La început nu-ţi dai seama, abia când osul
simte din plin atingerea perfidă a înţepăturii realizezi că s-a întâmplat ceva.
Când ţi se întâmplă pentru prima oară te sperii un pic. Mai apoi, aproape
ritualic, an de an, ca şi cum ar trebui să plăteşti un tribut fără să ştii
sigur data, te obişnuieşti, durerea se transformă în acceptare şi icnetul uşor
se transformă în tăcere. Mereu îmi aduc aminte,
(doar) în astfel de momente, de clipa în care apostolul Pavel, înaintând
cu prigoana fără frică spre Damasc, dă ochi, la propriu, cu Lumina de sus, şi-n
căderea-i umilă în genunchi, primeşte întrebarea: „greu
îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”?
Când robota cotidiană își intră în drepturi
şi pauzele-s din ce în ce mai mici şi mai rare nu ai prea multe opţiuni de
relaxare a minţii în timpul în care mâinile şi picioarele nu-ţi stau toată
ziua. Înainte vreme, mai la prima tinereţe adică, îmi era de ajuns să setez
radioul pe un anume post de radio, să conectez boxele şi, în fluxul de
ştiri și muzică, să duc la bun sfârşit cele propuse. Numai că de la un timp
nu-mi mai trebuie niciun radio, căci muzica, parcă, nu mai e ca cea de acum 20 de
ani, ştirile sunt din ce în ce mai false şi alarmante, iar publicitatea,
falsă şi ea, poluează eterul cu promoţii fade.
Ora et labora, aşa spuneau latinii, şi-n
ultima vreme această zicală parcă mi se lipeşte din ce în ce mai mult de
fiinţă. A nu se înţelege că în timpul muncii am pauze de îngenunchere în care
să-mi ridic mâinile, liturgic, în rugăciune, nicidecum. Dar a-mi pune mintea să
se roage folosindu-se de experienţa vieţii, în sensul de procesare a
informaţiei adunate în timp, da.
Nu sângele curs este problema, oricum e prea
puţin, ci ghimpele, capul acela mic şi negru, rău şi ascuţit, ce rămâne în talpă,
amintindu-ţi parcă, la fiecare pas, că omul se simte fragil nu doar când e rănit
sufleteşte de ghimpii ce-i sunt băgaţi uneori în inimă, ci şi trupeşte, chiar
dacă, declarativ, cei mai mulţi se bat cu pumnul în piept că-s invincibili în
faţa mărăcinilor.
M-am întrebat deseori ce-i mai uşor de
suportat, a călca în mărăcini şi a şchiopăta o perioadă, ori a primi ghimpi în
adâncului sufletului şi-a merge aparent drept într-o lume strâmbă? Şi-apoi, un
ghimpe în talpă ori în palmă e doar o joacă de copil, mă întreb, oare, o cunună de spini pusă pe cap şi mărăcinii întregii lumi adunaţi într-un suflet, cum s-or simţi?
Cumva, am găsit răspunsul tot în seninul copilăriei, căci în vremea aceea,
ascultând poveţele babelor de la poartă, foloseam scuipatul pentru orice
julitură, panaceul universal, atât de periculos acum, fie și printr-un singur strop, în răspândirea atâtor viruși. Ştiu, sună banal, dar cred că acea cunună de
spini, hristică, şi mărăcinii lumii întregi din sufletul lui Hristos, tot
scuipatul le-au diminuat puterea, scuipatul lumii întregi care, dizolvat de
puterea invincibilă a iertării, a făcut ca fiecare spin în parte să rodească,
să se înmoaie, să se deschidă şi să se transforme în floarea iubirii ce nu se
veştejeşte niciodată.
Mda, ştiu, lipseşte pragmatismul, lipsesc
coordonatele, totul pare fără frontiere, ca şi cum (că tot îmi zicea cineva)
iubirea le poate rezolva pe toate. Fireşte că nu, nu le poate rezolva pe toate,
ci doar pe cele pe care nimeni şi nimic din lumea asta nu le poate rezolva, căci, matematic vorbind, n-o să rezolvăm ridicarea la pătrat cu iubirea, dar putem
rezolva, cu excerciţiu, toate operaţiile ce trec peste infinit.
Am un ghimpe, da, încă-l mai am, dar simt
cum încet, încet, în soarele și ploile primăverii, în scuipatul lumii, în sângele iertării
şi-n aşteptarea învierii, începe să rodească. Va înflori vreodată, oare, într-o
lume în care florile sunt rupte pentru morţi, iar ghimpii-s dăruiţi, cu
prisosinţă chiar, celor vii?
