sâmbătă, 5 septembrie 2020

DAR LUCRĂTORII CEI BUNI?

 


În mirosul îmbătător al strugurilor ce dospesc mustul dulce ce stă să țâșnească din ciorchinii încercați de seceta verii, ascult semnele toamnei și încerc să înțeleg semnele timpului pe care, trăindu-l, nu-l mai percep la dimensiunea trăită în vremurile în care, copil fiind, așteptam cu nerăbdarea să-mi închei socotelile cu vara pentru a răspunde chemării unui clopoțel ce aduna de prin toate ulițele satului o grămadă de copii nerăbdători să intre dincolo de gardul ce despărțea pe cei cu treburi de cei care doreau să învețe.Unele lucruri aparent nu se schimbă, și acum, ca și atunci, se pregătește teascul pentru vinul nou, mirosul mustului va umple aerul și oamenii, bucuroși, vor începe să facă socotelile muncii de-o vară. 

Greu, foarte greu, din ce în ce mai multe slugi rele și destui stăpâni pretențioși, prea puțini lucrători buni și mult prea puțin răsplătiți pentru munca lor. Oare, la pilda lucrătorilor cei răi ai viei, de ce cei mai mulți cititori și interpreți ai Scripturii se apleacă cu precădere spre acei vieri (lucrători ai viei) răi, nerecunoscători, care vor fi pierduți pentru răutatea lor, lăsând deoparte, minimalizând ori chiar ocolind cu bună știință pe lucrătorii cei buni? 

Răspunsul perfect nu există, dar un lucru e lesne de înțeles, ne transformăm, fiecare din noi în parte, din slujitori falși în stăpâni tirani, dorind să putem dispune  de tot ce poftim, dictând altora chiar și-n momentele în care nici de noi înșine nu ne putem purta de grijă cum se cuvine.

Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

Eram copil când, la vremea cuvenită în alegerea noilor pionieri, a comandanților de grupă, de detașament și unitate nu am fost nominalizat. La început nu am știut de ce, apoi am aflat că nu am voie să port șnur de comandant fiindcă am tatăl preot și, mai apoi, am înțeles și ce însemna acest lucru, chiar dacă, într-un târziu am fost făcut pionier, primind și o palmă grea pe motiv că, intrigat de cele întâmplate, nu am mai vrut să rostesc jurământul de credință. Să vă mai zic că pe același criteriu nici la premiul I nu am avut voie vreo patru ani? Firește că nu port ranchiună nimănui pentru acele momente, de la acei oameni, atunci tributari sistemului în activitățile extrașcolare, am învățat foarte multe lucruri, profesional vorbind, și-au făcut datoria cu prisosință ca noi să rodim peste ani.

Problema este cine este stăpânul de culege roadele, cui ne raportăm când trebuie să dăm tot ce este mai bun și dacă munca noastră este apreciată așa cum se cuvine. Că darurile sunt împărțite, știm toți, nu putem avea toți aceeași chemare, aceeași meserie, depindem unii de alții și ne completăm în slujiri. Dar de multe ori se rupe lanțul în multe locuri, ne răzvrătim împotriva stăpânilor și chiar împotriva lui Dumnezeu împropriindu-ne lucrurile ce nu ne aparțin, dorindu-ne scaunele pe care nu ne putem așeza, judecând superficial acolo unde ni se pare că avem dreptate. E foarte adevărat că nici stăpânii nu sunt fair-play de fiecare dată, unii judecă cu două măsuri, alții se feresc de lucrătorii buni pentru a avea alături doar pe cei ce știu să strângă roadele, nu să le și cultive ori să le îngrijească sau, și mai rău, se feresc să-și atragă oameni care să sfințească locul dintr-un orgoliu de neînțeles, ca nu cumva laudele să curgă și spre truditori, nu doar spre cel ce conduce.

Vine însă vremea când se fac socotelile, când sună clopoțelul, când gardul începe să capete sens, când din turnul de veghe apar dovezile, când lucrătorii cei răi își vor dori totul pentru ei fără a da stăpânului nimic, când stăpânii buni vor găsi răspuns drept la judecată și când stăpânii răi, care nu și-au căutat slujitori buni, vor cădea pe piatra aceea tare care, nefiind așezată la locul ei, în capul unghiului, le va surpa toată agoniseala.

Se spune că stăpânul bun s-a dus departe. Aici e taina, aici e paradoxul care schimbă logica, aici se tulbură și deopotrivă se limpezesc apele, căci plecarea stăpânului, departe chiar, descoperă libertatea, sfânta libertate, lucrătorii sunt lăsați să lucreze și să aducă roadele fără a fi stingheriți, căci în libertate se regăsește însăși progresul,  libertatea poate vădi, după caz, atât binele cât și răul, viața și moartea.

Pomii buni sunt cunoscuți după roade și oamenii buni după fapte. Avem prea puțini oameni buni, avem prea multe teascuri rupte, prea multe podgorii părăsite, prea puține vase curate, destui stăpâni necugetați și lucrători răi la tot pasul.

Să luăm noi moștenirea” au zis lucrătorii cei răi, de parcă poate cineva moșteni la nesfârșit vreun bun al acestei lumi. Suntem vremelnici lucrători ai viilor încredințate, fiecare la locul său. Când privești în urmă și vezi roadele, bucură-te, nu ascunde nimic, împarte ce ai, dă ceea ce ai de dat stăpânului ce a avut încredere în tine și apoi pregătește terenul pentru roada următoare având mereu în ochi piatra din capul unghiului, șlefuită, dreaptă, curată, cea mai bună măsură cu care se poate măsura din orice unghi și latură pentru o dreaptă zidire și lucrare.

Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu? Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.”