Înaintea
unor momente importante nu am niciodată nevoie de ceas pentru a mă trezi, nu că aș avea în restul timpului,
dar momentele importante ale anului și, implicit ale vieții, le încep trezit
din noapte. Liniștea nopții are o magie aparte, oamenii sunt frânți de
oboseală, alergătura din ultima săptămână, de ce nu, chiar din timpul anului ce
stă să se termine, vânzoleala pregătirilor finale, toate s-au terminat și peste
sat e liniște, doar licărirea luminițelor din brăduț face notă discordantă cu
ce este afară, căci până și stelele, căci e senin afară, până și ele, parcă, au
încremenit pe-o boltă cerească pe care, în urmă cu peste 2000 de ani, îngerii
slavosloveau la nașterea lui Hristos zicând: „slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
Mai
am un gând care nu-mi dă pace, travaliul. Medical e simplu să-l descrii (nu
să-l trăiești), e perioada dintre apariția durerilor de naștere și nașterea
pruncului, doar că-n realitatea această perioadă se extinde și cuprinde multe
încercări. Bethleemul nu e un oraș mare, acum două milenii probabil că era doar
o localitate mai răsărită aflată la vreo 15 km de Ierusalim, o zonă cu teren
accidentat, stâncos și neprimitor, aidoma multor oameni ai vremii, reci,
ferecați în propriile concepții și distanți cu cei străini, de multe ori, zic
eu, la fel ca mulți oameni ai zilelor noastre. Din casă în casă, da, e cea mai
corectă formulare, din casă în casă a umblat Maica Domnului să-l nască pe
Hristos, „roată, roată prin cetate, case hanuri, pline toate”, cum spune
colindul. N-a primit-o nimeni, n-a deschis nimeni ca să primească pe Cel ce
trebuia să se nască, pe Cel din vecie născut care, din iubire de oameni a voit
să se facă om, să simtă ca și noi, să pătimească și să moară pentru noi din
aceeași dumnezeiască iubire spre a nu ne lăsa pe drumul rătăcirii la nesfârșit,
așa cum nici noi, părinții, nu ne-am lăsa copiii într-o veșnică rătăcire, ci
ne-am jertfi oricând pentru ei.
Bethleem
înseamnă „casa pâinii”, în definitiv, nimic nu este întâmplător în iconomia
divină, acolo s-a născut Cel care zice despre Sine așa: „Eu sunt pâinea cea
vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în
veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.”
Așadar, într-o iesle, între dobitoacele cele fără de conștiință a fost așezat
cel ce a dat suflare la toată făptura, smerindu-Se atât de mult încât, cred,
măcar și pentru o clipă, că și cel mai viclean dintre diavoli s-a rușinat,
chiar și cel care-l sfătuia pe Iosif, bătrânul, să fugă și să-L lase pe prunc și
pe mama Sa, așa cum noi, deseori, cuprinși de frica celor cotidiene, banale de
multe ori, am dezerta chiar și din fața lui Dumnezeu.
În
liniștea nopții încă îmi răsună în minte colindele tinerilor cu care am
străbătut satul acum două zile. Nu de armonie e vorba, nu de voci excepționale,
ci de mesaj, de dorința de a vesti, de bucuria așteptării, căci Crăciunul, în
chip de prunc ori adus de Moș, a fost, este și va rămâne o sărbătoare a
speranței, a vieții, a familiei, chiar dacă, să fim sinceri, sunt prea mulți
cei care suferă în aceste momente, fie că vorbim de război, fie că vorbim de
divorțuri, fie că vorbim de boli, de moarte, de indiferență și nepăsare, de sărăcie și neștiință, toate
acestea nu pot acoperi imensitatea clipei pe care o aduce Nașterea Domnului și,
cu atât mai mult, cărora le este bine azi, să se aplece, pe cât se poate, și
către cei care sunt în suferință.
Colindarea
reprezintă acea mergere din casă în casă a Maicii Domnului. Atunci n-au
primit-o oamenii, azi, din fericire, sunt primiți bunii colindători, cei ce fac
și mai ales cei care dau ori devin petarde ale lumii moderne nu mai sunt
primiți, Crăciunul este o sărbătoare a liniștii, cei ce fac zgomot n-au citit
și n-au aflat în ce liniște și cu câtă bucurie s-au dus păstorii din Beit
Sahour (2 km față de Bethleem) către pruncul Hristos, n-au aflat cu câtă dăruire
s-au dus magii cu darurile lor, nu vor să vadă nicidecum că familiile lumii moderne
au nevoie de pace pentru a-și legăna pruncii în cântec de leagăn, pentru a-și
lăsa copiii fără grijă pe stradă, pentru ca cei mari să poată lucra fără frică,
pentru ca însăși frica să devină doar un cuvânt din dicționar și bunăvoirea,
cea despre despre care cântau îngerii, să
domnească într-o spațiu în care, să fim serioși, e loc pentru toată lumea.
Mă
pregătesc să merg la Sfânta Liturghie, mai sunt rugăciuni de citit, mai sunt
lucruri de pregătit, pe portativul cerului stelele se așază ca niște note
muzicale pe care doar îngerii știu cum să le cânte, noi, oamenii, slujitorii, doar
ne rugăm pentru ca cei ce n-au reușit să ajungă la Bethleem, să poată ajunge la
biserică, la „staulul” preînchipuit în altarele în care, în fiecare Euharistie,
se repetă istoria mântuirii de la
naștere și până la înviere, fiecare dintre noi cântând colinda vieții, sperând
să fim mai sănătoși, mai buni, mai curați și mai senini.
Câtă
vreme în lumea asta se vor mai naște copii, câtă vreme viața merge mai departe,
putem exclama, fără nicio problemă, o, ce veste minunată!