LOST

Cred că era taman în perioada asta, adică după sf. Mărie Mare sigur, căci strugurii deja erau prădați de albine și viespi deopotrivă, semn că dulceața de sub coaja indigo începea să-și arate forța, iar porumbul, din verdele aparent nemuritor, își schimba straiele în culori ce trădau maturitatea prin nuanțe de galben din ce în ce mai vizibil. Numai că astea nu erau singurele semne de sfârșit de vară, mai era unul care se simțea din plin în mai toate casele copiilor de atunci, Gheba, marele profesor, cel care, prin culegerile sale, a deschis mintea multor generații. Numai că ce să te faci cu copilul care, mânat de dorința de joacă și mai ales de scăldat, uita mereu să-și facă temele de vacanță. Unde mai pui că erau, ca mai pe la toate casele, vreo două vaci, porcii, grădina și curtea, care, lesne de înțeles, erau sectorizate și împărțite frățește pentru a fi rezolvate, zi de zi, cu toate cele de trebuință. Și recunosc, da, cu vacile era mai simplu, că le lăsam în zăvoiul Argeșului și ne apucam de câte o țurcă sănătoasă ori, după caz, de-o leapșă pe cinste în locurile unde apele erau mai adânci și ochiurile de apă te ajutau să te muți ici-colo mult mai lejer.

Așadar, când soarele pripea pe înaltul cerului de țiuiau și greierii în iarba uscată, când august lupta din răsputeri să-și arate forța de gustar înaintea lui răpciune ce bătea la ușă, doar ce am auzit din drum vocile cunoscute ale prietenilor de joacă: „hai, vii?, cică apa e ciorbă, e fiartă, numai bună de-un lepșoi”.  N-am zis nimic, am tăcut două minute și, cu gândul la culgerea de matematică, am decretat: „nu vin măh, mai am treabă!” Dar ți-ai găsit pe cine să păcălești,  aproape toți, ca la cor, au început repertoriul: „te ține la lanț, la coteț, n-ai curaj nici măcar o juma de oră să fugi de-acasă”.

Fuga, în special fuga de/din lume, nu presupune neapărat a fugi fizic undeva departe, demonizând și acuzând ceea ce lași în urmă, nicidecum, fuga adevărată înseamnă putința de a te dezbrăca de ceva vechi care te robește pentru a putea îmbrăca ceva nou, în straie de libertate călite-n ascultare.  Bine, nu că s-ar fi pus problema la mine de așa ceva atunci, când ca orice copil, altă grijă n-aș fi avut decât joaca și robotirea cotidiană, mai ales că cea din urmă însemna răsplătirea cu 5 lei, suma cu care puteai intra la un film dat la căminul cultural ori, și mai și, două înghețate cumpărate de la căruța cu înghețată ce venea la sfârșit de săptămână pe ulițele satului.

„Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?”  Cam așa zic versurile unui hit din anii trecuți, ceea ce nu înseamnă că, în conformitatea cu titlul piesei, trebuie să fugim pe Marte. Poate că generațiile de acum nu cunosc frământarea unui copil de 10 ani care, stând pe podișca de la capătul șanțului, se tot uita la prietenii ce își luaseră avânt serios spre capătul uliței, cel care ducea direct spre potecile numai de noi știute, cele care dădeau direct în malul gârlei, fie că trebuia să ocolim balta, fie că prin baltă, direct la apele Argeșului.

Gândul rău este mai iute ca fulgerul ce brăzdează cerul prin norii grei ai furtunilor de vară. Unde mai pui că aparent, gândul rău, este răspunsul, rezolvarea unor situații peste care n-ai crede că poți trece. Atât mi-a trebuit, un gând de ducă, că restul a fost doar prima lecție de regie susținută de mine de la cap la coadă. În definitiv, pe timp de vară, am avut nevoie doar de două perechi de pantaloni scurți și de un plan de bătaie.  Zis și făcut!

I-am prins din urmă pe băieți pe la jumătatea drumului, în definitiv problemele de matematică mai puteau aștepta, exact ca-n cura de slăbire, e bună, dar de mâine în colo, dacă nu chiar de luni, că doar nu te apuci de treabă la începutul săptămânii, nu?

Scăldatul a fost de poveste și timpul a trecut pe nebăgate de seamă, așa că toți au luat-o încet-încet spre case, obligați cumva și de foamea chinuitoare, aproape obligatorie după câteva ore de scăldat. Că uitai a vă spune, eu îmi luasem la plecare, în fugă, o jumătate de pâine în care am îndesat o brânză din borcanul din beci și vreo 2 roșii potrivite din grădină, dar până i-am prins pe ei din urmă deja meniul era poveste, gurmandul în devenire nu se lăsa doborât doar de câțiva dumicați luați în goana spre scăldat.

N-am plecat acasă, știam că ne-ascultarea mea va însemna o porția și mai serioasă de probleme, și nu doar de matematică, pentru care motiv, undeva pe prundișul apei, nici prea aproape pentru a nu fi luați de apă, dar nici prea departe, mi-am lăsat una din perechile de pantaloni scurți pe  mal, pe cea de neagră, ca de tercot, că oricum nu-mi plăcea, și am luat-o la picior în aval, prin zăvoi,  spre „podul de fier”, locul de unde începea, ziceam eu, noua mea viață. De ce podul de fier? Cei din zonă știu despre ce vorbesc, e podul făcut de nemți, podul care nu are niciun șurub, toate articulațiile fiind nituite magistral, rezistând decenii întregi, fiind folosit și acum când trec mașini de mare tonaj fără nicio remușcare. 

Da, am urcat pe pod și am luat-o întins prin țărâna drumului neasfaltat pe-atunci. Primul sat a fost trecut rapid, cât era de lung, în definitiv cine să întrebe atunci de vorbă un copil desculț, doar în pantaloni scurți, cu pielea arsă de soarele unei veri întregi, mai ales că atunci așa erau toți copiii. Mai apoi am trecut prin satul în care acum sunt preot, mă gândesc și zâmbesc când realizez că am trecut prin dreptul porților prin care acum trec deseori. Mă gândesc că poate, femeile ce erau atunci de vorbă pe drum, tinere, sunt acum în vârstă ori chiar nu mai sunt, nu și-ar fi închipuit că acel copil desculț și străin o să le fie păstor de suflete peste ani. Am trecut și puntea ce-i acum aproape de grădina mea, am mai trecut o punte aproape de satul marelui pictor Grigorescu, apoi altă punte peste aceeași gârlă și, după ce am bătut la pas, prin zăvoi, peste câmpuri cu pălămidă și drumuri prăfuite patru sate, am ajuns la curtea în care-mi petrecusem primii 6 ani din viață, acolo unde mamaia plecase dintre noi la doar 49 de ani și unde credeam eu că am să scap de toate problemele majore ale unui copil de 10 ani.

M-au căutat mult pe malul gârlei, m-au strigat și m-au plâns, fusesem inspirat (diabolic) să-mi las o pereche de pantaloni scurți pe mal, erau dovada clară că am trecut pe acolo și că, poate, am dispărut în apă definitiv. Scăparea a venit de la u  vecin care, întorcându-se de la muncă, mă văzuse pe jos prin satul vecin, iar de acolo au început să rezolve problema pe care nici marele profesor Gheba n-o prevăzuse. Cum nu erau telefoane mobile, cum nici internet nu exista pe atunci, cum nici mașini nu găseai la orice oră, m-au descoperit, dormind, în patul în care, deseori, în cruda-mi copilărie, făceam ochii mari în soarele dimineții.

N-am pățit nimic atunci, n-am primit nici bătaie, n-am primit nici probleme de matematică în plus, atunci nu, doar la cea de a doua fugă, despre care desigur, vreodată, răsfoind paginile pline de amintiri ale vieții, voi reuși să scriu.

E foarte cald și-acum, și e firesc, soarele n-a îmbătrânit nicidecum de la fuga mea, de la dispariția mea din fața unor probleme pe care nu le credeam vreodată rezolvabile. E foarte cald și acum, numai că-n asprimea maturității din care n-am unde fugi, realizez că în viață nu trebuie să fugi de probleme, ci trebuie să le înfrunți spre rezolvare în încercarea de a nu fi mereu un dispărut în neantul ignoranței și al neîncrederii.

 E foarte cald, aud copiii cum se întorc de la gârlă și mă bucur că se întorc acasă, unii dintre ei, ca și noi odinioară, trăgând de lanț câte un câine pe care l-au bălăcit insistent în apele leneșe ce se strecoară pe sub puntea umbrită de salcii.

E foarte cald și-acum, singura umbră de răcoare răzbate din golul de sine, din adâncul acela în care răscolirea amintirilor creează un vârtej de gânduri limpezite-n seninul copilăriei, în punctul acela din care, oriunde ai pleca, oriunde ai fugi, trebuie să te întorci acasă.