PLOAIE CU STROPI DE IUBIRE

4.30 dimineaţa, luna, aproape plină, sfredelea parcă geamul dormitorului, cele 4 ore de somn perpelit parcă că se înglobaseră în accelerarea unei clipe. Miile de km din ultimile săptămâni şi pregătirea asiduă, recunosc, ca cea a Martei din sf. Evanghelie, îşi spuneau cuvântul. Şi clar, nu exista nici urmă de oboseală, doar o stare stranie, un amalgam de linişte, nerăbdare, bucurie şi zbucium, toate înglobate într-un suflet ce aştepta răsăritul. Ultimii 11 ani de alergare, schele, hârtii, fresce, şmotru, slujbe şi iar şmotru, erbicidat, tuns, pictură, schele, şmotru, slujbe, un carusel de interminabile treburi ce conduceau spre dimineaţa în care la ora 6 încă luna lumina un cer aproape senin.  Chiar mă gândeam că prognoza meteo a fost o înscenare. Între timp, gândul mi-a zburat la anii din urmă, la încrederea oamenilor în tinereţile mele, în lucrarea anilor mei, la cuvântul apostolului Pavel către ucenicul său Timotei, căruia îi spunea: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”.

La 6.30 eram deja în biserică, acolo unde am fost zi de zi, zorii zilei şi până noaptea târziu în ultimile zile. Mă uitam la pliculeţele cu târnoseală şi mă gândeam că în urmă cu câteva zile, aproape 30 de tineri, venind de la şcoală, doar lăsându-şi ghiozdanele deoparte, au umplut patru mii de pliculeţe cu târnoseala pregătită în mare parte de ei, pentru pelerinii ce aveau să sosească în curând.

A început să plouă, aproape din senin şi, recunosc, pentru câteva clipe, am crezut că toată negura cerului pică peste mine. „Puţin credinciosule, pentru ce te îndoieşti?” Da, cuvintele Mântuitorului când frica scufundării la cuprins pe Petru.  M-am uitat din uşa bisericii spre altar, totul strălucea, crucea răstignirii parcă mă mustra tainic, căci munca şi efortul unor oameni buni arăta impecabil, iar printre picăturile de ploaie, deja veneau primii pelerini. „Doamne, facă-se voia Ta!” Şi s-a făcut, căci repriza de ploaie rece ce a urmat, venită parcă asemenea unui praf de sare pe rană, s-a dovedit a fi, cum frumos şi inspirat a spus ierarhul eparhiei noastre, IPS Mitropolit Nifon, doar o încercare, o ispitire a răbdării şi a credinţei.

Nu pot spune, cum se zice prin popor, că la un moment dat „mi s-a tăiat filmul”, pentru că am fost conştient de fiecare moment petrecut, numai că totul se desfăşura pe mai multe planuri. În pridvor preoţii aşteptau venirea ierarhului, credincioşii deja umpluseră biserica la refuz şi erau şi-n curte destui, ploaia încă îşi arăta colţii iar în altar toate aşteptau rânduite. Cântec de cor, lume multă, multă, multă, oameni liniştiţi şi frumoşi, oameni  senini şi copii curioşi, toţi întru-n gând au urmărit şi trăit sfinţiea apei şi înconjuratul bisericii, sfinţirea bisericii în exterior, târnosirea sfintei mese, acel ritual minunat, tainic şi transparent totodată, plecând de la prima picătură de târnoseală şi până la pecetluirea sfintei mese, trecând iar prin biserică la sfinţirea picturilor şi la înmiresmarea celor prezenţi prin stropirea cu apă de trandafir.  Slujba arhierească  a fost pe de o parte de-o precizie astronomică, iar pe de altă parte (mult mai importantă) pătrunzătoare, mângâietoare, plină de lumina tainică  a tainei ce se săvârşea. 

Ploaia? Ploaia deja se oprise de mult, ispita fusese trecută, lumina din chipurile omenilor a biruit cenuşiul cerului. „Evadând” de câteva ori din altarul în care liturghia se tot revărsa printre oameni, am găsit în biserică şi-n curte, cu mare bucurie, prieteni buni, prieteni veniţi de departe, din alte judeţe şi zone, oameni care au parcurs zeci şi sute de km să vadă munca prietenului lor, omul simplu de la ţară, munca unor credincioşi ce trăiesc într-un sat de oameni harnici şi binecuvântaţi. 

Lacrimile tânărului diacon ce a fost preoţit în timpul sfintei liturghii mi-au adus aminte că în urmă cu 20 de ani am trecut prin aceleaşi emoţii, iar acum când scriu, având lacrimi de bucurie în ochi, mă gândesc că niciodată crucea preoţiei nu mi s-a părut mai grea, pentru că un lucru bine terminat nu înseamnă terminarea tuturor lucrurilor ce mi-au fost încredinţate, ci înseamnă responsabilitate în lucrarea sufletelor încredinţate.

Experientia docet. Ştiam ce va urma, tipiconal vorbind nu aveam nicio lacună, dar momentul l-am trăit tot ca un şcolar în prima zi de şcoală, golul din capul pieptului fiind la fel de bine simţit ca-n ziua hirotoniei mele. Nu-i uşor să te vezi „flancat” de doi slujitori care te poartă înaintea ierarhului spre a primi hirotesia în iconom stavorfor. În genunchi, sub omofor, simţeam pe de o parte privirile sutelor de credincioşi din biserică, iar pe de altă parte, harul ce se revărsa peste nevrednicia  mea, cu atât mai mult cu cât, la momentul primirii sfintei cruci în cântarea „vrednic este”, mi-am dat seama cât sunt de mic în slujirea mea, dar cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, în aceeaşi slujire.

Şi nu doar Dumnezeu mă iubeşte în slujirea mea, ci  şi oamenii, căci fără oameni, fără minunaţii oameni ce mi-au fost mereu aproape, n-aş fi făcut nimic. Ei, cei care au fost cu ochii spre altar, cei mulţi, ei sunt cei care au zidit biserica, ei merită la fel de mult ca mine, dacă nu şi mai mult, să li se strige „vrednic este”.

2000 de oameni au trecut toată ziua prin altar, valuri-valuri, fiecare din ei ieşind cu pliculeţul de târnoseală în bucuria pe care numai la Paşti, la primirea luminii, o poţi vedea. Şi bucuros am fost şi eu, că tot m-au întrebat mulţi dacă-s bucuros, dar cred că nu doar bucurie am trăit, ci şi linişte şi mulţumire. Şi dacă tot am zis de mulţumire, se cuvine să vin şi eu, din nou, chiar dacă şi ieri am mărturisit asta public, cu mulţumiri pentru toţi cei care mi-au fost alături în aceşti ani în desăvârşirea acestui vis, plecând de la binecuvântarea şi purtarea de grijă ierarhului nostru şi până la toţi ostenitorii şi binefăcătorii ştiuţi şi neştiuţi, pentru cei din marile oraşe, dar şi pentru toţi din sat, pentru fiecare casă, pentru fiecare suflet al binecuvântatei parohii ce mi-a fost încredinţată spre slujire.

La 10 seara s-au stins luminile. Ploaia, care părea că vrea să-şi ia revanşa alături de vântul ce-i devenise aliat, nu mai avea niciun spor, prin case şi prin paginile virtualului lumea vorbea despre experienţa unei zile ce pentru noi, cei de aici, va rămâne ca punct de reper în istoria satului. 

Somnul m-a prins în gândul de mulţumire către Dumnezeu care, şi de această dată, m-a încercat şi cercetat cu iubire.  Ştiu că rugăciunile mele n-au putut aduce soarele pe cer în ploaia deasă a dimineţii, dar cred că rugăciunile mele alături de cei mulţi, au oprit ploaia şi au adus raze de lumină în sufletele tuturor celor care şi-au făcut din rugăciune, fie şi pentru o zi, o pregustare a stării de rai dintr-o ploaie cu stropi de iubire.

Scrie, Doamne, în cartea vieţii, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale!