Niciodată
nu mi-au plăcut vânturile de primăvară, habar n-am de ce, sunt atipice, poartă
în ele urmele iernilor din care parcă-s născute, sunt mereu puse pe harță și
pot transforma o zi însorită într-o pierdere de vreme taman când crezi că te
poți desfăta în mirosul florilor de cais și corcoduș care, în graba lor de a-și
scoate veșmintele colorate în soare, nu se gândesc, ca și Baba Dochia, că
oricând vor rămâne fără rodire în urma vreunei brume târzii venită tot prin
lucrarea aparent grațioasă a vântului nebun de primăvară.
În
fine, pe-asta o știați, că simțiți fiecare cum stau lucrurile în natura mereu
schimbătoare, eu despre altceva v-aș vorbi, despre natura, mai greu
schimbătoare, a omului, a noastră, căci fiecare din noi, într-o formă sau alta,
suntem purtați de anumite vânturi și gânduri prin situații și stări din care cu
greu reușim să ieșim ori, și mai rău, în care ne complăcem.
Am participat la Marșul pentru Viață alături de vreo 2000 de tineri. Că
evenimentul a avut loc în sute de localități și că mass-media a ratat (și de
data asta) știrea, nu mai contează, pare-se că e mai dureros când pierde echipa națională la fotbal, ca și cum asta ar mai fi o știre
bombă.
Ideea
este că eu sunt enervant de punctual, fapt pentru care am plecat de-acasă mai
devreme, am început slujba de sâmbătă, și zi de praznic, mai din noapte și, mai apoi, pentru a fi la momentul potrivit pe esplanada de la mitropolie. Locul de parcare l-am găsit
rapid, deh, cine se scoală de dimineață... . Da, am parcat peste drum de
catedrală, în fața unui trotuar destul
de larg, pavat cu pavele ce și-au pierdut linia dintâi, oferind ici-colo câte o
vale ori câte o umflătură inestetică ce te poate surprinde în mersul pe jos.
Din
mașină, în timp ce defilam prin presa online scurtând din puterea bateriei
telefonului, am văzut un bărbat în cărucior, mergând foarte greu, învârtind de
roți anevoie, semn că nu are foarte multă forță în mâini. Au trecut pe lângă el
cam 15 persoane și niciuna nu i-a dat nicio atenție, nici măcar în momentul în
care acesta nu se mai putea urni din valea aceea, nu prea mare, în care
intrase. Am coborât din mașină fără să
realizez că am reverenda pe mine, și am mers până lângă cel în suferință cu
gândul de a-l împinge măcar câțiva zeci de metri. Nu a vrut, răspunsul lui la gestul meu a fost
așa: „părinte, vă mulțumesc pentru gest,
dar nu vreau să mă ajute nimeni. Am făcut drumul ăsta, cât am fost sănătos, de
sute și sute de ori, mergeam la barul de după colț, am trecut de atâtea ori,
Dumnezeu știe cum, împleticindu-mă, scuipând și suduind tot ce-mi ieșea în cale
și nu m-am închinat niciodată când am trecut, beat fiind, în dreptul catedralei.
Acum, de un an de când sunt în scaun, fac drumul ăsta zi de zi fără să mă ajute
nimeni, nu vreau, e crucea mea, merg până în dreptul barului unde mi-am pierdut
puterile și apoi mă întorc, abia îmi mai simt mâinile când ajung acasă. N-aș fi
fost în starea asta dacă, atunci când trebuia, m-aș fi oprit din băutură. Vă
rog să nu vă supărați că vă refuz, dar e canonul meu”.
Între
putința de a vrea și neputința de a (mai) fi există o legătură fină înnodată în
ființa omului care, aidoma vânturilor de primăvară, în bucuria zburdării prin
florile tinereții, strică rodul unei maturități ce încă nu s-a dospit pe măsură.
Fizic,
meteorologic, știu bine care-s mersurile vânturilor, mă întreb însă, ca un
copil ce se uită mirat printre crengile unui cais înflorit, unde oare se strâng
toate vânturile înainte de a-și porni războaiele cu văzduhul înseninat al primăverii?
Dar inocența, unde și de cine se ascunde, de
ce îi este frică să sălășluiască în omul matur?
