joi, 20 noiembrie 2014

LA GURA SOBEI


Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în care puricele încă se mai potcovea cu 99 oca de fier şi partea de joacă în care parcă şi soarele se oprea în loc spre a privi şi asculta gălăgioasle glasuri de copii ce roteau jocurile într-o frenezie brăzdată de râsete.
Poveştile scrise sunt cunoscute publicului larg, autorii lor fiind trecuţi în analele literaturii pentru secole întregi. Numai că mai sunt poveştile nescrise, cele ale căror personaje (adevărate) îşi vor fi trăit clipele de viaţă la gândul că vreodată se va spune şi despre ei pe undeva, că nu vor fi daţi uitării când se dă pagina cealaltă, cea în care intră în scenă alte personaje.
Poate că mulţi veţi lăsa cititul acestor rânduri din acest moment, nu de alta, dar veţi zice că iar încep cu poveşti din adormite timpuri taman când lumea din ziua de azi fierbe, când zbaterea pentru clipa ce trebuie trăită mâine este la paroxiste cote. Numai că... .
De dimineaţă am fost prin sat să-i împărtăşesc  pe cei ce ajunşi la bătrâneţi adânci, nu se mai pot deplasa în siguranţă (ori poate chiar deloc) pentru a veni spre biserică. Aproape fiecare loc are povestea lui, căci de la gura sobei încinse ori de lângă plita ce dogoare căldura aia din care răzbate miros de doveac copt ori de covrigi încălziţi pentru a fi mai lesne de mâncat, aud mereu câte o poveste de viaţă împletită cu lacrimi şi zâmbete, cu nostalgie şi speranţă. Dincolo de mărturisirea personală pentru care sunt chemat, imediat după împărtăşire, cum e firesc şi cât permite timpul, se deapănă poveşti.  Mâinile arată ici colo spre câte un tablou în care cei dragi au rămas la fel de tineri, palmele netezesc câte o cusătură scoasă din lada de zestre şi privirile se rotesc spre cusăturile de pe pereţi, toate mărturii ale unor timpuri ce aproape-s poveste. Nici personajele nu lipsesc, căci în spatele fiecărui lucru stă un om. „Tata, săracu’, îşi făcea opincile singur şi le făcea negre cu păcură; mam’ mare m-a crescut, că maica s-a prăpădit când aveam 3 ani şi taica era pe front; eram de-o şchioapă când făceau cărămida-n curte, stam toţi 10 într-o cămăruţă;  mâncam turtă şi mergeam desculţi până da bruma, iar bucăţile de carne, când aveam, le împărţea mama în mod egal, câte o sfiştoacă (foarte puţin) la fiecare;  ce cococi (lipii de pâine) făcea mama, umplea plita cu ele, abia aşteptam să le întoarcem pe-o parte şi pe alta; la inundaţii a intrat apa pe geam, avea cutărescu nuntă, mi-aduc aminte ca ieri...”.  Poveştile războiului încă mai prind grai de la puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri, iar cele ale colectivizării, mult mai vii, se deapănă şi ele în troznetul lemenlor ce se aruncă căldura spre pereţii încărcaţi de vremuri.
Ştiu sigur că odată închisă uşa, la plecare, lacrimile şi amintirile vor continua să curgă, dar tăcut, în prezenţa aceloraşi carpete şi tablouri, la căldura moleşitoare ce se împrăştie spre pereţii ce-şi poartă stingheri istoria. „Poate vreţi să lăsaţi uşa deschisă”, auzi uneori, „că poate miroase, deh, omul bătrân...” şi ochii coboară spre preşul ce leagă precum o potecă drumul dintre pat şi uşa pe care rareori se strecoară cineva pentru a mai asculta poveştile unor clipe de viaţă.
Mai spre Crăciun să vă arăt nişte poze, le am în laviţă”, şi vârful băţului de sprijin arătă locul unde alte amintiri erau ascunse de ochiul soarelui care îngălbeneşte trecutul. „N-am fost aşa, la tinereţe credeam că nimic n-o să mă doboare, dar la tinereţe omul face multe şi gândeşte puţin, la bătrâneţe gândeşte mult dar nu mai poate să facă nimic, asta-i viaţa.”
De cele mai multe ori ne-am dori ca povestea vieţii să ne fie dusă mai departe, să nu rămână doar scurta relatare redată pe cruce sub forma unor ani. Poveşti de viaţă sunt, ascultătorii lipsesc.

Şi ce frumos miros cartofii băgaţi la copt în  cuptorul unei sobe cu plită... .

vineri, 14 noiembrie 2014

TRIPLUSTRAT


Mă uitam cum picăturile de apă ce formau mici şiroaie coteau în dreptul crăpăturii din parbriz. Ştergătoarele pornesc rar, îngăduie parcă formarea şiroaielor taman pentru a nu munci degeaba pentru fiecare pictură. În dreptul fisurii şiroaiele cotesc, ai zice că nu-i posibil aşa ceva, căci la mână nu se simte nimic, totul pare a fi doar o fisură interioară. Şi totuşi, ele copiază acea crăpătură, inteligent, neputând să treacă mai departe decât duse forţat de lama ştergătorului ce-şi face rondul când şi când.
Până la urmă fisura nu-i decât o discontinuitate apărută la un moment dat într-un corp solid, nu? Ai zice chiar, cum zic eu (doar) despre parbriz, că nu-i mare lucru o fisură, ce problemă poate crea o firavă crăpătură într-un corp solid. Şi totuşi, dacă apar fisuri şi-n legătura tainică dintre minte şi suflet? Dacă uneori gândurile ocolesc simţirea în dreptul fisurii? Ori mai rău, dacă trăirile nu se regăsesc  în gânduri, şterse fiind ambele de ştergătorul nemilos al vieţii taman când se formează şiroaiele ce-mpletesc aceste picături de gânduri şi simţiri?



A început postul. Mi-aş fi dorit  să vorbesc mai mult despre asta, deşi, nu de puţine ori am discutat despre această perioadă din an, nu de puţine ori am relatat care-i rostul acestei abţineri voite de la anumite alimente, dar mai ales fapte. S-a bagatelizat prea mult rostul postirii, dietele şi prescripţiile nutriţioniştilor ce-şi fac din publicaţii adevărate bestseller-uri  ţin loc de post pentru mulţi semeni. E drept, corpul suplu aduce oarece mulţumire celor care urmează dietele, deh, nu poţi rămâne de piatră la aprecierile prietenilor, pentru care motiv asocierea dietei cu postul deja a devenit o regulă. Totuşi, dincolo de hrana consumată, dincolo de gramajele şi orele la care trebuiesc luate mesele (toate la centimă) rămâne lipsa liniştii sufleteşti.  Creştineşte vorbind, apostolul Pavel spune că „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Habotnicia postirii trupeşti, cu dese excese făcute de mulţi semeni, anulează  binefacerile postului sufletesc. Postul trupesc are meritul lui, iar cunoscătorii ştiu să-l împletească cu cel sufletesc în mod armonios. Nu mulţi sunt cei care cunosc, spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare, cum că cei mici,  copiii până la 12 ani, sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post.  Toţi aceştia pot ţine un post uşor, cu dezlegări, după voinţă şi putinţă. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post, de la postul de mâncare, desigur, că de restul, cele care ies pe gură dintr-o inimă rea, nu te scuteşte nimeni. Zice Scriptura: „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... .”


Duminică după slujbă am primit cea mai grea întrebare din cei 18 ani de preoţie. După predică, după ce am vorbit despre moarte şi veşnicie,  la miruit,  o copilă, rupându-se o clipă din mâna mamei, a venit şi mi-a zis: „părinte, vreau să vă întreb ceva”. Hmm, n-aş fi zis că urmează o întrebare de baraj, dar din gura copilei, direct, clar, a venit întrebarea: „câţi ani are Dumnezeu”? Înălţimea întrebării m-ar fi obligat să apelez la teologie adâncă, ori copilul a pus întrebarea din simţirea dumnezeirii, nu din cercetarea legilor. M-am dus cu gândul la cuvântul ce zice că în ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
N-am smintit copilul cu un răspuns pe care poate doar un adult îl va fi perceput, i-am spus că am să-i răspund mai târziu, când va fi în stare să înţeleagă geometria dumnezeirii,  a existenţei din veşnicie spre veşnicie într-un cerc perfect alcătuit din nesfârşite puncte de iubire.