luni, 10 iunie 2013

FOTOGRAFIA


Deseori m-am gândit la faptul că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi în anumite lucruri, chiar dacă noi azi, privind cu superioritatea omului blindat de tehnologie, considerăm că privilegiul ne aparţine întru totul şi în toate.  Bunăoară, zilele trecute am avut bucuria de a face câteva fotografii de o claritate aproape de perfecţiune. Şi nu cu aparatul meu foto, care-i aşa de obosit încât abia-şi mai deschide lentila, ci cu un aparat pe care-l folosesc zilnic prinzând mii şi mii de cadre. Apoi, defilând printr-un DVD după nişte poze mai vechi, am constatat că am participat la unele evenimente şi că, din dorinţa de a face fotografii, am ratat momentele principale butonând pentru prinderea imaginii perfecte. Bună-i tehnologia, dar rece.
Iată cum stau lucrurile cu pozele mele, că de aici am plecat. Ba înainte de asta să mai zic ceva, că apoi uit şi parcă n-aş vrea să ratez ocazia de a vă spune că filmele ori o pozele, indiferent de calitatea lor, de rezoluţie, pixeli şi lumini, nu pot  reda totul. Lucrurile imortalizate în pelicule şi carduri nu-şi pot descoperi mirosul, gustul ori textura.
Intrând în intriga postării, chiar dacă risc un pic, gândindu-mă că unii vor percepe greşit cele relatate de mine, vă spun că azi am dat o fugă prin cimitir să văd dacă se păstrează curăţenia. Treaba e că acolo se află un cireş mare cu cireşe amare numai bune de dulceaţă. Şi cum nu e al nimănui, şi mai ales că nu creşte din vreun mormânt (menţionez asta pentru a nu da idei celor dornici de discuţii puerile) am zis că-i bine să culeg şi eu câteva. Aşa că repede am făcut cale-ntoarsă spre casă, am luat o găletuşă şi la fel de  repede-n m-am suit în cireş, ca-n vremea copilăriei. Şi partea frumoasă a fost că am avut companie, doi copii, fiecare cu punga lui, fireşte. 
Nu ştiu cu se face, la mine cel puţin, că la cules de cireşe nu am spor deloc. Se prea poate să pun găletuşa prea departe, altfel nu-mi explic de ce, de cele mai multe ori cireşele sunt îndreptate spre gură, iar nu spre recipientul ce trebuie umplut cu minunatele fructe. O fi la voi altfel, nu ştiu, zic şi eu.
Spuneam la început că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi. Ei au ştiut să se bucure de ceea ce aveau la momentul respectiv. Nu zic că nu-i bine când noi imortalizăm anumite momente, nu. Doar că, acordăm prea multă atenţie tehnicii şi pierdem momentul, risipim clipa.
Poate că şi eu, de acolo din vârful cireşului, dacă aveam aparatul făceam fotografii. Mai bine însă că nu l-am avut, fiindcă ochiul a putut capta toată splendoarea unei seri de început de vară. Fiindcă urechea a putut asculta în linişte foşnetul frunzelor de cireş şi freamătul gândurilor. Fiindcă m-am putut bucura, la fel ca în copilărie, de gustul cireşelor proaspete, asta chiar dacă palmele se făcuseră sângerii de zeama fructelor, chiar dacă fructele nu au trecut prin jetul de apă recomandat celor cumpărate. De acolo, de la înălţime, cimitirul era asemenea unui orăşel al tăcerii, cu alei străjuite de flori, cu poteci prin care istoria îşi face loc nevăzut. Mai departe, tumultul satului se contopea cu seara ce-şi lăsa uşor draperiile peste soarele ce cobora leneş spre asfinţit.
Într-un fel îmi pare rău că n-am putut face poze spre a vă arăta măreţia unei seri de vară deasupra unui cer deschis spre infinit dintr-un loc de unde veşnicia îşi arată prima treaptă.  Şi chiar dacă voi nu puteţi vedea cele pe care eu le-am simţit, gustat, ori atins în acele clipe, vă asigur că acurateţea cu care eu le-am privit şi primit face mai mult decât orice album foto pe care l-am făcut vreodată.

Între cer şi pământ, printre ramuri şi vânt, am pozat un pic din suflet. E aici, printre rânduri… .

sâmbătă, 1 iunie 2013

COPILĂRII............


Probabil că n-aş fi avut linişte dacă nu scriam măcar câteva rânduri despre ceea ce cântam în urmă cu peste trei decenii, dar şi mai apoi, despre lumea minunată a copilăriei. Şi cântam  voios:  „e  lume pe pământ care-mi place tare/ unde fiecare zi, parcă-i sărbătoare./ …….Celor mari, celor mici, ne e drag tuturor/ în lumea copiilor”.
Am zis că aş fi rămas cu un gust amar dacă nu aş fi scris ceva azi, chiar şi-n fugă, asta pentru că gândul de a abandona, sub pretextul că sunt multe treburi, că timpu-i scurt, m-a încercat bine de tot. Ori ei, copiii, merită orice efort. Pentru un copil, ca adult zic, nu prea poţi spune „nu am timp, mai încolo ori lasă-mă în pace”.
Îmi aduc aminte bine ziua de azi, îmi aduc aminte creta colorată şi desenele de pe asfalt ori ciment, îmi aduc aminte de jocurile copilăriei, fiecare din ele în parte, după grupa de vârstă, de la „alergata”, urcând până spre „flori, fete sau băieţi…”, fiecare din ele cu motivaţie puternică de a aduna câţi mai mulţi copii la un loc, pentru a scoate cât mai multe zâmbete, râsete, pentru a lega cât mai multe prietenii. Fireşte, melancolia este o boală necesară, căci dincolo de umbra de tristeţe pe care o aduce, produce şi efecte nebănuite, căci scutură uneori pânza uitării de pe ochii celor mari, de pe ochii celor ce au uitat că odinioară au fost şi ei în rândul celor ce strigau „cine nu e gata îl iau cu lopata” ori „piua”, în momentele de respiro, binevenite pentru picioarele ce nu se odihneau nici măcar în timpul somnului.
Azi am dat o fugă scurtă spre oraş. Nu am văzut nici un desen, pe nicăieri. Poate pe la voi, cei ce citiţi blogul meu, se vor fi făcut desene pe asfalt, ori poate, prin grija unor părinţi mai melancolici, unii copii se bucură azi, foarte scurt, de aminte lucruri ce aduc aminte de copilăria anilor din urmă. Şi nu vreau să par învechit, în sensul că mi-aş dori ca azi, copiii să fie ca atunci. Dar, poate că pentru o zi, tabletele, telefoanele, calculatoarele ar putea fi date uitării. Poate că părinţii, măcar pentru câteva ore,  şi-ar putea aduce aminte că au fost copii, ar putea lăsa deoparte un pic grijile, treburile ce oricum nu se sfârşesc niciodată, ar putea lăsa petrecerile pentru a-şi aduce aminte de timpul adevăratei maturităţi sufleteşti, de timpul când materialul era nesemnificativ iar bucuria de a fi cu ceilalţi era totul.
Să spun acum despre copiii ce au rămas fără părinţi? Să vorbesc despre cei ce-s în suferinţe de nedescris, în cumplite boli, multe datorate adulţilor, a celor ce „copilăreşte” fac experimente pe vlăstarele ce ar trebui să reprezinte viitorul omenirii distrându-se pe seama minunilor lor?” Off, zice Scriptura aşa, „că-s unii care fac ospăţ cu prietenii iar ochii copiilor se sting de foame”.
Şi pentru că am ajuns la Scriptură aş mai aduce aminte de versetul ce spune că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Şi gândesc, că întâiul om, în mărirea lui, dintru început tot copil a fost, iar cunoaşterea ce şi-a dorit-o, după care tânjim şi noi şi luptăm, grea suferinţă i-a adus, căci ştiind, dar nefăcând cele bune ştiute, suntem cu mult mai jos decât orice prunc al acestei lumi ce se zbate în neştiinţă.
Copiii vor gândi mereu ca nişte copii, îşi vor dori mereu cele ale copilăriei, indiferent de locul unde sunt. Copiii vor mereu dragoste de la cei din jur, vor pace, vor căldură, vor zâmbete, vor iertare. Copilăria din sufletul adultului poate fi probată deseori. Dacă treci pe lângă un şotron şi ţi-ai dori să sari măcar odată, dacă treci pe lângă o ceată de copii şi ai vrea măcar un şut să dai în mingea cu care ei se joacă, dacă măcar într-un leagăn ţi-ai dori să te dai, să faci o tură cu bicicleta ori să cânţi la unison cu cei din jur, înseamnă că sufletul de copil încă se păstrează într-un trup de adult.
Eu mă opresc aici cu desenatul literelor ce-mi compun blogul de azi. Mă opresc aici, dar fredonez în continuare cântecelul copilăriei ce spune că „e o lume pe pământ, care-mi place tare….”

p.s Şi nu uitaţi, adevăratele roade ale copilăriei se culeg la vremea maturităţii, cu ele ne hrănim sufletul când celelalte bucate nu ne vor mai prii. Părerea mea, desigur.