joi, 29 noiembrie 2012

FLORI DE TOAMNĂ



„Unde este mamaia? Mami, zi-mi unde este mamaia?” Fetiţa trăgea de mâneca mamei care-şi ştergea de zor lacrimile ce cădeau pe pământul amestecat cu aşchii de lemn putred. „Zi-mi mami, unde e, că mi-ai zis că azi mi-o alăţi”,  zicea copila fără să-i pese că în jurul ei cei mari erau plânşi şi că fiecare încerca să-şi ascundă durerea căutând să facă câte ceva.  De fapt cred că nici unul din cei prezenţi n-au sesizat  cerinţa fetei.
„Uite-o maică”, a zis femeia printre suspine, arătând cu degetul spre groapa unde între scândurile roase de putreziciune, o mână de oase îngălbenite se aliceau printre hainele zdrenţuite şi ele de trecerea timpului.
„Dar ziceai că a fost flumoasă, e ulâtă, nu-mi place” a zis cu seninătate fetiţa fără să realizeze ce se întâmplă în jurul ei. Auzise de la mama ei că a avut o bunică frumoasă care a murit foarte tânără, o ştia şi din poze şi a mers cu încredere la cimitir pentru că a auzit pe la cei mari că azi trebuie să „o scoată” din mormânt. N-a înţeles de ce mamaia ei, cea despre care a auzit mereu că a fost frumoasă, e aşa, o mână de oase, cum pe moment nu a înţeles de ce plâng oamenii mari.
„Mă duc să mă joc”, a zis ea desprinzându-se de mâna mamei. Şi luând un trandafir grena din buchetul ce flutura la baza crucii în bătaia vântului uscat, a plecat ţopăind printre cruci spre o grămadă de nisip ce aştepta să fie răscolit de picioarele unui copil cu obrajii îmbujoraţi de bucuria vieţii.
Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său”. Ps. 102, 15-16

marți, 20 noiembrie 2012

FIRIMITURA DE ATENŢIE



Cu ceva vreme în urmă am trăit o experienţă tristă, una care mi-a răscolit sufletul, care sunt convins că se întâmplă des, una care pune faţă în faţă două realităţi palpabile ale vieţii, două tabere în care se găsesc oameni cu orizonturi şi trăiri diametral opuse, care au ţeluri contrarii, care văd viaţa în culori diferite, poate incolor unii din ei.
Bucureşti, undeva vis-a-vis de Sala Palatului, undeva unde se poate mânca o shaorma, unde poţi bea un suc. O scenă pe care sunt sigur că o puteţi vedea în multe alte locuri din lume, adică oameni  care pe fugă servesc ceva la iuţeală în mersul loc către diverse destinaţii.  Doar sorbeam dintr-o cafea de la aparat şi mâncam o shaormă. La masa de lângă un domn la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, avea acelaşi meniu, secondat însă şi de o sticlă de cola ce trona pe masa înaltă de exterior, pentru că se mânca în picioare.  De nicăieri a apărut un copil, circa 10 ani, care i-a cerut vecinului meu de masă ceva de mâncare („dacă vă rămâne ceva, îmi daţi mie vă rog!”). Nu a cerut bani, nu a insistat, nu a plecat de lângă tip. Eu m-am oprit din mâncat şi am urmărit scena. Omul mânca, copilul privea şi mesteca în gol. Omul privea cumva peste copil şi la un moment dat, când abia terminase jumătate din meniu, s-a uitat fix la copil, a strâns restul de shaorma şi a aruncat-o în primul coş de gunoi de lângă, scuipând sănătos şi plecând senin în timp ce-şi lăsa ochelarii de soare pe ochi.
Trist. Copilul s-a uitat la coş, apoi la mine, apoi la coş, apoi la mine. Nu mi-a zis nimic, nu mai avea curaj după ceea ce văzuse înainte. Nu mi-a cerut bani, nici nu i-am dat, dar i-am luat ceea ce-şi dorise mai devreme să mănânce, taman pentru a nu-l lăsa în umilinţa de a scormoni în gunoi (asta nu o spun pentru ieşi eu în evidenţă cu ceva bun).
Nu sunt de acord cu cerşetoria acolo unde există putere de muncă şi sănătate. Dar nici cu egoismul nu pot fi de acord.  Copilul nu a aştept neapărat iubire, măcar o atenţie, măcar o firimitură de atenţie şi de hrană. A primit însă deznădejde. Şi această deznădejde ucide lent orice formă de iubire, de prietenie, de interacţiune umană, provocând războaie interioare unde pacea cu greu va ajunge vreodată.
Între iubire şi deznădejde se află acel no man's land în care prietenia şi omenia aleargă de colo-colo căutând să aducă pacea interioară a celor ce-şi poartă propriul război cu dezamăgirea trăirii lângă ceilalţi, cei care-şi duc şi ei propriile lor războaie scăldate în lacrimi stinse de focul orbitor al egoismului ce domneşte peste sufletele îmbrăcate în hainele reci de camuflaj prin care nici lumina şi nici căldura nu răzbesc.
Egoismul, orbirea aceea adusă de fumurile încrederii în sine care nu lasă nicidecum ochii să vadă pe aproapele are însă un final crud. Cei ce se iubesc pe sine prea mult, cei ce trăiesc doar pentru ei înşişi într-o formă de narcisism bolnav vor deveni morţi pentru ceilalţi.  Ori cum spunea Nicolae Iorga, „numai moartea egoistului este deplină, pentru că nimic din el (de la el) nu rămâne altora”.
Durerea, suferinţa ori nevoia celui de lângă noi poate fi deseori o strigare mută, imperceptibilă urechilor fireşti. Aici îmi aduc aminte mereu de ce spunea Hristos când zicea „cine are urechi de auzit să audă”.

vineri, 2 noiembrie 2012

DINCOLO DE FEREASTRĂ



Unde să ne mai ascundem când fugim de noi? Aşa zic versurile unui cântec al zilelor noastre. Se întâmplă uneori/deseori  că  atunci când vrei să deschizi o fereastră pentru a primi razele soarelui în casă să vezi că soarele nu poate intra din cauza ceţii ce-i estompează lumina şi căldura. Îl vezi printre valurile reci ale ceţii ce aminteşte poate de primordialul pământ netocmit şi gol unde încă lumina şi căldura nu îşi făcuseră casă pentru găzduirea vieţii.
Răceala negurii cuprinde uneori şi pe cele exterioare şi pe cele interioare. Şi dacă la cele exterioare bruma de ţoale uneori încearcă să atenueze frigul, la interior,  goliciunea golului neumplut al amărăciunilor ce vin în valuri de ceaţă rece aduce cu sine burniţa lacrimilor amare ce cad în amestecul neomogen al ţărânei din care suntem plăsmuiţi.
Plânsul firesc al naturii ce-şi spală prin ploi şi zăpezi haina murdărită de cei pe care-i hrăneşte neîncetat de mii de ani se contopeşte cu lacrimile care ard, cu lacrimile care tac ori strigă în căderea lor către urechile surde ale celor ce nu ştiu să plângă nici măcar cu lacrimi fireşti.
Şi frigul cuprinde încet-încet întreaga simţire. Uneori răceala împiedică mâinile să se întindă spre a prinde alte mâini, iar ceaţa orbeşte cu lumina-i difuză ochii care caută spre geana de lumină ce ar putea aduce un strop de căldură, de bucurie.
Acum vreo două mii de ani, într-o grădină, într-o noapte friguroasă în care Dumnezeu întrupat era prins în răceala zgomotoasă a celor ce voiau să judece Adevărul prin minciună, un om se lepăda de trei ori de Lumina ce-i fusese călăuză. Noroc cu cocoşul, nevinovata conştiinţă ce a cântat cu putere în tăria nopţii ce întunecase  ochii ce trebuiau să vadă lumina.
În ceaţa rece şi întunecată ce vine în valuri stranii cu burniţa încercărilor trebuie să ascultăm de glasul conştiinţei ce vrea să umple golul dezgolit al sufletului. Atunci, acum două mii de ani, unul a ieşit afară din curte şi a plâns cu amar.
De multe ori doar ieşind afară din curtea închisă cu mărăcinii suferinţelor putem prinde o rază de soare.  Dincolo de gardul efemer al ceţii se află lumina şi căldura. Dincolo de burniţa amară a lacrimilor de suferinţă se află roua minunată ce dă sclipire vie ochilor iubitori de lumină.
N-am unde să fug de mine. Închid fereastra şi privesc dincolo de ceaţă. Soarele se vede timid. Sunt sigur că va străluci cu putere când voi ieşi din casă, ştiu sigur că nimic nu va rămâne netocmit şi gol. Dincolo de fereastra ochilor noştri obosiţi de ceaţa încercărilor se află lumina cea caldă a odihnei.