duminică, 25 decembrie 2022

O, CE VESTE MINUNATĂ!

 


Înaintea unor momente importante nu am niciodată nevoie de ceas pentru a  mă trezi, nu că aș avea în restul timpului, dar momentele importante ale anului și, implicit ale vieții, le încep trezit din noapte. Liniștea nopții are o magie aparte, oamenii sunt frânți de oboseală, alergătura din ultima săptămână, de ce nu, chiar din timpul anului ce stă să se termine, vânzoleala pregătirilor finale, toate s-au terminat și  peste sat e liniște, doar licărirea luminițelor din brăduț face notă discordantă cu ce este afară, căci până și stelele, căci e senin afară, până și ele, parcă, au încremenit pe-o boltă cerească pe care, în urmă cu peste 2000 de ani, îngerii slavosloveau la nașterea lui Hristos zicând: „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Mai am un gând care nu-mi dă pace, travaliul. Medical e simplu să-l descrii (nu să-l trăiești), e perioada dintre apariția durerilor de naștere și nașterea pruncului, doar că-n realitatea această perioadă se extinde și cuprinde multe încercări. Bethleemul nu e un oraș mare, acum două milenii probabil că era doar o localitate mai răsărită aflată la vreo 15 km de Ierusalim, o zonă cu teren accidentat, stâncos și neprimitor, aidoma multor oameni ai vremii, reci, ferecați în propriile concepții și distanți cu cei străini, de multe ori, zic eu, la fel ca mulți oameni ai zilelor noastre. Din casă în casă, da, e cea mai corectă formulare, din casă în casă a umblat Maica Domnului să-l nască pe Hristos, „roată, roată prin cetate, case hanuri, pline toate”, cum spune colindul. N-a primit-o nimeni, n-a deschis nimeni ca să primească pe Cel ce trebuia să se nască, pe Cel din vecie născut care, din iubire de oameni a voit să se facă om, să simtă ca și noi, să pătimească și să moară pentru noi din aceeași dumnezeiască iubire spre a nu ne lăsa pe drumul rătăcirii la nesfârșit, așa cum nici noi, părinții, nu ne-am lăsa copiii într-o veșnică rătăcire, ci ne-am jertfi oricând pentru ei.

Bethleem înseamnă „casa pâinii”, în definitiv, nimic nu este întâmplător în iconomia divină, acolo s-a născut Cel care zice despre Sine așa: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Așadar, într-o iesle, între dobitoacele cele fără de conștiință a fost așezat cel ce a dat suflare la toată făptura, smerindu-Se atât de mult încât, cred, măcar și pentru o clipă, că și cel mai viclean dintre diavoli s-a rușinat, chiar și cel care-l sfătuia pe Iosif, bătrânul, să fugă și să-L lase pe prunc și pe mama Sa, așa cum noi, deseori, cuprinși de frica celor cotidiene, banale de multe ori, am dezerta chiar și din fața lui Dumnezeu.

În liniștea nopții încă îmi răsună în minte colindele tinerilor cu care am străbătut satul acum două zile. Nu de armonie e vorba, nu de voci excepționale, ci de mesaj, de dorința de a vesti, de bucuria așteptării, căci Crăciunul, în chip de prunc ori adus de Moș, a fost, este și va rămâne o sărbătoare a speranței, a vieții, a familiei, chiar dacă, să fim sinceri, sunt prea mulți cei care suferă în aceste momente, fie că vorbim de război, fie că vorbim de divorțuri, fie că vorbim de boli, de moarte, de indiferență  și nepăsare, de sărăcie și neștiință, toate acestea nu pot acoperi imensitatea clipei pe care o aduce Nașterea Domnului și, cu atât mai mult, cărora le este bine azi, să se aplece, pe cât se poate, și către cei care sunt în suferință.

Colindarea reprezintă acea mergere din casă în casă a Maicii Domnului. Atunci n-au primit-o oamenii, azi, din fericire, sunt primiți bunii colindători, cei ce fac și mai ales cei care dau ori devin petarde ale lumii moderne nu mai sunt primiți, Crăciunul este o sărbătoare a liniștii, cei ce fac zgomot n-au citit și n-au aflat în ce liniște și cu câtă bucurie s-au dus păstorii din Beit Sahour (2 km față de Bethleem) către pruncul Hristos, n-au aflat cu câtă dăruire s-au dus magii cu darurile lor, nu vor să vadă nicidecum că familiile lumii moderne au nevoie de pace pentru a-și legăna pruncii în cântec de leagăn, pentru a-și lăsa copiii fără grijă pe stradă, pentru ca cei mari să poată lucra fără frică, pentru ca însăși frica să devină doar un cuvânt din dicționar și bunăvoirea, cea despre  despre care cântau îngerii, să domnească într-o spațiu în care, să fim serioși, e loc pentru toată lumea.

Mă pregătesc să merg la Sfânta Liturghie, mai sunt rugăciuni de citit, mai sunt lucruri de pregătit, pe portativul cerului stelele se așază ca niște note muzicale pe care doar îngerii știu cum să le cânte, noi, oamenii, slujitorii, doar ne rugăm pentru ca cei ce n-au reușit să ajungă la Bethleem, să poată ajunge la biserică, la „staulul” preînchipuit în altarele în care, în fiecare Euharistie,  se repetă istoria mântuirii de la naștere și până la înviere, fiecare dintre noi cântând colinda vieții, sperând să fim mai sănătoși, mai buni, mai curați și mai senini.

Câtă vreme în lumea asta se vor mai naște copii, câtă vreme viața merge mai departe, putem exclama, fără nicio problemă, o, ce veste minunată!


duminică, 4 decembrie 2022

PELERIN PE MUCHIE DE CUȚIT

 


Trosnesc lemnele în soba învechită de timp și miroase a iarnă în jurul casei. Mă uit pe fereastră și văd cum cad frunzele merilor și nu pot să nu mă gândesc că acum câteva zile, în lumina și căldura unui soare ce părea ireal de generos, am mers din nou, alături de oameni frumoși și buni, pe cărările deja bătătorite ale unui spațiu din care a a răsărit Soarele dreptății.

Da, ca un copil lipsit de răbdare, mi-am făcut din nou, încă din vară, planuri pentru a fi primul la colindat, ca-n vremea unei copilării care, cel puțin din adâncul sufletului meu, nu se lasă dusă. Și ca un făcut, cele mai frumoase aniversări, tot în bucuria unor oameni speciali le-am petrecut, firește, într-un spațiu în care, cu două mii de ani în urmă, se restarta numărătoarea anilor, se așeza borna de la care se pleacă pe calea mântuirii.

Plecările mele în pelerinaje sunt mereu cercetate de ispitiri care mai de care mai profunde ori mai năstrușnice, fiecare din ele pliate pe starea sufletească de moment. Am plecat de ziua mea de naștere (îmi pare rău că nu v-am putut fi alături tuturor), zi pe care, oricât aș fi ascuns-o, tot ieșea la iveală. Așa că iată cum au decurs lucrurile, ca să nu ziceți că vă mint.

În mod normal într-un spațiu în care jumătate sunt evrei și jumătate arabi palestinieni, nu e indicat să pleci cu carne de porc la tine. Evident, eu am luat, nu pentru mine, ci pentru o româncă ce e pe-acolo de peste 30 de ani și nu prea poate veni acasă. Părintele nostru ghid, dragul de el, m-a rugat să-i aduc acestei femei un pic de jumări de porc, oarece cașcaval și brânză de burduf, să-și mai aducă și ea aminte de gustul bucatelor de-acasă. Firește, fiindcă am plecat de ziua mea, pentru cei din grup, am luat gutuiată (că tot vă pomenesc deseori despre ea), și am luat, deh, 55 de guri nu-s de colea. Apoi, doi tineri frumoși și cuminți (români de-ai noștri), veniți din nordul Europei au vrut să-mi facă o surpriză în aeroport, și chiar mi-au făcut, de mi-a stat inima în loc. Ei, drăguții, mi-a  adus un cadou, neștiind că atunci când treci prin interviul de securitate te întreabă și dacă ai primit vreun colet de la cineva. Evident, după intense târguieli de a-mi spune ce e în pachet, am aflat inițial că e o ustensilă de bucătărie, apoi am constatat că voi merge în pelerinaj cu o mândrețe de cuțit în bagaj, asta așa, pentru a mă învăța minte să nu mai ispitesc cititorii cu descrieri pantagruelice. Vasăzică, pentru a scurta, părințelul trecea vama având în bagaj jumări, brânză, gutuiată și un cuțit, toate pentru un pelerinaj ca-n poveste.

Am făcut zeci de km pe jos, am străbătut sute de km cu autocarul, am plâns pe piatra sfântului mormânt, am cântat colinde la Betleem și-n câmpul păstorilor, am cercetat Marea Moartă la 29 de grade, în apa Iordanului am cântat toți troparul Bobotezei, la Cana Galileii am participat, ca într-un vis, la nunta biblică, la marii sfinți ai pustiei ne-am cutremurat de asprimea locurilor de rugăciune, în grădina Ghetsimani am privit măslinii bimilenari, martorii momentelor în care gura divină a sărutat pământul scăldat de sângele și păcatele oamenilor, am văzut piatra martiriului primului creștin, Ștefan, dar și frumusețea bisericii Mariei Magdalena, mai sus de piatra tânguirilor hristice, locul în care sudoarea lui Hristos s-a transformat în picături de sânge, am străbătut văi și dealuri, orașe și sate plecând zi de zi cu gând de rugăciune în autocarul care, pentru o săptămână, s-a transformat în spațiul ce a dat naștere unei familii bazate pe prietenia strâns legată de dorința de fi pelerini pe drumurile care, cândva, se sfârșeau pe Marea Galileii, acolo unde Mântuitorul se retrăgea tainic în stihiile nopții pentru a cerceta credința și încrederea apostolilor Săi.

Știu că mulți doresc să vadă poze multe iar eu sunt zgârcit cu postarea de fotografii, fiindcă ele surprind doar o secundă dintr-un moment, clipa însă, clipa trăită,  nu poate fi prinsă într-o poză ce multora nu le zice nimic. A intra pe Golgota, acolo unde noaptea, și acum, parcă se aud loviturile de bici și cele ale ciocanelor care lovesc nemilos piroanele ruginite ce străpung palmele vindecătoare ale lui Hristos, a intra acolo e cutremurător, dar e vindecător momentul în care, din piepturile a zeci, chiar sute de români, auzi cântându-se „Hristos a înviat” la Biserica Sfântului Mormânt, când la Liturghia săvârșită în limba greacă auzi aceeași cântare și, printre alte limbi ale pământului, rugăciunea „Tatăl Nostru”, în graiul nostru strămoșesc, să răzbată printre și peste zidurile groase ale cetății, în vreme ce lacrimile de bucurie curg pe obrajii celor care deja își promit să mai ajungă la locul învierii cel puțin încă odată în viață.

Acolo internetul nu-i la îndemână, asta poate fi rău dacă ești dependent de el, o binecuvântare dacă nu ești. Un lucru e clar, de sfântul Andrei, cel care ne-a creștinat pe noi, grupul de pelerini era la Betsaida, locul nașterii marelui apostol, asta după ce ziua am mers pe corabie, așa cum el și fratele său, Petru, alături de ceilalți, mergeau să-și câștige pâinea. N-am fost acasă de ziua României, dar drapelul nostru a fost ridicat pe corabie și, din piepturile tuturor a răsunat imnul, apoi alte melodii dragi poporului nostru, lacrimile fiind din nou prezente în ochii celor care mulțumeau lui Dumnezeu că strădania lor de a fi în acest pelerinaj a fost răsplătită cu clipe binecuvântate de împreună rugăciune.

Am fost iar pelerin pe drumul vieții, pelerin pe muchie de cuțit, în ispitirea unor omenești trăiri, în grija unor firești cercetări, străbătând Drumul Crucii pentru a-mi aduce aminte de propriile căderi sub cruce, aproape de Poarta de Aur, locul judecății universale, locul în care conștiința, robită ori descătușată de presiunea unor angoase va fi martor și mărturie  a celor săvârșite aici pe pământ. Am fost pelerin rugător pentru toți cei dragi de-acasă, pentru pentru prieteni, pentru enoriașii ce mi-au fost încredințați, pentru toți cere m-au rugat să-i pomenesc în rugăciunile mele și acolo, pentru mine cel care, repet, ca unul care a plecat mereu primul la colindat, să fiu mai bun, mai atent, mai răbdător și mai încrezător în cele ce vor veni, spre a mă putea ridica în credință după oricare cădere, bucuros că am mereu lângă mine oameni dragi, speciali și  frumoși, apoi, deasupra, de fiecare dată, pe Dumnezeu, pe Cel ce-mi zâmbește de fiecare dată pentru copilăreștile trăiri, cercetându-mă cu blândețe aidoma unui bun părinte ce nu-și lasă niciodată copilul pe calea pierzării.