duminică, 29 ianuarie 2012

FLOAREA



E ger. E ger sănătos afară. Priveşti pe fereastră şi vezi floricele de gheaţă strălucind în bătaia plăpândă a soarelui ce-şi arată dinţii neascuţiţi, anemici chiar, în lupta cu strânsoarea de-afară. Privind afară, în frigiderul natural, te uiţi după oareşce urme de viaţă şi rareori vezi câte o pasăre ce taie văzduhul cu curaj. Un câine jigărit se cocoloşeşte lângă un perete în care soarele şi-a făcut un pic de loc. Copacii sunt „morţi” şi goi pe dinafară iar iarba zace sub zăpadă hibernând cu gândul la primăvară.
M-am întrebat cum ar fi să nu ştii că există patru anotimpuri, să trăieşti doar iarna şi să-ţi spună cineva că există verdeaţă, viaţă în natură şi căldură, că există iarbă verde, frunze şi flori. Probabil că nu ai crede. E ca şi cum unui orb din naştere ai încerca să-i spui cum arată albastrul. Se înfiripă fără doar şi poate,  dorinţa, speranţa de a putea vedea aceste lucruri într-o zi.
Ieri, am învelit trandafirii din curte cu zăpadă, că deşi e rece, ţine cald plantelor la nivelul solului. Vara sunt multicolori iar acum sunt nişte beţe ţepoase, inestetice şi îngheţate. Probabil, că dacă n-ai şti, ai spune că e imposibil ca din acei mărăcini să se iţească vara nişte flori frumoase. Şi totuşi se întâmplă.
Îmi place să mă joc cu propriile-mi gânduri. Îmi place să fac analogii între cele naturale şi cele spirituale. Ele, undeva se întrepătrund, se regăsesc într-un timp primordial. Cu siguranţă că-mi doresc să ajung la momentul când am să cunosc, (degrevat de trup cel mai sigur) începuturile. Pentru că de la începuturi, Dumnezeu a sădit prin cuvânt prima floare al cărui nume nu-l ştiu. Dar ştiu că tot de la început Dumnezeu, în mod minunat a mai sădit o floare, în sufletul omului. Aceasta are o putere fantastică de regenerare. Ba aş spune că rezistă la cele mai vitrege timpuri. Rezistă la întuneric, la răceală, la fierbinţeală. E o floare ce are sevă puternică extrasă prin rădăcini firave din esenţa vieţii.
Nu-i dau numele încă. Nu, pentru că privind pe fereastră la florile din grădină, mă gândesc că au putere mare şi dragoste faţă de Creator pentru a rezista în vitrege condiţii din dorinţa de a-şi da frumuseţea şi parfumul la timpul cuvenit. Evident că ele nu gândesc. Ele acţionează conform coordonatelor primare, ele nu cârtesc, răbdând cu stoicism ştiind că la vremea potrivită vor aduce mulţumire şi bucurie celor din jur. Şi asta e cea mai mare plată a lor.
Revin la floarea din sufletul nostru. E vie mereu. Uneori păleşte dar îşi revine. Foarte rar se usucă, iar rezultatul este tragic, pagubele fiind irecuperabile.
În sufletul nostru e sădită o floare, poate că nu ştiaţi. Eu aşa simt. Această floare poartă un nume frumos, i se spune SPERANŢA.  Stă în noi şi îşi răspândeşte culoarea, lumina  şi mirosul când omul se află la mari încercări. Rezistă la întunericul păcatului şi la răceala necredinţei. Uneori este „roasă” la rădăcini de viermele deznădejdii dar îşi revine. Doar sinuciderea o retează definitiv şi iremediabil.
În noi, există dar o floare. Priveşti pe fereastră la gerul cumplit şi nu-ţi vine să crezi că va veni iar primăvara. Undeva, în noi există o floare, e vestitorul permanent al unei veşnice primăveri. Priveşti pe fereastră şi poţi să o vezi, e floarea din sufletul tău.
Să aveţi primăvară în minte şi speranţă în suflet.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

FIRIMITURI



Fie pâinea cât de rea, tot mai bun e cozonacul. Un proverb mixat ce aduce zâmbete pe buzele celor sătui şi poate lacrimi pe obrajii celor aflaţi în suferinţă.
Purced la scrierea acestui blog cu gânduri multe şi risipite. Sunt idei ce aleargă haotic în încercarea de a se contopi într-un gând, ce succint trebuie să redea  starea de spirit în care trebuie să se regăsească un suflet scăldat în linişte şi lumină.
Azi am să vorbesc despre firimituri. Ştiţi cu toţii că firimiturile sunt frânturi, bucăţi dintr-un întreg. În general făinoasele fac firimituri şi cel mai des întâlnim firimiturile de pâine. Cei mai mulţi se simt deranjaţi de firimituri, ele sunt strânse cu grijă, măturate ori aspirate şi aruncate alături de alte resturi ori la animale ori la gunoi.
Poate vă întrebaţi de ce m-a găsit azi acest subiect ce poate fi banal şi de interes doar pentru gospodinele obsedate de curăţenie. Am să vă explic de ce. Şi chiar dacă pot enumera mai multe motive, azi vin doar cu două.
În primul rând partea materială a lucrurilor. Încep cu exemplu personal că e mai uşor. Ştiţi că de ceva zile nu prea e curent pe la noi şi nici net. Chestii fără mare valoare dacă le punem în balanţă cu trăirile spirituale. Asta chiar dacă eu mă „vait” că trebuie să stau cu generatorul(pe care unii nu-l au) şi că trebuie să lucrez pe un modem leşinat(pe care aşijderea unii nu-l au), în timp ce mulţi oameni au probleme serioase şi grave de sănătate provocate de lipsuri ori abuzuri. Când ai curent, când ai mâncare din belşug nu conştientizezi ce înseamnă să nu ai deloc. Când nu mai ai, pentru cinci secunde, ai vrea să ai un pic de lumină să rezolvi o treabă importantă. Când îţi baţi joc de apă risipindu-o când ai din belşug, ai vrea măcar o cană să ai, când lipseşte cu desăvârşire. Şi mă opresc aici căci aţi prin ideea cu siguranţă. Doar un lucru vreau să mai spun, care de altfel este dovedit ştiinţific, anume că de multe ori îndestulaţi fiind, aruncăm alături de firimituri chiar şi întregul.
Spre partea spirituală a firimiturilor trec tot prin material. Fireşte, pentru că sunt preot, apelez la Scriptură. Acolo se relatează cum Hristos, din cinci pâini, satură cinci mii de bărbaţi afară de femei şi copii şi adună doisprezece coşuri de firimituri. Cam multe firimituri fac oamenii, bag seama eu, aşa mai şugubăţ. Cei ce merg mai des la biserică, dar nu numai, ştiu că oamenii se împărtăşesc. Fiecăruia i se dă o firimitură ruptă din întregul Hristos (aflat în sfântul potir). Cei care nu se împărtăşesc, tot câte o firimitură primesc, din anafură, în aşa fel încât dintr-un întreg să se bucure toţi.
Apoi e duminica cananeencii (29.01.2012 în acest an) când la Liturghie se citeşte pericopa evanghelică în care Mântuitorul probează credinţa unei femei străine de neamul celor aleşi, până la comparaţia cu animalele. Nu detaliez evanghelia, poate că veţi vrea să o citiţi personal, vreau doar să spun că dintr-o pâine se pot sătura şi bogaţii şi săracii, că nimeni nu mănâncă cu două linguri deodată, că nimeni nu trebuie să aştepte ca Lazăr firimiturile căzute de la masa bogatului.
În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător, rest, căci Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât.  Gândesc că aţi înţeles mesajul meu. El reprezintă firimituri de gânduri ce odată au fost ori vor fi un întreg.  

duminică, 22 ianuarie 2012

DIN LADA DE ZESTRE



Azi doar citate scoase din lada de zestre a Tradiţiei. Măcar unul din ele dacă ar rămâne la mintea şi la sufletul cititorului şi tot se adună puţină bogăţie. Aşa că nu-mi rămâne decât să dau drumul la robinet. Gata?
Dacă vrem să cunoaştem adevărată valoare a bunurilor pământeşti,să le privim ca de pe patul de moarte! Alfons de Liguori
Bogăţia nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealta de care te poţi folosi rău sau bine. Sf. Clement Alexandrinul
Cauţi bogăţie? Fă-L prieten pe Dumnezeu şi eşti cel mai bogat. Sf. Ioan Gură de Aur
Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Sf. Gură de Aur
Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei. Sf. Ioan Gură de Aur
Bogăţia faptei este bogăţia sufletului.  Sf. Teodor Studitul
În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul. Sf.Ioan Gură de Aur
Când aurul vorbeşte, celelalte cuvinte nu mai ajută. Sf. Grigorie de Nazianz
Sunteţi orbiţi de aurul celor bogaţi. Vedeţi însa doar ceea ce au, nu şi ceea ce le lipseşte. Sf. Ambrozie
Aurul nu-i lasă pe oameni să fie oameni. Sf.Ioan Gura de Aur
Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii. Fericitul Augustin
Daca nu stăpâneşti aurul, te stăpâneşte el pe tine. Sf. Ioan Gura de Aur
Cel ce crede că are totul, nu are nimic. Sf. Ioan Gură de Aur
Săracilor, ce vă lipseşte dacă Îl aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi, daca vă lipseşte Dumnezeu? Sf.Ioan Gură de Aur
Citatele din Scriptură rămân pe altă dată, că sunt multe şi trebuie structurate. Cum avere multă nu am, vă dau din bogăţia învăţăturilor sfinţilor părinţi. Poate cine ştie, înmulţind aceste averi duhovniceşti vom putea cumpăra o părticică din împărăţia cerurilor.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

PLACINTA CU RAVAS



Pentru dezmorţirea degetelor purced azi prin a scrie un blog uşor, că aşa se cade la sufletul împăcat şi la mintea cercetătoare, căci vin după zece zile de pauză totală în ale internetului. Un fel de moarte virtuală, aşa ca un exerciţiu de autocontrol, în dorinţa de a-mi vedea tăria în renunţarea la anumite lucruri ce pot da dependenţă. Şi zic asta, că e posibil, Dumnezeu ştie, să prind din timpurile când s-ar putea să avem internetul ori vreun sistem asemănător  implantat în vreo parte a corpului, independent de voinţa noastră, pentru dirijarea vieţii. Aşa că în scurte vorbe, că nu vreau să fac blogul jurnal de fată mare închisă la pensiune, vă relatez cum poate fi viaţa fără virtual, văzută din experienţa unui om ce de obicei vizitează zilnic „virtualia”, patria internetului.  Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în mare parte să nu cochetez cu cele virtuale în aceste zile. Deci am stat lipsit total de messenger, netlog, facebook, blog. Am neglijat total câteva zile netul şi l-am folosit doar pentru vreo două mail-uri  oficiale, că-s obligatorii. C’ est la vie!
Ruperea de net m-a trimis în trecutu-mi mai îndepărtat dar şi mai apropiat. Practic pauza de net s-a materializat în câteva sute bune de pagini citite ori studiate ca în adolescenţă, religie, istorie, SF, poveşti şi  poezii, creaţii literare diverse (ale unor oameni ce şi-au trudit mintea) şi care mă aşteptau liniştite în rafturile bibliotecii. Am citit cu sete înconjurat de mirosul şi foşnetul paginilor tipărite. Am jucat şi câteva partide bune de şah. Am făcut şi pauze, cu  muncă fizică, pentru limpezirea ochilor, am rezolvat o grămadă de probleme (chiar dacă asta a însemnat vreo 2000 de km în 7 zile), am învins timpul în luptă dreaptă, realizând multe într-o scurtă perioadă, realizând că timpul poate fi încetinit ori oprit când lucrezi cele fireşti alături de Dumnezeu, cu gândul la cei dragi, la prieteni şi la cei ce au nevoie de ajutor.
Aşadar dragii mei, vă mulţumesc celor care m-aţi sprijinit în încercarea mea. După şapte ani, din care trei ani neîntrerupţi (nici măcar o zi) de internet, am făcut pauză de zece zile. Vă mulţumesc celor care aţi trecut prin paginile mele, lăsând o floare (fără lumânare), un zâmbet, un comentariu, o idee, un mesaj. Mulţumesc şi celor care nu m-au vizitat, ştiind că sunt în pauză, şi care poate nu au dorit să-mi încarce pagina cu notificări ori mesaje, pentru a-mi fi uşoară revenirea. Şi cum ştiu că ochii care nu se văd se uită, iacătă-mă-s online cu plăcinta cu răvaş.
Într-un fel, perceput aşa, omeneşte, viaţa este ca o plăcintă cu răvaş. Dacă vreţi, foaia de jos, baza, care este partea mai tare reprezintă trecutul. Toţi avem un trecut ce ne serveşte ca bază, ca suport pentru prezent şi viitor. Poate că sunt părţi din trecutul nostru de care nu suntem mândri, adică părţile mai arse ori necoapte ale foii de dedesubt.  Le acceptăm ca făcând parte dintr-un tot, chiar dacă uneori ne-am dori ca ale să nu existe. Ele ne atenţionează că undeva am greşit reţeta, că ne-am grăbit, că am neglijat anumite ingrediente.
La mijloc se află umplutura, prezentul nostru cu bune şi rele, cu dulci şi aromate, cu colorate şi incolore, pasteluri de gust şi miros, de gânduri şi fapte. Prezentul este mereu un amalgam pe care nu-l vedem de-a întregul, fiind prins între trecut şi viitor. Iar viitorul este foaia de deasupra, cea care desăvârşeşte plăcinta, cea pe care o ornăm frumos în încercarea de a acoperi deficienţele apărute în timp, este partea pudrată, partea cu topping  ori frişcă, partea care ia ochii celui ce o doreşte.
Aaa, uitam de răvaşe. Ele sunt gândurile, dorinţele, speranţele şi faptele noastre, tot ce  este bun în noi, tot ce am dori să rămână după noi, spre a aduce bucurie celor ce cu plăcere se hrănesc spiritual din experienţa noastră, din plăcinta aceasta metaforic numită de mine viaţă, îndulcindu-se de truda noastră şi de reuşita noastră în lupta cu timpul, având ca aliaţi familia, prietenii şi fireşte pe Dumnezeu cel ce veghează părinteşte la trecerea noastră prin timp.

marți, 10 ianuarie 2012

TRATAMENT ANTIVICIU



S-a întâmplat de multe ori să pun în discuţie anumite vicii privind oarecum „de sus” slăbiciunea celor ce nu reuşesc să renunţe la „plăceri” mai mult sau mai puţin costisitoare şi dăunătoare de trup ori suflet. Poate că privit prin ochiul preotului, a slujitorului nu e greşit. E posibil să fie mai greu de cântărit acest lucru dacă-l priveşti dintr-o latură umană.
Ori cum am afirmat deseori că încerc să fiu un om normal, trebuie să recunosc că nu e uşor. Adică idealul normalităţii se loveşte de cele înconjurătoare şi se deformează, devenind o ţintă greu de atins, un punct instabil, o barcă într-un ocean înfuriat.
Într-un fel, atins de o mică mândrie, gândeam că sunt un om fără vicii,  că nu sunt ca alţii, cum zicea fariseul odată în Scriptură. Şi totuşi am o problemă pe care încerc să o tratez începând de mâine (05.01.2012). Încerc să pun punct, măcar pentru scurt timp, aşa ca probă de voinţă, accesului la diverse locaţii virtuale prin care călătoresc zilnic de ceva timp.
Nu m-a supărat nimeni. Pur şi simplu pentru câteva  zile doresc să renunţ aproape definitiv la virtual. Vreau măcar câteva zile de pauză, câteva zile în care să-mi fac timp să citesc aşa cum citeam înainte, să scriu fără conexiune la vreun site, să fiu offline pe internet dar online pentru alte lucruri şi lucrări. Evident, că am să revin. E posibil să nu remarce nimeni lipsa mea, e posibil să nu pot citi „la cald” multe postări bune ale multora  dintre prieteni. Le pot citi şi pe urmă.
Doresc să văd dacă am voinţa necesară renunţării la un viciu. Pentru că internetul a ajuns un viciu, folosindu-l zilnic, dependent fiind într-un fel, de creierul lui, ce se hrăneşte din timpul meu.
Poate că unii se vor bucura de scurta mea lipsă. Vor scăpa de comentarii, de muştruluieli părinteşti şi prieteneşti, de pastile duhovniceşti  şi creştineşti. Evident că poate unii vor simţi lipsa. Cei care au nevoie de ceva, ştiu unde mă pot găsi, au numărul meu de telefon ori îl pot afla fără probleme.
Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să nu cad în ispita de a deschide acele pagini în zilele de repaus, de tratament antiviciu. Eu ştiu că am voinţă, că am credinţă, trebuie numai să probez cu fapte. Punct. Şi de la capăt……… peste .......... zile.

duminică, 8 ianuarie 2012

GOI ŞI GOI



Încerc azi să dezvolt un subiect ce mă frământă la buricele degetelor de ceva vreme. L-am ocolit până ce m-am lovit de el într-o discuţie prietenească prin această lume virtuală a internetului şi am zis că a sosit  momentul să tratăm goliciunea.
Când spui „gol-goală” te gândeşti la multe lucruri. Unii se gândesc la nuditate, alţii la recipiente, unii la un spaţiu determinat alţii la un spaţiu nedeterminat, la vid. În general goliciunea presupune lipsa unor elemente ce îmbracă sau umple părţi, bucăţi, spaţii dintr-un univers palpabil ori chiar dincolo de ceea ce poate răzbate ochiul, telescopul ori mintea.
O goliciune primordială o găsim la pământul dezvelit de apele începutului, căci „era netocmit şi gol”. Abia mai târziu a fost îmbrăcat cu verdeaţă, luminat cu aştri, împodobit cu viaţă şi încoronat cu oameni, căci oamenii sunt coroana creaţiei divine. Oamenii, primii, Adam şi Eva, şi-au cunoscut „goliciunea” după săvârşirea păcatului. Au constatat că sunt goi şi s-au ascuns de Dumnezeu. Goliciunea lor a fost prima experienţă a trăirii fără Dumnezeu, a trăirii fără hainele de lumină. Scriptura spune că Dumnezeu le-a făcut „haine de piele” înainte de a-i trimite pe pământ. Aceste haine probabil au îmbrăcat sufletul ce în starea paradisiacă era plin de slava lui Dumnezeu lângă care locuia. Mai târziu omul, pe lângă dezgolirea sufletului va experimenta şi golirea sufletească,tot prin păcate, accentuând prăpastia dintre om şi Creator.
Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, fără să calce libertatea noastră în vreun fel, a întins mâna spre om  prin Fiul său ce s-a deşertat de slavă, cum spune apostolul Pavel în cap. II din epistola către Filipeni şi i-a oferit posibilitatea de a se îmbrăca din nou, de a-şi ascunde goliciunea şi de a umple golul din interiorul sufletului.
 Tot apostolul Pavel ne lămureşte cum de se poate ca într-un univers mărginit, trupul omului, se poate sălăşlui infinitul. El spune că „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ori  asta înseamnă împlinire deplină, umplerea golului interior, distrugerea vidului producător de angoasă lipsită de lumină. Apostolul Pavel experimentează starea de rai de viu, o stare pe care unii o numesc a patra dimensiune. Căci spune sfântul apostol, II Corinteni cap. 12 „cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie , a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om…… că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”
Golul din interiorul omului din ziua de azi, adică locul unde ar trebui să existe Dumnezeu a fost umplut cu mândria, cu slava deşartă care prisoseşte şi dă pe-afară deseori. Acolo unde mândria nu-şi face loc rămâne deznădejdea ce joacă rolul unei găuri negre ce înghite orice materie şi care nu reacţionează la nici un stimul luminos. Sunt mulţi oameni azi goi pe dinăuntru. Sunt oameni care nu cred în viaţa de după moarte (sau viaţă), oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care consideră că viaţa este doar trăirea inechitabilă din trupul perisabil în care-şi desfăşoară activităţile. Eu, nu-i critic, pur şi simplu nu pot înţelege această stare, chiar dacă o accept ca manifestare a libertăţii fiecăruia.
Acest lucru ţine de vederea interioară. Oamenii nu văd la fel. Dacă pui în faţa a o mie de persoane o femeie goală (nud) şi una goală (golită de deznădejde) poate că 99,99% ar privi doar la cea despuiată.
Sunt convins că nu pot epuiza acest subiect într-o pagină word. Nici nu vreau să mă lungesc că plictisesc. Vreau să închei însă prin a spune că dincolo de starea văzută a lucrurilor există starea nevăzută. Chiar şi trupul găzduieşte un suflet nevăzut decât prin simţire. Când sufletul părăseşte definitiv trupul, se produce dezgolirea golului, a vidului, a haosului în care a vieţuit. Nici o haină din lume, indiferent de firmă şi preţ, nu va putea acoperi goliciunea şi golul lăsat de plecarea sufletului.
De fapt voiam să vă spun că de la creare noi umblăm goi, doar cu hainele de piele date de Dumnezeu. Ţoalele noastre acoperă doar goliciunea, golul îl acoperă Dumnezeu.

miercuri, 4 ianuarie 2012

ASA SI-ASA



Aţi văzut cum zboară timpul? Poate că nu. Poate că da. Zboară şi ne poartă şi pe noi cu el, nu zăboveşte decât la naştere şi la moarte câte o clipă pentru ca mai apoi să-şi reia drumul imperturbabil spre necunoscutul pe care noi dorim mereu să-l cunoaştem.
Cu timp şi fără timp, cu mare dragoste şi bucurie, şi la începutul acestui an am purces, aşa cum am obişnuit, pe la casele credincioşilor din parohie. Dincolo de obligaţia „profesională”, există satisfacţia că în astfel de momente îl găseşti pe om în elementul lui, în siguranţa ce îi este oferită de acoperişul casei şi gardul de la poartă, de siguranţa oferită de cei din familie. Când omul merge la biserică,  se formalizează, se transformă în oaspete sfios, parcă lipsit uneori de largheţe şi destindere. Acest lucru este anormal şi trebuie corectat, puţin câte puţin. Mi-ar plăcea ca oamenii să se simtă la biserică la fel ca acasă. Să se simtă liberi de a face cele de bună cuviinţă fără frică, fără să se gândească că cineva îi judecă ori că le ia capul cineva. Ar fi ideal, poate reuşesc până ies la pensie (dacă apuc acest lucru) să-i pot face pe oameni să înţeleagă că biserica este locul, familia lărgită unde oamenii trebuie să se sprijine, să se ajute, să-şi ceară iertare, iar nu să se critice, să privească cu coada ochiului greşeli inerente şi nesemnificative.
Şi cum ziceam, am mers „cu botezul”, adică stropitul cu apă sfinţită a caselor pentru început de an şi  vestirea Bobotezei, praznicul în care Sfânta Treime se descoperă şi Fiul îşi începe activitatea publică de vestire a Evangheliei. Doar într-o frază doresc să spun că la oraş acest obicei s-a pierdut ori şi-a pierdut din claritate pentru că preoţii nu-şi cunosc enoriaşii, oamenii se feresc de a deschide uşa ori din convingeri personale ori din nefericire din motive pecuniare (unde vină au şi unii slujitori dornici de câştig material şi nu de câştig duhovnicesc) ori din alte motive mai mult sau mai puţin plauzibile şi discutabile. Pentru că încerc să fiu corect, nu sunt perfect, trebuie să spun că preotul trebuie să-şi primească plată pentru un serviciu religios aşa cum fiecare îşi ia plată din locul în care munceşte, dar nu în mod impus, cu bun simţ, fără să scârbească prin avariţie şi căutând să răspundă la întrebări, să dea sfaturi, să mângâie şi să bucure suflete.
M-am întins şi nu am avut timp să spun că le mulţumesc enoriaşilor mei care m-au aşteptat cu uşile deschise, cu candela ori lumânarea aprinsă. Că m-au aşteptat şi cu inimile deschise, că m-au întrebat despre lucruri de folos sufletesc, că au primit cu căldură mesajul transmis. I-am găsit în casele lor, la căldură, aşteptând ploaie sau zăpadă pentru câmp, i-am găsit în liniştea de acasă regăsindu-se după plecarea copiilor, după sărbătorile petrecute alături de cei dragi acasă şi la biserică.
Aproape la fiecare casă am întrebat de starea în care se găsesc, dacă sunt bine, dacă le mai trebuie ceva. Unii au spus că sunt bine, alţii că sunt trişti de singurătatea văduviei, unii că sunt sănătoşi, alţii că sunt încercaţi de boală. Unii au promis că vor veni la biserică, alţii că vor continua să vină. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost „aşa şi-aşa”. Oamenii sunt derutaţi de vremurile în care trăim, sunt speriaţi de perspectivele economice dar îşi pun nădejdea în Dumnezeu. M-a bucurat enorm acest lucru. Cutremurele, secetele, inundaţiile, vijeliile, sărăcia şi bolile ce au trecut în timp peste sat nu au reuşit să înlăture nădejdea, speranţa că o să fie bine. Acest medicament reprezintă un punct forte al omului care priveşte spre cer şi nu disperă niciodată, al omului care-şi duce crucea cu bucurie, indiferent de intemperiile fizice ori sufleteşti la care sunt supuşi.
Şi vă spun, câtă vreme oamenii îşi deschid cu bucurie uşile, inimile şi sufletele pentru cei ce le calcă casa, când te îmbie la masă şi te aşază pe pat la vorbă, înseamnă că există speranţă, că există continuitate, că există normalitate, că există Dumnezeu.