AMANDINA

           

Sursa foto

 Doar ce am terminat de mâncat o amandină şi am zis să fac o pauză, cumva, ca o scurtă siestă, „frunzărind” prin fluxul de ştiri ce rămâne pe pagină după închiderea mail-ului. Un ochi însă, într-o fracţiune de secundă, s-a abătut asupra farfuriuţei în care mai devreme maiestuos stătea amandina. N-aş trece mai departe fără să vă spun că amandina se află la loc fruntaş între dulciurile preferate de mine, căci blatul pufos şi corect îmbibat cu siropul acela simplu făcut din zahăr (eventual un pic caramelizat) şi esenţă de rom, crema, care poate varia, după gust, având  frişcă şi ciocolată amăruie ori unt şi cacao, uneori, pentru cine ştie, migdale râşnite ori cappuccino, peste care se adaugă inconfundabila glazură semi-crocantă, nu te lasă aşa uşor să  uiţi că plăcerile copilăriei, regăsite mai apoi în anii de adolescenţă prin cofetării (căci pe-acolo mergeau tinerii acum deseori acum 20, 30, 40 ... de ani).

N-am făcut acestă succintă descriere pentru a face poftă cuiva, căci pentru asta ar fi trebuit să dezvolt mai mult, dar am redat cuvintele de mai sus taman pentru că aseară, în urma unor discuţii cu prietenii, am înţeles că pe internet podiumul fotografiilor (în anumite clasamente) are următoarea structură: pozele cu animale (în special pisici), pozele cu copii mici şi cele cu mâncare.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, internetul rescrie traseele neuronale şi, implicit de simţire, ale celor ce se conectează deseori în lumea virtuală. Şi dacă adulţii (trecuţi de 30 de ani) încă mai păstrează bazele unor învăţături, trăiri şi lucrări ce au la bază palpabilul, plecând de la răsfoitul cărţii şi până la desenarea pe hârtie milimetrică, cei mici, sunt captaţi definitiv de această lume (care nu-i rea în sine, are multe părţi bune) ce la un moment dat le încinge „procesorul”, inducându-le stări de irascibilitate, tulburări de atenţie, apatie şi lipsă de motivare în lucrurile constructive. Nu întâmplător empatia pentru animale s-a dezvoltat aşa de mult pe internet, căci like-urile şi distribuirile au contribuit enorm la asta, în timp ce violenţa din şcoli, din magazine, de pe stradă, creşte proporţional, taman din lipsa acestor legături simple, fireşti, ce trebuie să existe între oameni. Faptul că pe locul doi sunt pozele cu copii nu-i de ajutor, teoretic o expunere a propriilor copii pe internet, excesiv chiar de mulţi oameni, nu face decât să-i vulnerabilizeze mai târziu, crezând că dacă toţi îi „apreciază” pe internet, la fel trebuie să se întâmple şi când vor ieşi în societate.

 „Nevinovatele” mâncăruri ce apar prin toate paginile, inclusiv prin discuţii au şi ele istoria lor, căci, pe de o parte, trebuie să vorbim de firescul hranei cotidiene, iar pe de altă parte, nu putem să nu observăm mult prea multa grijă pentru calorii, diete, gramaje şi porţii, asta ca să nu mai zic de faptul că deja este la modă formula „tradiţional”, încât nici pâinea noastră nu mai e cea de toate zilele, ci e tradiţională, la fel cum e salamul, muşchiuleţul, sarmaua şi cozonacul.

Probabil că după ce aţi citit acestă postare (dacă nu chiar de la începutul ei) vă veţi fi gândit că aţi greşit pagina. Nu, n-aţi greşit, doar că am zis să punctez, în felul meu, o parte mică din viaţa de zi cu zi a lumii virtuale, cea în care ne înconjurăm de animale în timp ce ne comportăm animalic, cea în care ne scoatem copiii la înaintare în timp ce noi ne ascundem sub avatare cu iluştri actori, cea în care afişăm ostentativ ceea ce mâncăm şi unde mâncăm, în timp ce, a doua zi, la umbra unor statusuri ridicăm în slăvi seminţele cu omega3, cele ce aduc binefaceri ţesuturilor adipoase, greu încercate de la mesele de seara.

 Ştiu, ştim, ştiţi, „pofta l-a omorât”pe om, căci altfel, cum ar zice apostolul Pavel, „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.”

 Nu dezvolt despre animăluţe şi copii, veni-va poate şi acel moment, dar parcă tare-mi plac cuvintele astea din Scriptură pentru a le lăsa nescrise.  „Omul bine-crescut se îndestulează cu puţin şi în aşternutul său nu va gâfâi de prea multă mâncare. Cu somn sănătos se odihneşte pântecele celui cumpătat; se scoală dimineaţa şi sufletul lui e limpede. Truda nesomnului şi a greţii şi durerile îmbuibării sunt cu omul nesăţios”.

 Mi-am încheiat pauza de ştiri şi, după ce am mai mâncat două bucăţi (mici) de pandişpan cu vişine, mi-am văzut de treburi, doar nu am mâncat degeaba ori pentru like-uri, nu? 

TUSE MĂGĂREASCĂ

                      Sursa foto 

Mi-aduc aminte ca ieri, pe malul şanţului, între bătrânii ce-mi păreau mai vechi decât istoria, aruncam pietricele în borna de kilometraj deasupra căreia trona aproape tot timpul un chimir în care  se găsea tutun tocat, hârtie de ziar şi chibrituri. În satul bunicilor, unde mergeam deseori înainte de a merge la şcoală, ori mai apoi, în vacanţe, cum se lăsa seara, bătrânii se aşezau pe malul şanţului, cu ochii spre drum (să vadă cine mai trece) şi tot vorbeau de-ale lor, lucruri pe care noi copiii, cum ziceau ei, n-avem voie să le auzim.

O tuse ciudată se auzea din când în când la unul din vorbitori, şi, invariabil, se auzeau două-trei păreri ce la unison sunau cam aşa. „tuse măgărească, Ioane, boală grea tutunul ăsta la tine, o să mori tocând la el, o să mori uscat de foame, că nici lingura nu-ţi stă plină din cauza tusei”. 

Am rămas cu termenul de tuse măgărească în minte încă de-atunci, mă amuza formularea, parcă vedeam un măgar tuşind, parcă-l vedeam scuturându-se de la cap la coadă şi dând din copite. Deh, minte de copil cu imaginaţie bogată. Numai că vedeţi, tusea asta, nu-i de glumă, căci există, bine, medical vorbind se numeşte tuse convulsivă şi-i păcătoasă tare, că nu te slăbeşte nici ziua nici noaptea. Dacă nea Ion ar fi ştiut că nu-i de la tutun tusea lui, deşi de la tutun i se trăgea tusea, le-ar fi putut spune prietenilor săi că totul porneşte de la la  bordatella pertussis, bacteria care provoacă aceste accese de tuse.

Normal, v-am cam dus cu vorba până aici pentru că nu-mi stă în fire să scriu puţin. Puteam scrie un blog foarte scurt, ceva de genul: „tuşesc, cred că am tuse măgărească”. Dar cum brevilocvenţa nu-i de mine, am dezvoltat un pic taman pentru a mai strecura câte o amitire a copilăriei şi, de ce nu, câte un cuvânt al Scripturii. Bunăoară, că tot veni vorba de boală, zice Ecclesiasticul aşa: „mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte.  Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere”.

Se întâmplă ca atunci când ţi-e lumea mai dragă, cum spune o vorbă românească, să te pălească o boală de sezon şi să-ţi modifici planurile, nu neapărat şi treburile. Gândiţi-vă, cum să mergi la o piesă de teatru ori la un concert (în sală) când ai nişte accese de tuse din alea care captează toată audienţa. Nu poţi face asta, ai deranja auditoriul, negreşit, dar ai perturba şi protagoniştii, aşa că tot acasă e mai bine, că nu deranjezi pe nimeni. 

După ce a murit nea Ion, de cancer pulmonar, desigur, la o vârstă respectabilă, 93 de ani, alt bătrân tuşea pe malul şanţului, iar unul mai hâtru, nefumător, desigur, zicea: „tusea-i la fel, doar măgarul s-a schimbat”.  Şi nu vă pot spune, deşi sigur că n-o să mă credeţi, până acum scăpam de tuse spărgând la lemne ori făcând pârtie. Numai că lemnele-s sparte şi arse mai mult de jumătate iar pârtia am făcut-o la vremea ei. Bruma de muncă fizică de-acum e prea puţină iar scrisul al acte nu numai că nu rezolvă nimic, mai rău, accentuază şi dublează tusea. Şi peste toate, cum e firesc, în astfel de situaţii nici de cântat nu poţi cânta, executarea unei cântări devenind o adevărată încercare, mai ceva ca cele peste care a trebuit să treacă mitologicul Hercule.

 Zice Scriptura că duhul este „osârduitor iar trupul neputincios”. Boala este o infirmitate parţială ori totală a unor organe, boala trupească, căci bolile sufleteşti au alte caracteristici, aparent nedureroase, caracterizate însă prin pierderea de lumină şi căldură, prin răcirea accentuată faţă de cei din jur şi faţă de Dumnezeu. E foarte adevărat că între trup şi suflet există o strânsă legătură, vizibilă atât în vremea suferinţelor cât şi-n timpul bucuriilor.

Una peste alta, zâmbind şi tuşind, gândind şi scriind, aştept să se mai ducă un pic iarna, nu de alta, dar printre picturi, că medicamente de tuse încă nu iau, mă apuc de săpat pomii, că doar nu degeaba ziceau latinii: „mens sana in corpore sano”.

Şi apoi, nu pot trece peste cuvântul Mântuitorului, care spunea: „iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”.