COLINDUL PLÂNSELOR DORINȚE

 

Lacrimile unui văzduh brăzdat de stihiile unei nopți vântoase se tot scurg peste sat și peste lume. E așa de liniște în ceas de noapte încât picăturile de ploaie se aud în plinătatea lor, vântul, ca dirijor, doar aruncându-le peste tot ca pe un portativ ce se scrie în direct spre vestirea unui eveniment celest ce străpunge veacurile.

În trecerea anilor Nașterea Domnului mi se pare din ce în ce mai profundă în simțirea tainei, dar și din ce în ce mai comercializată într-o lume mult prea ancorată în acest consumerism ce ucide, parcă, și bruma de umanitate ce a rămas în noi.

Pe scurt, asta pentru că mereu zic să nu mai scriu mult, Nașterea Domnului nu este despre nimic material, asta doar dacă nu vorbim despre sărăcie, adică despre lipsuri, căci în sărăcia unei iesle din pustiul Betleemului S-a născut Cel fără de început, într-o peșteră deasupra căreia acum se află un altar sfânt, un spațiu sacru în  care Liturghie de Liturghie Hristos se naște, se jertfește tainic și se oferă tuturor celor care știu și își doresc să simtă viața ca pe o îndumnezeire treptată, ca pe o dorință de desăvârșire a iubirii ce leagă Cerul de pământ și pe oamenii buni, deopotrivă, între ei.

Da, despre asta e vorba de Crăciun, despre iubire. O să-mi ziceți că nu are cum, că e prea multă suferință în lume. Știu, așa este, dar mai știu și că acolo unde este iubire a fost și este mereu suferință, pentru că iubirea deschide de fiecare dată cea mai frumoasă și sensibilă parte din om, adică sufletul său, fiindcă în sufletul omului se produc implozii și explozii de durere și fericire, în sufletele omului dorințele se fac stele căzătoare și, deopotrivă, stele călăuzitoare, iubirea fiind singura care poate deschide baierele dărniciei, ale dăruirii, ale iertării, ale credinței și ale nădejdii.

Hristos Domnul s-a născut în sărăcie, în lacrimile unei Maici ce a fost nevoită să ia drumul pribegiei, în suflarea caldă a unor animale mirate și ele de oaspetele ce le înnobila ieslea și, desigur, într-o arătare îngerească ce nu pricepea cum Cel ce a făcut cerul și pământul se smerește, din iubire, încât să îmbrace haina de piele într-o lume și pe atunci greu încercată e lacrimi.

De ceva ani la noi se colindă cu colindă curată, simplă, contrastând, clar, cu ne-colindele pe care uneori suntem nevoiți să le ascultăm, acele cântece străine de duh, alterate de tehnologie, cântate strident ori fals prin microfoane ori boxe ce nu transmit decât zgomot, cu versuri care nu inspiră decât o dorință de a închide tot spre a asculta lăsa loc liniștii, a timpului dintre travaliu și naștere, clipa acea în care viața capătă voce dând ochi cu lumina.

Mă opresc din scris, am zis să fiu scurt. Picăturile de ploaie cad necontenit, cad ca și cum rugăciunile oamenilor de pretutindeni se împletesc în dorințe pe care nu le pot mărturisi ori arăta nimănui, ca și cum ar plânge de durere, de dor ori bucurie, prin binecuvântate ploi, ca și cum un Prunc sfânt, departe de ceea ce ar putea aduce un Moș Crăciun adoptat de oameni,  poate vesti doar binecuvântând cu un surâs ce vestește tuturor, că viața trebuie să meargă mai departe.

Crăciun fericit? Da, e doar o întrebare, dar poate exista fericire dacă nu e iubire?

Crăciunul este despre iubire, da, și dacă oamenii nu vor învăța acest lucru, lumea va continua să supraviețuiască tot plângând, bunele dorințe vor fi mereu doar stele ce strălucesc departe și viața un nesfârșit cadou imposibil de desfăcut la timp.

Să oferi daruri într-o lume sătulă nu mai e nimic special, dar să oferi iubire într-o lume plină de ură este dumnezeiesc. Pentru asta S-a născut Hristos, să ne învețe iubirea, altfel, lacrimile plânselor dorințe, purtate de vântul necunoașterii și pierdute în adâncul necredinței, nu se vor usca niciodată.

 

PANTOFI DE RAI

 

       Copilăria are momente speciale, are clipe și trăiri în care lecțiile de viață se duc direct în adâncul sufletului, în locul în care vârstele duhovnicești ale omului se trăiesc fie în concordanță cu vârsta biologică, fie separat de ea, copilăria putând dăinui în sufletul omului o viață întreagă.

     Copii fiind, fiecare dintre noi, cred, am avut cel puțin o dată discuție pe hainele bune, hainele de biserică, cele pe care le îmbrăcam în zilele de praznic, așezate mai apoi în camera de la drum, alături de alte lucruri pe care bunicii rareori ne lăsau să le vedem ori să le atingem, lucruri ce marcau într-un fel sau altul o parte a istorie noastre de viață ori din istoria familiei, lucruri ce aveau o aură de sfințenie ori binecuvântare (moțurile copiilor, agheasma, frunzele de nuc de la Rusalii ori coronița de salcie de la Florii, ba chiar și zahărul cubic ori alte asemenea, ferite de ochii pofticioși ai copiilor). Treptat, treptat lucrurile astea și-au pierdut din substanță, lumea modernă oferă la tot pasul lucruri de firmă, scumpe la preț și lesne de aruncat, moda fiind un criteriu care, din păcate, bate deseori și pe la porțile bisericilor în zilele de sărbătoare.

      Și mai e o modă, din ce în ce mai răspândită, uneori într-o concurență neloială cu autenticul, cu originalul, ba chiar minimalizând ori anulând ceea ce s-a făcut dintâi. Moda pantofilor ori a ghetuțelor lustruite din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae este deja un act comercial, partea sufletească lipsind cu desăvârșire, umplerea unei perechi de încălțăminte fiind de multe ori o dilemă cotidiană, ca să nu mai zic de timpul pierdut în încercarea de a mulțumi pe copiii cărora aproape nimic nu le mai place, nici măcar lustruitul unor pantofi cu care în ziua sărbătorii ar putea păși spre sfintele biserici spre a primi, ca binecuvântare, îndreptare în credință, chipuri de blândețe, învățătură spre înfrânare, adevărul lucrurilor, de ce nu, chiar smerenia celor înalte și sărăcia celor bogate, cele cu care sfântul Nicolae, cu prisosință, așa cum ne învață troparul său, le-ar putea oferi celor ce vor să-și bucure copilăria sufletească cu daruri nestricăcioase.

   Un sfânt care a pălmuit neadevărul mărturisind pe Cel ce este Adevărul, cu aceeași palmă oferă binecuvântare arhierească și milostenie cerească spre noi cei care, pășind spre aproape orice catapeteasmă de biserică, îl regăsim pe Moșul Nicolae zugrăvit în veșmintele sfințeniei, în hainele mereu curate, parcă scoase din camera cea bună a bunicilor, așteptând să ne umple de daruri.

   Azi nu mai avem noțiunea de cameră de la drum, locul ar putea fi suplinit de sufletele noastre, acolo unde, în mod firesc, păstrăm lucrurile curate, atinse de sfințenie ori binecuvântare, ferite de ochii celor care dau buzna cu noroiul prin spațiul așa de curat, în locul trăirilor demne de conștiința unui copil senin.

  În viață nu pantofii dau sensul, ci cei care-i încalță, valoarea o dă persoana, nu materia, de aceea, pentru mers la biserică nu există pantofi speciali, ci ori de câte ori mergem la biserică, de ce nu, oriunde prin viață, ne putem face pantofii ca unii de rai, pas cu pas spre mântuire.

         

 

 

CĂDERE ȘI DECĂDERE

 

În vreo trei rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici măcar  pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

 Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

 Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

 „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

 Că vorbeam mai devreme de ispititorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e.  Mult mi frumos zice Ecclesiastul: „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

 Când avem dureri nu știu cum ori ce e mai greu, intensitatea durerilor (trupești, sufletești) ori cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „lăsându-l pe moarte”? Abia viu, pentru că prima, era, este mai importantă viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el, în cel căzut, sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce puteau fi insuportabile.

 În cădere, mai ales în cea fizică, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

 Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu, mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

O să-mi spuneți cum mi-a zis mie cândva, căzut fiind, un prieten doctor, „n-ai nici pe dracul, părinte”, dar asta ca întărire, dacă nu chiar ca întărâtare pentru a mă putea ridica mai ușor.

 Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

 Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

 Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

 Cei ce sunt în suferință nici să geamă nu mai au curaj,  nu că nu i-ar durea, ci fiindcă le e frică de nepăsare, iar pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.

INFECTAT CU VIAȚĂ

 

De prea multe ori, de mult prea multe ori, la căpătâiul celor muribunzi, știind și simțind că ultima suflare e aproape și că ruperea sufletului de trup este iminentă, nu ai cum să nu te gândești că vorbele lor, ale celor ce pleacă, dincolo de amărăciunea înecată în lacrimi, sunt adevărate lecții de viață și demnitate.

În fapt, cei mai mulți regretă că s-au lipit prea mult de materie, că au dat prea multă importanță bogățiilor lumești, că au pus prea mult preț pe vorbele oamenilor, că au girat orbește semeni ce i-au vândut fără scrupule, că nu au fost mai apropiați de Dumnezeu, că nu au realizat la timp cât de puternică e iertarea și cât de mare este iubirea.

Plus că, deși predicăm asta, deși practicăm multe din cele predicate, despre post, despre acceptarea suferințelor, judecata se va face prin balanța iubirii, pentru că multe din cele pe care le facem, le facem pentru ego-ul care cere, natural poate, o mântuire personală cât mai facilă, iubirea, de ce nu și suferința prin care trebuie să treci când ierți, fiindcă îți calci mândria în picioare, iubirea și iertarea zic, se referă și la ceilalți, tu prin ei și ei prin tine făcând lanțul acesta al vieții să nu aibă zale slăbite, cu atât mai mult lipsă, în așa fel încât atunci când vine moartea să nu ai prea multe regrete că pleci din lumea asta, să nu ai niciun regret, dacă ți-ai putut înnobila sufletul cu cele mai alese virtuți.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Știu, e ceea ce noi nu am putea face, a jertfi pe cineva drag fără a-l obliga să facă asta, a te jertfi pe tine pentru ca ceilalți, măcar și în potență, realizabil ori nu, să trăiască mai bine, să se simtă mai bine, să se bucure mai mult ori să radieze de fericire, e ceva divin. Dar noi uităm că omul nu e doar trup și carne, că de fapt pe noi o scânteie divină ne animă, de acest aspect uităm zi de zi și mintea noastră e plină de griji, de deznădejde, ce neputință, de ură și viață chinuită, căci nu putem numi viață doar faptul că ne târâm într-o rutină cotidiană așteptând să creștem mari, copii fiind, să devenim maturi, adolescenți fiind, să așteptăm ziua pensionării crezând că o să trăim bine și, la final, de pe patul suferinței ultime, să constatăm că ne-am vlăguit singuri de-o viață pe care am tratat-o cu indiferență, minimalizând dragostea celorlalți față de noi, cerșind, înaintea judecății, o injecție care să ne prelungească viața, culmea, tocmai după un timp în care am fost infectați cu viață din belșug.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea.”

Orice confruntare cu adevărul este o judecată în sine, pe pragul morții are loc prima înfățișare, acolo se îngrămădesc toate gândurile și simțirile unei vieți de-o clipă ca într-o clipă de viață. Cine nu mai are ce mărturisi, mărturisind totul la timp,  cine a știut să trăiască frumos, cine a iertat și a răspuns cererii de iertare, cine nu a avut ură și a știut să iubească dezinteresat și pur, nu are de ce să se teamă de prag, va înțelege și mai mult că ceea ce a socotit cândva a fi o cruce grea, nu e nimic altceva decât cheia ușoară cu care va putea deschide ușa veșniciei.

De multe ori, de prea multe ori, față în față fiind cu cei care nu sunt muribunzi, nu auzi decât lucruri care produc suferință, nu vezi decât fapte care dezbină, o alergare continuă spre nimic, un dispreț față de simplitate și o ură de neînțeles față de tot ce ține de divinul ceresc și chiar de divinul din noi. Și te întrebi atunci, când e omul mai clar și mai sincer, atunci când e pe valul vieții și uită de tot ce e frumos, ori atunci când valul îl duce spre ultimul liman și tot ceea ce ar fi putut fi frumos rămâne doar un vis netrăit?

Agonizând o viață, uneori pe val, alteori sub valuri, ne trezim la final  că  am mers de cele mai multe ori în sens invers, împlinind litera și ucigând duhul, adunând materie și risipind suflet.

CHEMĂRI

 

Unele chemări pe drumul vieții ne pot prinde total nepregătiți ori pe picior greșit, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe credem că nouă niciodată  nu ni se poate produce o schimbare radicală a drumului, a gândurilor ori simțirilor, desigur, gândind, din comoditatea banalului cotidian, că e bine așa cum suntem, mizând pe cea de a doua natură umană, zisă obișnuință, care nu ne lasă loc de schimbări sănătoase.

Biblic vorbind, dacă ne-am gândi la Saul, viitorul apostol Pavel, chemarea de pe drumul Damascului, destul de brutală dacă avem în discuție dialogul cu Hristos, este o chemare mântuitoare, prin orbirea provizorie reușind să vadă ceea ce niciodată n-a putut vedea cu ochii deschiși. Și, oare, întreb eu retoric, oare câte lucruri ori situații ni s-au perindat prin fața ochilor fără a le vedea sensul, tâlcul ori importanța?

Petru, verhovnicul, îndârjit și aprins de credință, a fost cercetat cu chemarea de mai multe ori, întâi chemare a fost ca discipol, misiune dusă aproape perfect la îndeplinire, chiar dacă ea a fost umbrită, omenește vorbind, de întreita lepădare, stinsă mai apoi cu lacrimi amare și cu iubire cercetată de Hristos, ba chiar o a doua chemare, cea de la fuga de pe colina Romei înainte de răstignirea ce-i fusese pregătită, de la care ne-a rămas celebrul quo vadis, Domine.

Doar că Petru a mai avut o chemare, aparte de data asta, cea prin care nu credința i s-a cercetat, ci încrederea, iar prin încrederea lui și pe cea a apostolilor, și a oamenilor din toate timpurile, fiindcă o credință lipsită de încredere e asemenea unui ochi lipsit de lumină.

Umblarea pe mare, pe marea vieții în cazul nostru, reprezintă îndrăznirea omului de a păși spre Dumnezeu, de ce nu și între om și om, nu pe drumuri știute și bătătorite, ci pe valuri puternice sub care abisul necunoscutului induce frica și deznădejdea. Aici e o taină, fiindcă nu ai cum să te simți singur când știi că cineva se roagă pentru tine, nu ai cum să te simți pierdut dacă știi că cineva te poartă în gânduri de bine și, cu atât mai mult, nu ai cum să te scufunzi știind că cineva, din inimă, ți-ar întinde oricând o mână de ajutor spre a te sprijini la vreme de slăbiciune, supremă fiind bucuria în care te poți regăsi atunci când cineva, providențial trimis, te poate iubi dezinteresat, iar aici paleta poate fi extinsă, după caz, în funcție de cum simte fiecare acest sentiment ori situație, în condițiile în care, știm bine că „în iubire nu există frică”.

„Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino.” Chemările, cele mai multe dintre ele, au înaintemergător, mai bine spus, o înainte simțire, o presimțire, ceva ce ți-ai dori să se întâmple, ceva de care poate îți este teamă și, cu toate astea, ceva ce ți-ai dori să trăiești, experimentând, în cazul de față, mersul pe apă, alteori, ca într-un vis,  dorind zborul, de cele mai multe, ființial, măcar fiorul.

Ar mai fi o taină, taina neliniștii, a dorințelor neîmplinite, a aspirațiilor, e taina care impune cea mai mare doză de răbdare și așteptare, ea desăvârșindu-se în momentul transformării totale, a preschimbării în bucuria împlinirii ce dă sens tuturor așteptărilor, a coacerii fructului oprit/dorit, cel pe care nu-l furi, ci îl aștepți să cadă la timpul potrivit spre a-l gusta ca pe o binecuvântare, fără a plăti ceva pentru el.

Și Petru, răspunzând chemării, a mers pe apă până ce, cuprins de frică, lipsit de încredere, a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!” Ce să scape Dumnezeu, sufletul osârduitor, capabil să creadă, dar nepregătit definitiv pentru orice ispitire, ori trupul entuziasmat de multe ori de orice fruct dorit, trupul care, sceptic și vegetativ nu-și dorește decât să mai bifeze un obstacol de pe calea vieții cu care, la o adică, să se împăuneze orgolios ori de câte ori i se ivește ocazia?

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar, pentru ce ne îndoim deseori pentru lucrurile firești ce ni se întâmplă, pentru ce punem preț pe mărăcinii cu care ațâțăm banale simțiri și uităm că niciun fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără voia Celui de sus? E simplu, pentru că punem prea mult preț pe știința și puterea noastră, uitând că în situațiile delicate ale vieții avem nevoie, pe de o parte de mâna întinsă a celor pe care îi știm aproape și, cu atât mai mult, de mâna pe care Dumnezeu ne-o întinde, fie direct, fie prin cei ce ne vor bine, nescufundați în amarul cotidianului ce ne împresoară cu valuri uriașe.

Altfel, credincioși suntem mulți, nu toți, dar cu încredere prea puțini, orbecăind, bag seama, fie în căutarea unui bun liman, fie, de ce nu, spre mâinile întinse, ca o îmbrățișare, a celor care deja au primit încredințarea că deja sunt bine, în corabie, fie pe un pământ bun.

MARTORII

 

De când mă știu am pus întrebări, în copilărie chiar abuzând de răbdarea celor ce erau nevoiți să-mi răspundă. Evident, din răspunsurile primite de la oameni, regăsite în cărți, auzite ori văzute prin diverse mijloace ori situații am învățat multe și, fără discuție, mai am multe de învățat. Interesant este că de-o vreme constat tot mai mult că aproape pentru orice acțiune petrecută în viața de zi cu zi e nevoie de probe, de întăriri și chiar de martori, fiecare dintre aceste situații mărind numărul necredincioșilor ori, dacă vreți, neîncredințaților, a îndoielnicelor personaje, fiecare dintre ele, ca și Toma (dar departe de mărturisirea lui), dorind să simtă, la modul cât mai fizic chiar, până și stările sufletești ce nu pot fi explicate ori generalizate.

În copilărie perioada pascală o trăiam intens, ca și ceilalți copii de altfel, prezența la denii într-un sistem comunist ateu era deja un act de curaj, iar prezența la înviere o luptă cu somnul, firească de altfel după alergătura zilei dinainte, dar și un război al întrebărilor, misterul ușilor închise de dinainte și făcliile/lumânările ce ieșeau din spatele lor fix la miez de noapte rămânând ani de zile o temă de gândire. Mărturisesc că și azi, la aproape 30 de ani de slujire, chiar dacă eu sunt cel ce iese cu lumina în mijlocul unei mări de oameni, chiar și azi trăiesc taina și mă întreb în altarul tainic precum un mormânt, cât de minunată va fi fost lumina primordială a începutului și, acum, cea a învierii, când Hristos, cu moartea pe moarte călcând, a ieșit din iad bezna iadului amar și amărât, cu lumina lină a sfintei slave cerești.

De ceva ani, anul ăsta cu atât mai mult, evit lumea virtuală și excesul de postări liturgice, nu pot sta cu ochii în telefon când zeci și zeci de oameni așteaptă răbdători să-mi vorbească și să se destăinuie, nu pot răspunde comentariilor câtă vreme trebuie să răspund întrebărilor celor care vor să afle cât mai multe, ca și mine odinioară, nu vreau să devin agasant și nu pot abuza de răbdarea prietenilor și cititorilor mei, cei care, poate, n-ar înțelege dacă eu sunt la biserică ori sunt cu laptopul în brațe prin vreun colț de casă, cu cafeaua lângă mine.

Acum, când liniștea a cuprins până și cele mai agitate cotloane, ulițe și piețe, azi când lumina învierii încă arde în candela de pe sfânta masă, azi când oamenii s-au liniștit de agitația zilelor, vin cu o mărturisire, de altfel nimic altceva decât întărirea, dacă vreți, depoziția unor martori pe care încă sunt destui care-i contestă, chiar dacă, ei sunt cei care împlinesc cuvântul ce spune că tăcerea lor ar putea face pietrele să vorbească.

De la Florii și până la Paști am vorbit cu sute și sute de oameni, glasurile multora, în cântare, a făcut biserica să vibreze, deniile au fost trăite cu bucurie tainică, lăuntrică, cu atenție și cu totul înnoit, ca odinioară, copii mici cu părinți lângă ei, copii mari cu zâmbete ștrengărești, tineri și adulți, fiecare dintre ei trăind și retrăind ceea ce, într-o formă greu de înțeles pentru noi, au trăit-o apostolii, femeile mironosițe și toți ceilalți martori ai evenimentelor petrecute la Ierusalim acum 2000 de ani.

Înainte de miezul nopții, chiar după sunetul toacei și chemarea clopotului, sincer, credeam că o să ies cu vestea învierii într-o curte goală, ca și cum toată lumea s-ar fi vorbit să nu vină, asta simțeam, nu se auzea mai nimic. Nu știu voi, cei ce citiți, care pe unde sunteți, dar ieșind cu lumina am găsit o mare de oameni așteptând în tăcere, sute și sute de oameni care, ascultându-mă de-a lungul anilor, au înțeles pentru primirea și păstrarea luminii nu avem nevoie de iureș, de gălăgie și spectacol, ci de tainic, de așteptare și comuniune.  Așa am dat lumină, așa au primit oamenii lumina, așa sper să o păstreze, spre a-și aduce aminte că numai așa se pot numi martori ai învierii, mărturisind aceasta, cum au făcut-o de altfel din tot sufletul, cântând troparul biruinței asupra morții, a momentului în care Hristos a călcat cu moartea pe moarte spre a ne da nouă învierea.

Desigur, avem și-o excepție în lucrarea liniștii, mărturisirea învierii de către cei tineri, explozia râsetelor, emoția câștigului și, de ce nu, amuzamentul pierderii (când știi că oricum vei fi premiat) unui concurs pascal au încununat timpul petrecut împreună, au dat sens mărturisirii noastre, au legitimat calitatea de martori ai unei învieri pe care, deși n-am trăit-o la modul fizic, arde în noi, trupul nostru fiind candela iar sufletul flacăra ce nu se va stinge niciodată.

 Se zice că majoritatea oamenilor care se tem de moarte nu cred în înviere. E posibil să fie așa, nu știu cum e să nu crezi și nu întăresc acest lucru, dar cu siguranță cei care cred cu adevărat în înviere, ar trebui să-și trăiască viața ca într-o continuă așteptare a luminii divine, hrănindu-se din scânteia primordială deja așezată în frumusețea ce dă strălucire sufletului omenesc.

Vă mulțumesc tuturor celor care mă acceptați, celor care mă citiți și, din adâncul sufletului, tuturor celor care ați mărturisit și mărturisiți cu mine! 

CRĂCIUN UITAT

 

Rareori într-un an, în această lume agitată, mai poți găsi un colț de liniște, asta chiar și într-un sat oarecare, căci vacarmul cotidian a devenit o regulă, de multe ori chiar și nopțile, cele care ne-au fost lăsate spre odihnă, sunt un iureș de nedescris pe șosele, în benzinării, magazine și case. Noaptea Crăciunului, în ultimii ani, am simțit-o mereu liniștită, probabil că toată munca unui an, ca să nu zic de ultimele zile, toată alergătura și-a spus cuvântul și oamenii dorm, copiii dorm și ei, câinii, fericiți probabil că nu mai sunt petarde, își fac și ei somnul, sătui de cele primite de la stăpâni în aceste zile.

Am prins zilele astea, cu coada ochiului, câte o știre despre mâncarea tradițională, despre sărbătorile tradiționale, despre colindele tradiționale, despre tradiții culinare și tot despre tradițional în tot ce mișcă ori se mănâncă. Sincer, 90% falsuri, improvizații, kitsch, nimic autentic. Pe vremuri, și n-o zic eu, care deși-s trecut un pic prin viață, nu mă compar cu cei care sunt veterani în zile pe pământ, pe vremuri Crăciunul era cu adevărat sărbătoare, exact ca venirea unui copil într-o casă, o bucurie imensă, precedată, așa este, și de pregătiri specifice unui astfel de moment.

Pe scurt, culinar vorbind, nimic de pe piață nu poate egala cârnații făcuți de bătrânii noștri din carnea tocată la bardă, din porcul crescut cu adevărat doar din pământul ce neotrăvit de substanțe, cu sarmalele învelite în foi de varză galbenă și sănătoasă, din zeama de varză bând ca și cum ai lua cel mai bun medicament din lume. Nu aveau roboți de bucătărie pentru a frământa „pâine tradițională”, ci palmele frământau o făină curată din care creșteau cozonaci rumeni, copți în gura sobelor oarbe ori în cuptoarele mari deasupra cărora era și afumătoarea cărnurilor și a șuncilor. Noi, copiii, ne jucam cu bășica/vezica porcului (oripilant, cred, pentru copiii de azi) pe care o spălau cei mari, o frecau cu sare și mălai și noi doar o umflam pentru a o folosi pe post de minge. Cât despre pregătirea de a ura de sărbători, vai, până în ziua praznicului Nașterii Domnului ori de Anul Nou, rupeam trei rânduri de bice, buhaie, cojoace, scăpând, recunosc, și la tunurile cu carbid, motiv pentru care eram mereu vineți la gură, dar sănătoși și plini de voie bună, căci a colinda era o datorie de onoare, amintirile acestor clipe devenind peste ani adevărate povești, mărturisite de cei deveniți deja mari, bătrâni, la un pahar de vin. Azi, copiii, în multe locuri, din păcate, nu mai sunt lăsați de părinți la colindat, li se vâră vreo sută de le în buzunar ori, mai rău, li se inoculează că colinda este învechit, desuet, primitiv și deja unele din cele mai frumoase momente ale copilăriei nu doar că sunt șterse de pe cartea vieții, dar nici măcar nu mai sunt scrise, spațiul fiind umplut tot cu telefoane, calculatoare ori alte obiecte și spații pe care le frecventează zi de zi.

Acum, în orice galantar, în orice zi din an, găsești șorici, tobă, caltaboș, lebăr, sarmale în caserole, toate tradiționale ori „ca la mama acasă”, nu mai simți bucurie când le ai doar de Crăciun, nu mai e ca pe vremuri când acestea făceau parte din sărbătoare, când abia așteptai să intri în rol, căci unul curăța usturoiul, altul era cu carnea, altul cu oasele, unul cernea mălaiul (nu grișat ca acum), celălalt făcea focul sub pirostrii pentru fiert tobele. Poveste, culinar vorbind, căci adevărata valoare a praznicului era cu totul alta, magia venea din altă parte.

Oameni buni, Nașterea Domnului este un moment unic în istoria omenirii, un moment așteptat mii de ani, marcat la nivel de univers prin steaua care a cutreierat cerul spre a se opri deasupra unei iesle din marginea Bethleemului, nu departe de Beit Sahur, unde păstorii erau strânși în taina nopții să se odihnească dimpreună cu turmele lor. Azi vorbim cu lejeritate despre nașterea unui prunc, căci în nouă luni de sarcină mamele fac o grămadă de controale, nașterile sunt asistate, pregătire minuțios, în spații septice, cu căldură și lumină. Dar chiar și-n aceste condiții tot e grijă mare. Să intri în travaliu departe de casă, printre străini, noaptea, fără a avea unde să-ți pleci capul și toate ușile să ți se închidă, aici e provocare, una la o dimensiune pe care noi nu o putem înțelege din comfortul caselor noastre, într-un secol în care totul se rezolvă printr-un clic ori apel, căci, să fim înțeleși, dacă Maica Domnului ar veni în aceste vremuri să nască, la fel ar fi primită, sau neprimită, ca să fim înțeleși, căci dragostea dintre oameni se rezumă, din nefericire doar la citate pompoase și la declarații pline de armonie, totul până la prima scânteie de răutate, când... .

N-am teologhisit prea mult azi, despre sensul Nașterii Domnului voi vorbi mai mult în predici, desigur, celor ce ne calcă pragul bisericii, am vrut doar să zic, spre a nu uita și eu, că deja Crăciunul e uitat, chiar dacă noi îl vestim ca pe un „Crăciun fericit” prin mesajele noastre. Proorocul Daniel vorbește despre „Cel vechi de zile”, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire, asta trebuie să păstrăm noi din magia praznicului.

„Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”.

 

COCOȘATUL

 

Într-o lume în care dreptatea este doar clamată, mimată și doar rareori aplicată, a vorbi despre verticalitate este ca și cum i-ai explica unui trăitor din deșert cât de bine e să te scalzi într-un râu cu apă curată ori, celor ce trăiesc aproape de polii pământului, de cei magnetici zic, despre cât verde este iarba în zilele verii.

Nu trebuie, desigur, să cădem nici în partea opusă a lucrurilor, în utopia gândului în care cineva și-ar închipui că dreptatea, drepții și verticalitatea ar putea domni peste tot, nicidecum, în definitiv, măcar la lucruri, de ce nu și-n toată natura, până și strâmbăturile au frumusețea lor, cele din fire, căci cele ce apar după operații inutile de înfrumusețare... . Să le lăsăm, acolo nu mai există îndreptare.

Există în Scriptură un pasaj în care Hristos, într-o zi de odihnă, în sinagogă, vindecă o gârbovă, o cocoșată, o femeie a cărei vârstă nu o știm, dar știm sigur că, în suferința ei, drumul spre rugăciune nu a fost niciodată întrerupt, dincolo de faptul că, de ce să nu recunoaștem, nici privirile celor din jur nu sunt plăcute când cineva, cu o suferință anume, le trece calea. Și, da, primește vindecarea, pleacă dreaptă  și îndreptată, spre stupefacția, iritarea și invidia mai marelui sinagogii, cel care judecă fapta cea bună săvârșită ca fiind o muncă ce ar putea fi făcută într-o altă zi, una din cele șase lăsate pentru lucru, ca și cum pentru a săvârși binele există vreo limitare a legilor lumești  și cu atât mai mult a celor morale.

Despre legea gravitației nu vă povestesc, am învățat-o toți, sper, la vremea cuvenită, dar trebuie să știm că există și o gravitație spirituală, aceasta fiind îndreptată, în mod firesc, spre Cer, spre locul din care omul și-a luat ființă, pământul fiind doar locul în care mergem, la clipa cuvenită, doar pentru un timp. Și nu că pământul ar fi rău în sine, ci doar blestemat să ne rodească spini și pălămidă, spre a fi mai mereu plecați cu fața spre țărâna primordială, în munca cotidiană, cea care ne aduce pâinea, în acest fel pierzând în multe clipe legătura cu locul spre care ar trebui să tindem.

Și că veni vorba de pâine, Juvenal, în antichitate, vorbea despre pâine și circ, apoi, mai târziu, Dostoievski, în Frații Karamazov, prin scena în care Marele Inchizitor face trimitere la ispitirile lui Hristos din Pustiul Carantaniei, construiește o parabolă subtilă, o performanță literară rară, în care Mântuitorul, închis fiind și condamnat la moarte, este socotit a fi o pacoste prin cele propovăduite, valorile Sale divine, iubirea, adevărul, libertatea, fiind greu accesibile oamenilor, adică celor care oricând, pentru pâine, putere și averi s-ar lepăda de virtuți și moralitate fără nicio remușcare.

Vertical nu ești doar atunci când stai în picioare. Așadar, cum poate fi îndreptată dreptatea? Fiindcă, să fim serioși, uneori se face dreptate fără a se păstra adevărul, cum odinioară, Pilat, garant al dreptății, se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele Dreptului (Hristos) aceluia.

Într-o lume nedreaptă, azi, drepții rareori sunt promovați, acceptați ori ascultați. Se caută doar personaje care să se poată apleca cât mai mult, oameni care, pentru o pâine, să fie în stare să curețe scame invizibile o viață întreagă de pe cei care, după o vreme, nu le va oferi decât circ. Gârbovirea obedienței este mult mai gravă decât arcuirea coloanei vertebrale în lucrarea timpului. Sunt prea mulți cei care-s cocoșați de muncă, asupriți de supărări, îndoiți de deznădejde și stâlciți de răutatea celor din jur, sunt prea puțini cei care, în sclipiri de moment, divine aș putea spune, își aduc aminte că mai există cer, că mai este viață în jur și că nu se rezumă totul la împlinirea unor datorii omenești care, în timp, vor rămâne doar statistici uitate în vreun sertar ori folder arhivate.

Într-o lume în care strâmbii îi mănâncă pe cei drepți, îndreptarea e încă posibilă, adevărul încă mai este căutat și verticalitatea încă mai este o virtute. Pe unii îi pot îndrepta oamenii, pe alții doar Dumnezeu, fiecare știe în dreptul său în ce echilibru se află, în ce lume gravitează și-n ce direcție se îndreaptă. Știu că e greu să stai drept, să fii vertical, dar sunt convins că e cumplit să nu te mai poți ridica nicidecum din gârbovire, să rămâi o viață un cocoșat stigmatizat de lume.

SCÂNTEI ȘI FIRIMITURI

 

Într-o lume din ce în ce mai frământată de stihiile unor războaie ce aparent n-ar mai avea ce căuta în vremurile, zicem noi, mult prea avansate ale secolului XXI, constatăm că universul, palpabil și deopotrivă simțit, se împarte și se dezvoltă între scânteie și firimitură. Scânteia, dacă vreți, ca formă primordială de viață, reprezintă divina iubire, cea din care a luat naștere flacăra existenței, nestinsul (deocamdată) izvor din care omenirea încă merge pe firul istoriei, cel care, firimitură cu firimitură, ostoiește foamea de cunoaștere a tuturor celor care ard în fiecare clipă pe un pământ ce pare a nu mai fi destul de mare încât să sature pe ambițioșii unor timpuri ce vor apune cândva și, desigur, ei, cei ce se cred nemuritori,  se vor stinge, spre uitare, odată cu apusul acestor vremuri.

Cândva, în vremuri doar de Dumnezeu știute, trăiau doi bogați, primul, realizat, îmbrăcat mereu în haine scumpe (porfiră și vison), petrecând zi de zi fără nicio grijă cu prietenii, cu muzică și mâncare bună, al doilea, sărac lipit, bolnav, plin de bube, strângând, fără să-și dea seama, zi de zi, o avere pe care n-avea s-o simtă decât după plecarea din viața trupească, cea în care neajunsurile erau singurele vești primite la fiecare răsărit de soare. Săracul, cu un nume ce se traduce „Doamne ajută”, Lazăr adică, stătea să-i fie linse rănile de câinii ce așteptau, ca și el, firimiturile ce cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu le primea, nu le prindea. Și au murit amândoi, unul bogat o viață, altul care abia primea bogăția după o viață de sărăcie. Bogatul, din iad, simțea arzătoarea flacără a iadului, nimic altceva decât scânteia iubirii primordiale, cea care ardea conștiința unui suflet ce nu s-a îndurat nicio clipă să-i cadă din mână o firimitură de rai, o felie de veșnicie. Săracul, aflat în sânul lui Avraam, într-un rai de nesfârșită bucurie, ar fi putut să-i ofere o picătură de apă, numai că tranzacția nu putea fi finalizată, prăpastia dintre rai și iad era condiționată de firimitura, firimiturile oferite în timpul în care materia era din belșug pe masa bogatului și, deopotrivă, în boala lui Lazăr, aceeași materie lipsea cu desăvârșire.

Am săvârșit sute și sute de înmormântări în viața mea, fiecare înmormântare cu greutatea ei, fiecare cu istoria ei, cu durerea ori acceptarea cuvenită. Niciodată nu e ușor, fiindcă oricare dintre cei care pleacă, fie a avut momente în viață în care a prisosit de bogăție și putea cumpăra raiul, fie a fost nedreptățit de sărăcie și sluțit de boală și a cârtit, pierzând raiul. Unii au plecat în fala lumii, alții, dimpotrivă, fără nimeni pe lângă ei, doar în prezența unor îngeri pe care prea puțini din lumea asta îi mai socotesc aproape. Desigur, destui și cei care, bogați fiind au dat din tot sufletul, săraci fiind au acceptat starea unei vieți în care, din neputință fizică, n-au reușit să fie fruntea și, cu demnitate, au apreciat firimiturile prinse.

În viață e bine să ai grijă pe cine iubești, cui dăruiești, căci cu o firimitură de pâine poți câștiga raiul și cu o picătură de pâine poți stinge iadul, desigur, dacă faci asta din iubire, nu din interes. E plină lumea de săraci, mai mult ca sigur că și de bogați, doar că cei din urmă știu să-și ascundă bogăția, să șteargă urmele unor necuviincioase averi și să țină departe pe amărâții unor vremuri ce se tot repetă, pe cei pe care doar câinii îi mai acceptă, cei nedresați, căci câinii de azi, dresați și ei în adulmecarea celor bune, sunt deseori mai bine hrăniți decât cei care întind mâini plini de răni pentru o firimitură de pâine, decât cei care cerșesc un petic de cer plin de pace, de cei care, din neputință (nu puturoși) nu-și pot împlini minime dorințe într-o viață în care, poate, doar pe Dumnezeu Îl mai au.

Dintr-un iad în care bogăția dispare cât ai clipi, un bogat se zvârcolește în văpaie, îl arde conștiința, de acolo dorește ca cineva să învie pentru a-i avertiza pe cei din lumea asta, pe tată, adică pe trupul care ne stăpânește, dar și pe cei cinci frați, simțurile pe care le exploatăm la maxim pentru a ne consuma fiecare resursă fără pic de chibzuință. Plecăm obosiți din lumea asta, plecăm încrâncenați, plecăm triști că nu am dobândit totul și, la fel de triști că vom lăsa tot ce am strâns. Nu e păcat să fii bogat, nicidecum, dacă ai muncit cinstit. Nu e nicio rușine să fii sărac când încerci din toată puterea să te menii pe linia de plutire. E păcat când, bogat fiind, nu lași să-ți cadă firimituri de viață către cei neputincioși, e păcat când, sărac fiind, blestemi starea în care te afli și, fie te dedai la imorale fapte, fie cârtești o viață față de condiția în care te afli.

Nu ajungi în rai cu ură și nici în iad cu iubire. Totul e o flacără, depinde ce arde în tine, ce te mistuie, ce te definește, de fiecare din noi depinde cum ne raportăm la cele trăite, dacă suntem săraci ori bogați, dacă suntem răi sau buni, dacă încă mai suntem ceea ce ne-am dorit cândva să fim și, dacă nu suntem, dacă ne mai acordăm vreo șansă, dacă celorlalți le mai scăpăm câte o firimitură.

SEMINȚE, BĂIEȚI, SEMINȚE BUNE, SEMINȚE PRĂJITE AVEM!

 

În vremurile despre care acum vorbim ca despre un trecut îndepărtat, pe la orice colț de stradă, pe plajă, prin târguri ori în fața marilor hoteluri, pe unde te așteptai ori pe unde nu-ți doreai, întâlneai vânzătoarele ambulante, știți voi, cele cu „bomboane agricole”, fredonând un vers la fel de celebru ca cel cu „fiareeee vechi cumpăăăăr!”, căci strigarea „semințe, băieți!” devenise lozincă și, la fel de bine, locul în care putea să schimbi bani de-un leu. S-au dus timpurile alea, acum semințele sunt ambalate, au un preț destul de piperat și se mănâncă doar în anumite condiții, chiar dacă, cojile, ca și în vremurile trecute, se aruncă tot la întâmplare.

Sămânța, pentru un om trăit la țară, nu este o mare enigmă, țăranul distinge lesne care-s semințele de grâu, care sunt de orz, care de orzoaică, de porumb nu mai zic (pe soi, nu la general), la fel de bine semințele diverselor legume ori fructe. Și nu doar, țăranul știe și când să le semene, le știe baiul, le alege din timp, eventual le duce la trior ori le usucă, fiecare etapă fiind un pas pentru o nouă recoltă. Nu știu voi cum le cunoașteți ori ce simțiți când vedeți semințele unor plante din care vă hrăniți, dar bătrânii, și tinerii de azi, unii, își adâncesc palmele în hambar, în dublu de cereale ori în sac și, cu mișcări demne de lucrarea unei moașe, scot afară mâinile cu bogăția de semințe ce se pierde printre degete în locul din care au fost scoase. Înainte vreme așa se și semănau, bărbații, într-un șorț, puneau semințele de grâu, trifoi ori ce semănau și, în funcție de cum bătea vântul, printre degete, cu mișcări sigure ale mâinii, lăsau boabele să cadă printre bolovanii deja mărunțiți ca, la prima ploaie, să se reverse peste semințele ce ar trebui să dea rod însutit la vremea treieratului, cositului ori culesului.

Însutit am zis, da, exact ca-n pildă, căci o sămânță bună rodește bine doar într-un ogor bun, desțelenit, fără pietre, fără drumuri făcute anapoda prin cultura lucrată. Credeți că azi nu mai avem roade bune din cauza semințelor ori din cauza terenului? De câteva zile, cum bine vedem, s-a iscat sămânță de scandal în Orientul Mijlociu, se aruncă semințe de vrajbă, se seamănă ură și, fără discuție, se va secera moarte, mai bine spus, Moartea va secera ceea ce seamănă oamenii. Învrăjbire religioasă zic unii, două popoare pe un pământ/țară zic alții, interese ascunse, șușotesc destui public ori pe la colțuri. Oricare ar fi motivul, un lucru e clar, mor oameni nevinovați, pe lângă vinovați, desigur, căci „cine ridică sabia, de sabie va pieri.”  Să nu mai fie bună sămânța Semănătorului, să nu mai fie bun cuvântul lui Dumnezeu? Cu siguranță că este, ogorul e stricat, căci mulți aud cuvântul și trec nepăsători, e dreptul lor, alegerea lor, e poteca pe care și-o creează, asta e, acolo nici nu mai răsare ceva, totul e călcat în picioare și ciugulit de păsările cerului.  Unii aud, cade sămânța, doar că se usucă, apar interesele, răsare ceva, declarativ, toată lumea dorește pace, faptic, toată lumea adună arme, se alege praful de tot ce a răsărit, totul se usucă. Mai sunt ceilalți, care se încăpățânează să meargă la două capete, se dezvoltă în paralel cu răul, cu buruianul, numai că finalul e previzibil, e prea plăpândă voința, rodul e compromis, sufocarea e iminentă, sucombarea e finalul, și e firesc, sămânța bună nu poate rodi în ogorul celor care doresc să se îmbogățească pe spinarea unor semeni secerați într-un război, altul pe planetă, din care nu va câștiga niciodată populația liniștită.

Ogorul cel bun, cel care rodește însutit, pe el l-am lăsat la final. Repet, țăranul știe foarte bine câtă muncă e să scoți un loc/teren la lumină, să fie bine drenat, bine arat, fără buruieni, fără pietre, numai bun de însămânțat pentru roadă cu folos. Oamenii buni, cei care și-au văzut mereu de treabă, cei care „au avut urechi de auzit” la vremea cuvenită, nu au pierdut niciodată totul, din rodirea lor s-au înfruptat mereu toate celelalte categorii, cei care n-au fost chibzuiți să-și folosească puterea și știința în a rodi frumos, distrugând într-o clipă ceea ce alții au lucrat într-o viață.

„Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”

Oamenii nu vor învăța nimic nici de data asta, ceea ce le intră pe o ureche, le iese pe alta, degeaba învățătură, degeaba sămânță bună, dacă ogorul e transformat în potecă, dacă primitorul rămâne de piatră, dacă rămâne încurcat  în hățișul unor interese proprii. Lumea, într-o formă sau alta, va merge mai departe. Pe la colțuri de stradă, de ce nu, pe la răspântii de lume, se vor ivi mereu vânzătorii ambulanți, cei care, pe bani puțini, vor vinde semințele unor iluzii despre pace, despre bunăstare, despre egalitate, fără a menționa că primitorii nu vor avea unde să le cultive, ogorul lumii fiind deja brăzdat de arzătoarea dorință a unora de a stăpâni ceea ce la un moment dat vor lăsa în urmă, o lume ce nu le aparține, semințele minciunii devenind focul cu care se joacă cei care nu știu cât vor arde cândva.

„Semințe, băieți, semințe bune, semințe prăjite avem!”

IUBIRE OTRĂVITĂ

 

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Simplu, nu? Simplu de spus, aproape imposibil de înfăptuit, chiar dacă, să fim sinceri, dacă s-ar putea înfăptui așa ceva, lumea întreagă n-ar mai avea nevoie de legi, n-ar mai fi nevoie de camere de luat vederi, n-ar mai exista suspiciuni, n-ar mai fi praguri de netrecut și punți frânte între oameni și, mai mult ca sigur, apropierea de Dumnezeu ar fi atât de mare încât raiul ar putea deveni palpabil.

Este iubirea, dusă la cea mai înaltă trăire, o utopie, ori poate o otravă? Adică să nu fie posibilă iubirea vrăjmașilor aidoma iubirii de sine și iertarea să nu poată fi dusă până la final, adică până la uitarea definitivă? Întreb și eu, nu ca unul plin de virtuți, ci ca unul care, ca  și voi, se află pe drumul vieții întrebând și oferind răspunsuri.

Această poruncă divină pare a fi un zid de netrecut, dar nu zice nimeni să escaladezi imensitatea iubirii lui Dumnezeu, e de ajuns să-ți faci o poartă prin ea, să poți intra și ieși, să-i tragi pe alții dincolo, spre spațiul în care, într-o formă sau alta, și-ar dori tot omul să ajungă. Cum? N-am eu răspunsul, dar câteva îndemnuri le dă apostolul Pavel, el zice că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Vasăzică, în afara oricărei legi pământești ori dincolo de spațiul în care, poate, anumite cutume dogmatice te-ar îngrădi, poți încerca să iubești, să te bucuri și să-i bucuri pe alții, să fii iubitor de pace, îndelung răbdător, bun, blând, înfrânat, curat și făcător de bine și, făcând acestea, nicio osândă nu poți primi, chiar dacă, e posibil ca unii să-ți poarte ură tocmai pentru că poți împlini toate fără a supăra pe nimeni.

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”

Cât de corect cât de curat e spus! În fapt, nu poți forța pe nimeni să iubească pe cineva și nu poți fi obligat să iubești pe cineva, în acest spațiu se descoperă cu adevărat libertatea omului, căci libertatea se desăvârșite, mai  bine spus se limpezește în iubire, un om care nu poate iubi, un om care urăște, nu va fi un om liber niciodată, ci doar robit, posedat de propriile angoase și răzbunări neîmplinite. Degeaba împlinești porunca cu cei apropiați ție, nu are nicio valoare înaintea Cerului, nu contează nici înaintea oamenilor, e doar un schimb ori o plată pentru un serviciu oarecare, bun ești când îl poți iubi pe cel ce pe drept te trage de mânecă când greșești, pe cel care-ți înfruntă aroganța ori pe cel care se roagă pentru binele tău atunci când îl prigonești.

Coborând un pic cu picioarele pe pământ, la creștinul ce se străduiește să împlinească cele scrise, litera, uitând de cele ale duhului, musai să înțelegem într-o zi că dacă nu poți posti, poți uita cele rele; dacă nu poți sta mult la rugăciune, încearcă să ierți mai mult; dacă nu poți face multă milostenie, încearcă să iubești mai curat, degeaba genunchi zdreliți dacă inima rămâne de piatră, degeaba post trâmbițat dacă mintea e tulbure, degeaba cuvinte frumoase dacă sufletul e sluțit de răutate.

M-au tot întrebat oamenii de-a lungul anilor cum să facă să uite, să ierte și să iubească. Le spun mereu: „ce ar face Hristos în locul tău?” Oamenilor nu le convine răspunsul, e incomod, fiindcă Hristos ar ierta, ar uita și ar iubi cu aceeași dăruire de care a dat dovadă când a ales să se jertfească pentru noi, în fapt, cea mai curată dovadă de iubirea, când cineva își dă viața pentru prietenul său.  

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celor de lângă tine.

Cât trăiești, te perpelești în focul ispitelor, rabzi valurile necazurilor, abia poți duce bolovanii  încercărilor, bâjbâind la fiecare pas în lumina puținei credințe și, la final, îți dai seama că ai fost otrăvit cu iubirea, că ai agonizat o viață fără a realiza că această agonie tot cu iubirea putea fi vindecată, căci iubirea nu doar se primește,  ci se și oferă, altfel, neîmpărtășită, rămâne asemenea unui far stins în negura timpului, căci  numai iubind poți fi un fiu al Luminii, numai atunci poți face lumii ceea ce ți-ai dori ca lumea să îți facă.

PESCUIREA MINUNATĂ

 

Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o lăsase în urmă Argeșul în fosta albie, înainte de a fi mutat un pic mai departe de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară, după ploile bogate, apa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream  spectacolul creșterii, ci și bogăția de după retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.

N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit, mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil „pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes.  Contează ustensilele, dar mai mare-i pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe, după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută (nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe, trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la cubulețele de brânză ori râmele de bălegar (astea necomestibile), încercam orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.

M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de pescuit.  Nu prinseseră nimic, Petru mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce. Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și apostolilor să asculte  sfatul de a mâna mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos  (omenește vorbind) poate nu pescuise niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.

„Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață, când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea  noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei noastre.

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia, Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici. 

Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele, așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi, trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția cerurilor.

Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață, cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui iubire.

Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”

N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.

CU ARAMA PE FAȚĂ

 

 

Sunt foarte mulți cei care se tem de clovni, nu doar copiii se tem, ci și unii dintre adulți, un paradox, dacă te gândești că un clovn are menirea să înveselească pe cei din jur, nu să inspire teamă. Evident, totul pleacă de la mască, nu prea poți avea încredere într-un om cu mască pe față, nici măcar atunci când el se dă a fi cel care îți dorește binele. Trăim vremurile în care nu mai poți avea încredere nici în cei ce nu poartă măști vizibile, darămite în cei care, sub protecția măștii, sub zâmbetul turnat în material, nevăzut, rânjesc ori se încruntă fără nicio sfială.

Fața, chipul, reprezintă cea mai vizibilă parte a corpului uman, fiind cea care, prin părțile ei constitutive, prin așezarea elementelor (definite de biologie)  într-o anumită ordine și armonie, definesc o persoană în cele mai profunde și expresive momente. Mai sunt și animale care au față, seamănă enorm între ele, dar ca omul, să semene și totodată să se distingă atât de vizibil, nu există, pe fața omului distingându-se fără probleme, deseori, și aspecte individuale, intrinseci, până la însușiri ce țin de parte morală, temperamentală ori chiar psihologică.  Una peste alta, mai ales pentru cei care au memorie vizuală, un chip văzut odată nu poate fi uitat o viață, chiar dacă pe urmă vezi mii și mii de chipuri. Fiecare om e unic în felul său, chiar și gemenii așa-zis perfecți, fiind diferiți. Și dacă vorbim de chip, să nu-l confundăm cu chipul divin dăruit omului, care se referă la altceva, teologic spus, la rațiune, voință și simțire, în mod normal îndreptate spre Dumnezeu, dar la fel de corect și cu extindere către cei din jur.

Fețele se schimbă, biologic așa este firesc, trecerea prin timp își spune cuvântul și schimbările, chiar dacă nu le sesizăm în oglindă zi de zi, se observă fără probleme an de an. Problema este atunci când nu se schimbă doar fața (tot organismul), fizic vorbind, ci și fața omului, ceea ce-l definește ca trăire în raport cu sine și ceilalți, de ce nu, cu Dumnezeu. Într-o viață oamenii schimbă multe, unii schimbă casele, alții mașinile, unii își schimbă stilul de viață  (în rău sau bine), alții încearcă să-și schimbe sexul, destui care și-ar dori schimba părinții, dar asta nu se poate, nu mai zic de cei care își schimbă credința, crezul, încercând să-l păcălească pe Dumnezeu doar cu schimbarea de fațadă, câți oare nu schimbă placa după bunul plac, mai nimeni, din păcate, nu se schimbă radical, din interior, schimbând, precum lupii, doar părul, rămânând cu năravurile neschimbate, poate doar ascunse sub măștile de clovni atunci când avem interese în raport cu ceilalți.

Schimbările în bine ne înalță, oamenii care sunt împăcați cu sine, verticali și deschiși la urcuș, sunt mereu pozitivi. A fi vertical nu înseamnă neapărat a sta în picioare, drept, un om care îngenunchează poate fi mult mai vertical în rugăciunea sa decât unul care, stând drept, vede lucrurile distorsionat. Nu vreau să intru pe terenul minat al schimbărilor faciale prin diverse  intervenții non-medicale, nu e cazul să mă refer la filtre virtuale ori fardări de orice fel, deja aspectul fizic nu mai e o problemă, lumea suferă din cauza celor care se întâmplă în spatele fețelor intens prelucrate.

Pe Tabor am fost de vreo trei ori, recunosc, nu m-am schimbat (în mai bine) atât cât mi-ar fi plăcut, mai am mult de lucru la ceea ce mi-ar plăcea să prezint la judecată, dar urcând Taborul nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce au văzut cei cinci martori (apostolii Petru, Iacov și Ioan, alături de Moise și Ilie), adică lumina cea neapropiată a slavei dumnezeiești, feerica strălucire care nu orbește, ci luminează, deschide ochii simțirii spre înțelegerea unor taine pe care omul, în toată istoria sa, nu le-a putut descifra decât parțial, fie în urma unor divine descoperiri, fie în mii de ani de studii ce nu se vor termina curând.

Nu e cazul să ridicăm pe omul îndreptat, schimbat, la cinstea de a fi așezat în vreo mandorlă de slavă, dar e momentul ca oamenii buni să fie mult mai apreciați într-o lume în care totul se mișcă de fațadă, încă mai este timp ca cei cu două fețe să fie puși alături de cei care au ajuns să-și dea arama pe față, lângă clovnii care degeaba mai fac giumbușlucuri, lângă cei care ar fi în stare să-și mituiască propria oglindă pentru a arăta un adevăr îmbrăcat în  minciună. Și ar mai fi ceva, pentru cei care spun că e prea multă lumină, când trăiești doar în întunericul, în bezna în care te vezi doar pe tine, n-ai cum să înțelegi ce înseamnă Tabor, că e locul în care urci pe pantele abrupte ale existenței, că unii ajung sus și se schimbă, că alții, prea grăbiți, se răstoarnă cu fața în jos, căutând tot spre bezna proprie în loc să privească spre înălțimile care cu adevărat le-ar da nu doar strălucirea unui chip cald și blând, ci și sens chipului divin pe care-l poartă.