luni, 25 martie 2019

MARȘUL PENTRU VIAȚĂ



Niciodată nu mi-au plăcut vânturile de primăvară, habar n-am de ce, sunt atipice, poartă în ele urmele iernilor din care parcă-s născute, sunt mereu puse pe harță și pot transforma o zi însorită într-o pierdere de vreme taman când crezi că te poți desfăta în mirosul florilor de cais și corcoduș care, în graba lor de a-și scoate veșmintele colorate în soare, nu se gândesc, ca și Baba Dochia, că oricând vor rămâne fără rodire în urma vreunei brume târzii venită tot prin lucrarea aparent grațioasă a vântului nebun de primăvară.
În fine, pe-asta o știați, că simțiți fiecare cum stau lucrurile în natura mereu schimbătoare, eu despre altceva v-aș vorbi, despre natura, mai greu schimbătoare, a omului, a noastră, căci fiecare din noi, într-o formă sau alta, suntem purtați de anumite vânturi și gânduri prin situații și stări din care cu greu reușim să ieșim ori, și mai rău, în care ne complacem.
Zilele trecute am participat la Marșul pentru Viață alături de vreo 2000 de tineri. Că evenimentul a avut loc în sute de localități și că mass-media a ratat (și de data asta) știrea, nu mai contează, pare-se că a fost mai dureros că a pierdut echipa națională la fotbal, de parcă asta ar fi fost prima dată și era o știre bombă.
Ideea este că eu sunt enervant de punctual, fapt pentru care am plecat de-acasă mai devreme, după ce am început slujba de sâmbătă foarte devreme, din noapte, din straja dimineții, pentru a fi la momentu potrivit pe platoul prefecturii din Târgoviște.  Locul de parcare l-am găsit rapid, deh, cine se scoală de dimineață... . Da, am parcat peste drum de catedrală, în fața  unui trotuar destul de larg, pavat cu pavele ce și-au pierdut linia dintâi, oferind ici-colo câte o vale ori câte o umflătură inestetică ce te poate surprinde în mersul pe jos.
Din mașină, în timp ce defilam prin presa online scurtând din puterea bateriei telefonului, am văzut un bărbat în cărucior, mergând foarte greu, învârtind de roți anevoie, semn că nu are foarte multă forță în mâini. Au trecut pe lângă el cam 15 persoane și niciuna nu i-a dat nicio atenție, nici măcar în momentul în care acesta nu se mai putea urni din valea aceea, nu prea mare, în care intrase.  Am coborât din mașină fără să realizez că am reverenda pe mine, și am mers până lângă cel în suferință cu gândul de a-l împinge măcar câțiva zeci de metri.  Nu a vrut, răspunsul lui la gestul meu a fost așa: „părinte, vă mulțumesc pentru gest, dar nu vreau să mă ajute nimeni. Am făcut drumul ăsta, cât am fost sănătos, de sute și sute de ori, mergeam la barul de după colț, am trecut de atâtea ori, Dumnezeu știe cum, împleticindu-mă, scuipând și suduind tot ce-mi ieșea în cale și nu m-am închinat niciodată când am trecut, beat fiind, în dreptul catedralei. Acum, de un an de când sunt în scaun, fac drumul ăsta zi de zi fără să mă ajute nimeni, nu vreau, e crucea mea, merg până în dreptul barului unde mi-am pierdut puterile și apoi mă întorc, abia îmi mai simt mâinile când ajung acasă. N-aș fi fost în starea asta dacă, atunci când trebuia, m-aș fi oprit din băutură. Vă rog să nu vă supărați, că vă refuz, dar e canonul meu”.
Între putința de a vrea și neputința de a (mai) fi există o legătură fină înnodată în ființa omului care, aidoma vânturilor de primăvară, în bucuria zburdării prin florile tinereții, strică rodul unei maturități ce încă nu s-a dospit pe măsură.
Fizic, meteorologic, știu bine care-s mersurile vânturilor, mă întreb însă, ca un copil ce se uită mirat printre crengile unui cais înflorit, unde oare se strâng toate vânturile înainte de a-și porni războaiele cu văzduhul înseninat al primăverii? Dar inocența, unde și de cine se ascunde, de  ce îi este frică să sălășluiască în omul matur?