn că cele predate cândva, rodesc prin timp mult mai frumos decât aș fi gândit vreodată.

Învierea a fost de fiecare dată o încercare, nici după aproape trei decenii de slujire nu pot stăpâni emoțiile ce apar înainte de a deschide ușile bisericii pentru a da lumină sutelor și sutelor de oameni care așteaptă afară strigarea binecunoscută. Nu din pricina rânduielii liturgice am emoții, ci pentru că în taina nopții redescopăr chipuri pe care le văd aproape zilnic, chipuri pe care le văd rar și, cu bucurie, chipuri noi, oameni care vin prima oară la noi, chemați, mai mult ca siguri, de oamenii cărora le-a priit lumina cuvântului semănat în slujirea noastră.

Am lăsat spre final bucuria de a fi între zeci de copii care, însoțiți de părinți și bunici, au participat la minunatul concurs pascal, cel de ciocnit ouă. Entuziasmul lor, emoțiile lor, dorința de a câștiga, de ce nu, ochii celor care stătea să plângă pentru că nu s-au calificat, fiecare dintre aceste stări poarte în ele o umbră de  și din lumină. Au câștigat toți, și nu de premii zic, ci de spiritul combativ de care au dat dovadă, de bucuria pe care au revărsat-o în biserică, de felul în care au știut să ne transmită nouă, celor mari, mesajul învierii, fiindcă primăvara vieții rămâne anotimpul în care nu se veștejesc niciodată sentimentele și dorințele.

Peste toate, ca să nu plictisesc, rămâne ideea despre care vorbeam mai sus, încadrată, desigur, în mesajul hristic, imperativul ce îndeamnă la bucurie. Noi trebuie să avem mereu învierea, lumina, în adâncului sufletului nostru. Indiferent cât de multe ar fi încercările și ispitele, cu sinceritate, ar trebui să ne bucurăm de micile momente de împlinire, să vedem mai mult partea plină a paharului, chiar atunci când în el sunt doar stropi de bucurie, nu doar întregul la care ne gândim mereu.

Învierea rămâne starea în care ne-am dori să ne găsească moartea și lucrarea în care trebuie să ne trăim viața. E ușor să primești lumina, e mai greu s-o păstrezi și, fără discuție să o dai mai departe celor care au rămas neluminați în bezna unor simpliste trăiri.

Nu sunt cel mai bun om în transmiterea luminii, nici cel mai luminat slujitor în purtarea ei, dar și așa, în neajunsurile mele, vă doresc tuturor să fiți purtători de lumină și bucurie, lipsiți de teamă și neajunsuri, mărturisitori ai unei învieri  în care să ne găsim locul nu doar aici, în efemera viețuire cât și dincolo de ea, în mult dorita veșnicie.

Hristos a înviat!  

A FI SAU A AVEA? ASTA-I ÎNTREBAREA!

Trec deseori prin cimitir, pe timpul verii aproape zi de zi, iarna un pic mai rar. Vara merg fie să erbicidez, fie să mai torn vreo alee ori să mai montez câțiva metri de gard, administrativ vorbind, căci, la diferitele slujbe specifice locului, merg ori de câte ori e nevoie. De fapt, doream să spun despre momentele în care doar merg acolo, de clipele în care îmi iau bicicleta și, pe poteca (scurtătura) dinspre cimitir, mă strecor pe sub crengile copacilor ce stau aplecate peste garduri spre locul în care crucile, așezate precum niște soldați mereu pregătiți de luptă, străjuiesc  mormintele celor ce la un moment dat au pierdut lupta cu verbele a avea și a fi, cel puțin pentru modul în care ele defineau, cândva, o stare de fapt, una palpabilă.

A avea, în clipa de față, într-un mileniu III în care ai zice că omenirea este la cel mai înalt nivel de cunoaștere, rămâne, din nefericire, verbul care domină planeta și, mai mult decât atât, dictează, subliminal, într-un procentaj amețitor, de la vlădică până la opincă, în mai toate hotărârile luate de oameni pe termen scurt, mediu și lung, în orice domeniu.

A avea, a poseda, a deține, în primă fază, reprezintă dorința omului de stabilitate, pentru ca mai apoi, aparent pentru supraviețuire, instinctul de a avea și mai mult, cât mai mult, anulează practic dorința de a fi. De altfel, a avea fără a da, fără a dărui, inhibă bucuria de a împărtăși, șterge posibilitatea sacrificiului și sigilează perspectiva înnobilării sufletești, a trăirii efective în care verbul a fi este liber, este necondiționat de vreun complement de mod, de timp ori de loc.

A avea, în anumite forme, capătă valențe nebănuit de periculoase, fiindcă și dorința de a avea putere cât mai mare, inclusiv de decizie, duce la dictatură, la anularea recunoașterii de sine și  la lipsa empatiei.

„Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decât să împarţi prada cu cei mândri”.

Așadar, n-o spun eu asta, înțeleptul Solomon o spune de vreo câteva milenii, deci, nimic nou sub soare. Și mi se pare logică zicerea înțeleptului, pentru că cei mai mulți, din  dorința de a avea, gândind că având tot mai mult, vor umple golurile existențiale unde verbul a fi ar trebui să fie mult mai prezent, cei mai mulți, zic, din mândrie, acceptă căderi și decăderi la limita moralității și legalității, sfârșind deseori lamentabil, marginalizați când pierd puterea ori, și mai rău, sfârșind brusc când, pe val fiind, se scufundă iremediabil în negura uitării chiar în momentul în care credeau că vor împărăți lumea, că nu doar degeaba i se spune bogatului la un moment dat: „nebune, la noapte vor cere de la tine sufletul tău și cele pe care le-ai strâns, ale cui vor mai fi”? Și ce minunat redă acest verset transformarea lui a avea în a fi, material vorbind, căci nu se pune întrebarea zicând: iar pe cele strânse cine le va avea, ci ale cui vor mai fi, deoarece pentru cei mai mulți a avea, echivalează cu a fi. Și când te gândești că mai e și întrebarea asta: „ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă dacă-și va pierde sufletul său și ce-ar putea omul să dea la schimb pentru sufletul său”? Nimic, vă spun eu, a fi (viu) este cea mai mare bogăție.

Merg des prin cimitir, repet, și văd pe câteva cruci scris așa: „din tot ce-am fost și ce-am muncit pe-acest pământ, nu m-am ales decât cu o cruce și-un mormânt”, un epitaf ce pecetluiește definitiv conjugarea celor două verbe într-un spațiu și timp în care nimic nu se mai mișcă, unde puterea nu mai există, bogăția nu mai are nicio valoare și viața nu mai rămâne decât palida fotografie a unei clipe ce, îngălbenindu-se în timp, va fi dată uitării.

Prin cimitire întâlnești pe cruci ceea ce oamenii au fost sau și-au dorit să fie, niciodată ceea ce au avut, fiindcă verbul a avea, fără a fi convertit în a fi, nu are  decât o valoare insignifiantă, e ca și cum, matematic vorbind, zerourile unui miliard le-ai muta din spatele lui 1, înaintea lui.

Așadar, în viață, cu ce stai înainte, cu ce defilezi, ce te reprezintă, cu ceea ce ai, ori cu ceea ce ești? Asta-i întrebarea!

O, CE VESTE MINUNATĂ!

 

Înaintea unor momente importante nu am niciodată nevoie de ceas pentru a  mă trezi, nu că aș avea în restul timpului, dar momentele importante ale anului și, implicit ale vieții, le încep trezit din noapte. Liniștea nopții are o magie aparte, oamenii sunt frânți de oboseală, alergătura din ultima săptămână, de ce nu, chiar din timpul anului ce stă să se termine, vânzoleala pregătirilor finale, toate s-au terminat și  peste sat e liniște, doar licărirea luminițelor din brăduț face notă discordantă cu ce este afară, căci până și stelele, căci e senin afară, până și ele, parcă, au încremenit pe-o boltă cerească pe care, în urmă cu peste 2000 de ani, îngerii slavosloveau la nașterea lui Hristos zicând: „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Mai am un gând care nu-mi dă pace, travaliul. Medical e simplu să-l descrii (nu să-l trăiești), e perioada dintre apariția durerilor de naștere și nașterea pruncului, doar că-n realitatea această perioadă se extinde și cuprinde multe încercări. Bethleemul nu e un oraș mare, acum două milenii probabil că era doar o localitate mai răsărită aflată la vreo 15 km de Ierusalim, o zonă cu teren accidentat, stâncos și neprimitor, aidoma multor oameni ai vremii, reci, ferecați în propriile concepții și distanți cu cei străini, de multe ori, zic eu, la fel ca mulți oameni ai zilelor noastre. Din casă în casă, da, e cea mai corectă formulare, din casă în casă a umblat Maica Domnului să-l nască pe Hristos, „roată, roată prin cetate, case hanuri, pline toate”, cum spune colindul. N-a primit-o nimeni, n-a deschis nimeni ca să primească pe Cel ce trebuia să se nască, pe Cel din vecie născut care, din iubire de oameni a voit să se facă om, să simtă ca și noi, să pătimească și să moară pentru noi din aceeași dumnezeiască iubire spre a nu ne lăsa pe drumul rătăcirii la nesfârșit, așa cum nici noi, părinții, nu ne-am lăsa copiii într-o veșnică rătăcire, ci ne-am jertfi oricând pentru ei.

Bethleem înseamnă „casa pâinii”, în definitiv, nimic nu este întâmplător în iconomia divină, acolo s-a născut Cel care zice despre Sine așa: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Așadar, într-o iesle, între dobitoacele cele fără de conștiință a fost așezat cel ce a dat suflare la toată făptura, smerindu-Se atât de mult încât, cred, măcar și pentru o clipă, că și cel mai viclean dintre diavoli s-a rușinat, chiar și cel care-l sfătuia pe Iosif, bătrânul, să fugă și să-L lase pe prunc și pe mama Sa, așa cum noi, deseori, cuprinși de frica celor cotidiene, banale de multe ori, am dezerta chiar și din fața lui Dumnezeu.

În liniștea nopții încă îmi răsună în minte colindele tinerilor cu care am străbătut satul acum două zile. Nu de armonie e vorba, nu de voci excepționale, ci de mesaj, de dorința de a vesti, de bucuria așteptării, căci Crăciunul, în chip de prunc ori adus de Moș, a fost, este și va rămâne o sărbătoare a speranței, a vieții, a familiei, chiar dacă, să fim sinceri, sunt prea mulți cei care suferă în aceste momente, fie că vorbim de război, fie că vorbim de divorțuri, fie că vorbim de boli, de moarte, de indiferență  și nepăsare, de sărăcie și neștiință, toate acestea nu pot acoperi imensitatea clipei pe care o aduce Nașterea Domnului și, cu atât mai mult, cărora le este bine azi, să se aplece, pe cât se poate, și către cei care sunt în suferință.

Colindarea reprezintă acea mergere din casă în casă a Maicii Domnului. Atunci n-au primit-o oamenii, azi, din fericire, sunt primiți bunii colindători, cei ce fac și mai ales cei care dau ori devin petarde ale lumii moderne nu mai sunt primiți, Crăciunul este o sărbătoare a liniștii, cei ce fac zgomot n-au citit și n-au aflat în ce liniște și cu câtă bucurie s-au dus păstorii din Beit Sahour (2 km față de Bethleem) către pruncul Hristos, n-au aflat cu câtă dăruire s-au dus magii cu darurile lor, nu vor să vadă nicidecum că familiile lumii moderne au nevoie de pace pentru a-și legăna pruncii în cântec de leagăn, pentru a-și lăsa copiii fără grijă pe stradă, pentru ca cei mari să poată lucra fără frică, pentru ca însăși frica să devină doar un cuvânt din dicționar și bunăvoirea, cea despre  despre care cântau îngerii, să domnească într-o spațiu în care, să fim serioși, e loc pentru toată lumea.

Mă pregătesc să merg la Sfânta Liturghie, mai sunt rugăciuni de citit, mai sunt lucruri de pregătit, pe portativul cerului stelele se așază ca niște note muzicale pe care doar îngerii știu cum să le cânte, noi, oamenii, slujitorii, doar ne rugăm pentru ca cei ce n-au reușit să ajungă la Bethleem, să poată ajunge la biserică, la „staulul” preînchipuit în altarele în care, în fiecare Euharistie,  se repetă istoria mântuirii de la naștere și până la înviere, fiecare dintre noi cântând colinda vieții, sperând să fim mai sănătoși, mai buni, mai curați și mai senini.

Câtă vreme în lumea asta se vor mai naște copii, câtă vreme viața merge mai departe, putem exclama, fără nicio problemă, o, ce veste minunată!

PELERIN PE MUCHIE DE CUȚIT

 

Trosnesc lemnele în soba învechită de timp și miroase a iarnă în jurul casei. Mă uit pe fereastră și văd cum cad frunzele merilor și nu pot să nu mă gândesc că acum câteva zile, în lumina și căldura unui soare ce părea ireal de generos, am mers din nou, alături de oameni frumoși și buni, pe cărările deja bătătorite ale unui spațiu din care a a răsărit Soarele dreptății.

Da, ca un copil lipsit de răbdare, mi-am făcut din nou, încă din vară, planuri pentru a fi primul la colindat, ca-n vremea unei copilării care, cel puțin din adâncul sufletului meu, nu se lasă dusă. Și ca un făcut, cele mai frumoase aniversări, tot în bucuria unor oameni speciali le-am petrecut, firește, într-un spațiu în care, cu două mii de ani în urmă, se restarta numărătoarea anilor, se așeza borna de la care se pleacă pe calea mântuirii.

Plecările mele în pelerinaje sunt mereu cercetate de ispitiri care mai de care mai profunde ori mai năstrușnice, fiecare din ele pliate pe starea sufletească de moment. Am plecat de ziua mea de naștere (îmi pare rău că nu v-am putut fi alături tuturor), zi pe care, oricât aș fi ascuns-o, tot ieșea la iveală. Așa că iată cum au decurs lucrurile, ca să nu ziceți că vă mint.

În mod normal într-un spațiu în care jumătate sunt evrei și jumătate arabi palestinieni, nu e indicat să pleci cu carne de porc la tine. Evident, eu am luat, nu pentru mine, ci pentru o româncă ce e pe-acolo de peste 30 de ani și nu prea poate veni acasă. Părintele nostru ghid, dragul de el, m-a rugat să-i aduc acestei femei un pic de jumări de porc, oarece cașcaval și brânză de burduf, să-și mai aducă și ea aminte de gustul bucatelor de-acasă. Firește, fiindcă am plecat de ziua mea, pentru cei din grup, am luat gutuiată (că tot vă pomenesc deseori despre ea), și am luat, deh, 55 de guri nu-s de colea. Apoi, doi tineri frumoși și cuminți (români de-ai noștri), veniți din nordul Europei au vrut să-mi facă o surpriză în aeroport, și chiar mi-au făcut, de mi-a stat inima în loc. Ei, drăguții, mi-a  adus un cadou, neștiind că atunci când treci prin interviul de securitate te întreabă și dacă ai primit vreun colet de la cineva. Evident, după intense târguieli de a-mi spune ce e în pachet, am aflat inițial că e o ustensilă de bucătărie, apoi am constatat că voi merge în pelerinaj cu o mândrețe de cuțit în bagaj, asta așa, pentru a mă învăța minte să nu mai ispitesc cititorii cu descrieri pantagruelice. Vasăzică, pentru a scurta, părințelul trecea vama având în bagaj jumări, brânză, gutuiată și un cuțit, toate pentru un pelerinaj ca-n poveste.

Am făcut zeci de km pe jos, am străbătut sute de km cu autocarul, am plâns pe piatra sfântului mormânt, am cântat colinde la Betleem și-n câmpul păstorilor, am cercetat Marea Moartă la 29 de grade, în apa Iordanului am cântat toți troparul Bobotezei, la Cana Galileii am participat, ca într-un vis, la nunta biblică, la marii sfinți ai pustiei ne-am cutremurat de asprimea locurilor de rugăciune, în grădina Ghetsimani am privit măslinii bimilenari, martorii momentelor în care gura divină a sărutat pământul scăldat de sângele și păcatele oamenilor, am văzut piatra martiriului primului creștin, Ștefan, dar și frumusețea bisericii Mariei Magdalena, mai sus de piatra tânguirilor hristice, locul în care sudoarea lui Hristos s-a transformat în picături de sânge, am străbătut văi și dealuri, orașe și sate plecând zi de zi cu gând de rugăciune în autocarul care, pentru o săptămână, s-a transformat în spațiul ce a dat naștere unei familii bazate pe prietenia strâns legată de dorința de fi pelerini pe drumurile care, cândva, se sfârșeau pe Marea Galileii, acolo unde Mântuitorul se retrăgea tainic în stihiile nopții pentru a cerceta credința și încrederea apostolilor Săi.

Știu că mulți doresc să vadă poze multe iar eu sunt zgârcit cu postarea de fotografii, fiindcă ele surprind doar o secundă dintr-un moment, clipa însă, clipa trăită,  nu poate fi prinsă într-o poză ce multora nu le zice nimic. A intra pe Golgota, acolo unde noaptea, și acum, parcă se aud loviturile de bici și cele ale ciocanelor care lovesc nemilos piroanele ruginite ce străpung palmele vindecătoare ale lui Hristos, a intra acolo e cutremurător, dar e vindecător momentul în care, din piepturile a zeci, chiar sute de români, auzi cântându-se „Hristos a înviat” la Biserica Sfântului Mormânt, când la Liturghia săvârșită în limba greacă auzi aceeași cântare și, printre alte limbi ale pământului, rugăciunea „Tatăl Nostru”, în graiul nostru strămoșesc, să răzbată printre și peste zidurile groase ale cetății, în vreme ce lacrimile de bucurie curg pe obrajii celor care deja își promit să mai ajungă la locul învierii cel puțin încă odată în viață.

Acolo internetul nu-i la îndemână, asta poate fi rău dacă ești dependent de el, o binecuvântare dacă nu ești. Un lucru e clar, de sfântul Andrei, cel care ne-a creștinat pe noi, grupul de pelerini era la Betsaida, locul nașterii marelui apostol, asta după ce ziua am mers pe corabie, așa cum el și fratele său, Petru, alături de ceilalți, mergeau să-și câștige pâinea. N-am fost acasă de ziua României, dar drapelul nostru a fost ridicat pe corabie și, din piepturile tuturor a răsunat imnul, apoi alte melodii dragi poporului nostru, lacrimile fiind din nou prezente în ochii celor care mulțumeau lui Dumnezeu că strădania lor de a fi în acest pelerinaj a fost răsplătită cu clipe binecuvântate de împreună rugăciune.

Am fost iar pelerin pe drumul vieții, pelerin pe muchie de cuțit, în ispitirea unor omenești trăiri, în grija unor firești cercetări, străbătând Drumul Crucii pentru a-mi aduce aminte de propriile căderi sub cruce, aproape de Poarta de Aur, locul judecății universale, locul în care conștiința, robită ori descătușată de presiunea unor angoase va fi martor și mărturie  a celor săvârșite aici pe pământ. Am fost pelerin rugător pentru toți cei dragi de-acasă, pentru pentru prieteni, pentru enoriașii ce mi-au fost încredințați, pentru toți cere m-au rugat să-i pomenesc în rugăciunile mele și acolo, pentru mine cel care, repet, ca unul care a plecat mereu primul la colindat, să fiu mai bun, mai atent, mai răbdător și mai încrezător în cele ce vor veni, spre a mă putea ridica în credință după oricare cădere, bucuros că am mereu lângă mine oameni dragi, speciali și  frumoși, apoi, deasupra, de fiecare dată, pe Dumnezeu, pe Cel ce-mi zâmbește de fiecare dată pentru copilăreștile trăiri, cercetându-mă cu blândețe aidoma unui bun părinte ce nu-și lasă niciodată copilul pe calea pierzării.

PALMA LUI DUMNEZEU

 

Spuneam cândva că palmele, deseori, în asprimea lor, pot ascunde truda unei zile; dar palmele, adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul. Altfel,  o palmă, dacă e dată spre lovire, anulează orice lucrare a mâinilor ce trudesc spre câștigarea pâinii, iar dacă-i vorba de dreapta, face inutilă chiar și treimică adunare a degetelor ce săvârșesc închinarea.

Dacă e să vorbim despre lucrarea palmelor, că tot întreba un copil cândva ce-i mila, ce e milostenia, dacă nu  înțelegem că ele,  palmele,  sunt instrumentele prin care iubirea se întrupează, degeaba le folosim spre fală, degeaba îndreptăm degetul doar spre noi, dovadă mai mare de egoism nu există, văzându-ne doar pe noi, doar suferința ori aparenta noastră suferință,  rămânem strigătul mut dintr-o pustie prin care nu trece nimeni să ajute, rămânem singuri, cu palmele pline de cele strânse doar pentru noi, dar golite de sensul real, salvator și chiar mântuitor spre care au fost hărăzite.

De exemplu, cândva, printr-un pustiu lipsit de viață și deopotrivă de umanitate, trecea un călător, cobora de la Ierusalim spre Ierihon, mai bine spus cădea, cădea de la rai spre iad, de la cer spre pământ. Întâmplarea face (ce straniu, ce lipsit de sens să vorbești despre o întâmplare oarecare într-un plan perfect) ca pe lângă acest om căzut, pe lângă muribundul lăsat sărac și sleit de viață din pricina unor tâlhari, viclenii prăduitori ai virtuților omenești, întâmplarea face zic, să treacă doi slujitori ai Domnului dintre care unul chiar preot. Și au trecut, au trecut sprijinindu-se în litera unei legi din care n-au înțeles decât fontul scrierii, nu și sensul ei, răceala semnului, nu spiritul ei. Și mă întreb eu deseori, oare de ce, cel ce oprește lângă necăjit, străinul, aparent dușmanul neamului, de ce acesta își înmoaie inima și cu ajutorul palmelor, din puținul său reușește să dea nădejde de viață, sieși dându-și nădejde de viață aici, dar mai ales pentru viața cea de apoi. De ce?  Pentru că el a înțeles, tot pe drumul vieții fiind, că cele pe care ni le-a dat Dumnezeu nu-s doar pentru noi, ci și pentru ceilalți. Degeaba am ochi dacă mă văd doar pe mine și nu mai văd pe nimeni în jur, degeaba vorbesc, adică chiar vorbesc degeaba dacă fac acest lucru doar pentru că-mi place să vorbesc ceea ce doresc doar eu să aud, degeaba lucrez dacă palmele mele se închid, se fac pumni când vine vorba de ceilalți, deschizându-se doar spre mine, cel lipsit de sațiu.

Palmele care ating spre a tămădui suferința sunt palmele care poartă în ele puterea primordială a zidirii, nu distructiva invidie fratricidă cu care oamenii își arată azi, unii altora, pumni și semne de război. Ahh, și ar mai fi ceva, când ridici cu toată voința pe cel căzut, când palma ta îi atinge rana, nu doar aspectul material te motivează, căci în lume nu avem doar bolnavi cu trupul, ci și cu sufletul, iar suferința lui sufletească te macină, căci sunt destui tâlhari și ucigași de suflet care seamănă durere între oameni.

Sunt multe palme în lumea asta, matematic ar fi simplu de calculat, mai greu de numărat cele care nu vatămă, cele care mângâie spre alinare și mai ales care, în stigmatizarea lumii, se pot lăsa străpunse, ca odinioară cele ale lui Hristos, spre a da exemplu tuturor că doar îmbrățișarea mântuitoare, chiar dacă-i cu suferință, aduce liniște, nu răzbunarea unei palme strânse în pumn.

„Cine este aproapele meu”? Această întrebare macină viscerele celor care, nemulțumiți de răspunsurile concrete ale vieții, își caută loruși dreptate. E simplu, aproapele este tot omul, fiecare dintre cei ce poartă chip divin și care, indiferent de pregătire, culoare a pielii ori alte diferențe de suprafață, trăiesc animați de aceeași sclipire și lumină ce vine din interior.

Parcă nicicând nu s-a simțit mai bine ca în aceste vremuri dorința de a vedea cât mai multe palme întrupând iubirea declarată,  prinderea de mâini a celor care nu doresc să construiască ziduri de indiferență, ci hore de bucurie, a celor care ar coborî nu de pe măgar, ci din mașină pentru a urca un pribeag al sorții, a celor care, deși nu poartă văzut semnul vreo unor cuie în palmele lor, poartă în inima lor frisoanele unor trăiri pe care cei mai mulți nu le-ar putea purta, răbdând din iubire chiar și acele palme care, în loc să-i doboare, îi ridică.

O mână întinsă și o palmă strânsă înseamnă prietenie și semn de pace, o mână muncită este deseori scuipată, palmele omului muncit primesc deseori scuipatul unei descărcări sufletești ce dă o putere anume de a merge mai departe. Mai greu este cu palmele care, purtând în ele un cap îngândurat, poartă povara unor decizii pe care deseori nu capul o să le ducă, ci însăși ele, palmele cu care ne câștigăm pâinea ce de toate zilele, cele pe care, până și în clipa cea de pe urmă, le așezăm ostenite pe pieptul în care o vreme a stat un suflet ce-și dorește din urcarea de la Ierihon spre Ierusalim, de la iad la rai, de la pământ la cer.

DRESORUL MUȘTELOR

 

A fost odată ca niciodată... . Da, cam așa încep toate poveștile, că dacă n-ar fi fost, firește, nici nu s-ar mai povesti. Dar poveștile cu prinți și zmei, prințese și împărați de diferite culori chiar sunt de poveste, mai greu cu prezentul, aparent repetabil din vremuri ancestrale, încă din timpurile în care până și puricele se potcovea cu 99 oca de fier.

Nu știu cum vedeți voi timpurile, dar de-o vreme muștele sunt prezente peste tot, semn că mizeriile, suculenta hrană a enervantelor înaripate, se găsesc peste tot, ca și cum domnia ordinului dipterelor a fost instaurată în ascuns și acum, cu meșteșugite bâzâieli cotidiene, se transformă în dictatură.

Când eram copil, stând pe marginea șanțului pentru a asculta povestirile din război ale veteranilor ce-și beau cinzeaca la ceas de seară în vreme ce fumau tutun tocat și rulat în foaie de ziar într-o tehnică ce implica scuipatul ca un adevărat ritual, am auzit pe unul dintre bătrâni spunând, cu trimitere către un camarad de-al său, că „în vremurile căcăcioase cel mai bine o duc dresorii muștelor”.  Desigur, în mintea mea de copil nu am înțeles prea bine zicerea, mă gândeam, desigur, că există un dresor care chiar îmblânzește supărătoarele insecte, deh, cu zăhărelul fiind păcălite chiar și alte viețuitoare, mult mai inteligente.

Trecut-au anii și acum, observând vremurile din liniștea unei curți în care pătrunde mai greu vacarmul unei lumi în care lupta celor ce doresc să se facă cât mai vocali devine din ce în ce mai intensă, nu ai cum să nu vezi și roiurile de muște ce se adună după fiecare măcel pe hoiturile celor pe care-i uităm imediat, exact ca-n descrierile homeriene la căderea Troiei; după fiecare ospăț al celor ce se așază la mesele negocierilor, care mese, să fim serioși, se transformă în chiolhanuri la care flămânzii lumii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, resturile acestor ospețe fiind raiul muștelor ce se înfruptă fără sațiu din ceea ce li se oferă ca dat de drept, în vreme ce celor care chiar li s-ar cuveni o îmbucătură de hrană, li se refuză nu doar dreptul de a avea, ci chiar și pe cel de a cere.

Zice Ecclesiastul că „o muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune.” Evident, știa înțeleptul ce zice, unde se așază musca se pierde calitatea, acea stare de bunătate și bine, înlocuită de cele mai multe ori cu cantitatea, obsesia umană de a avea cât mai mult pentru a devora fără sațiu dintr-o materie ce pare că se împuținează vizibil.

Dresorii muștelor, da, există, sunt cei care, stăpânind peste multe, reușesc cu un strop de zahăr sau  o lingură de miere să facă rost de roiuri de devoratori de resturi. Nu mai contează că aparentul paradis promis, stupul plin de faguri încărcați, se transformă încet, încet în ghena plină de gunoaie, câtă vreme există pâine (stricată) și circ, dresori și dresați,  viața merge mai departe și nimeni nu se simte cu musca pe căciulă.

Ahh, și ar mai fi ceva, bâzâitul supărător, muștele nu au liniște nici sătule, nici flămânde, sunt pregătite continuu pentru pentru un atac supărător și murdar, prolifice în înmulțire, insistente în lucrare și fără scrupule când vine vorba de menire, în definitiv, chiar și dresorii lor ori cei mai mari împărați, au devenit potențiale victime.

Stând cu gurile deschise pentru a devora minciunile vremii, fake-news-ul cotidian, ne-ar putea intra musca-n gură, cum zice românul, cel puțin metaforic vorbind. Altfel, câți dintre noi, în încercarea de a prinde o muscă, nu și-au dat palme? Cred că toți, numai că acestea nu ne trezesc deloc, dimpotrivă, aceste palme se pot transforma în aplauze pentru dresorii care, oferind resturi frumos ambalate, își creează roiuri și roiuri de devoratori de pâine și circ într-o lume ce se descompune vizibil în fața unei umanități lipsite de sațiu și de sens.

Știu, când vine vorba de lucruri serioase se așterne tăcerea, chiar dacă, sincer, aș fi spus că nu se (mai) aude nici musca.