marți, 21 august 2018

LOST



Cred că era taman în perioada asta, adică după sf. Mărie Mare sigur, căci strugurii deja erau prădați de albine și viespi deopotrivă, semn că dulceața de sub coaja indigo începea să-și arate forța, iar porumbul, din verdele aparent nemuritor, își schimba straiele în culori ce trădau maturitatea prin nuanțe de galben din ce în ce mai vizibil. Numai că astea nu erau singurele semne de sfârșit de vară, mai era unul care se simțea din plin în mai toate casele copiilor de atunci, Gheba, marele profesor, cel care, prin culegerile sale, a deschis mintea multor generații. Numai că ce să te faci cu copilul care, mânat de dorința de joacă și mai ales de scăldat, uita mereu să-și facă temele de vacanță. Unde mai pui că erau, ca mai pe la toate casele, vreo două vaci, porcii, grădina și curtea, care, lesne de înțeles, erau sectorizate și împărțite frățește pentru a fi rezolvate, zi de zi, cu toate cele de trebuință. Și recunosc, da, cu vacile era mai simplu, că le lăsam în zăvoiul Argeșului și ne apucam de câte o țurcă sănătoasă ori, după caz, de-o leapșă pe cinste în locurile unde apele erau mai adânci și ochiurile de apă te ajutau să te muți ici-colo mult mai lejer.
Așadar, când soarele pripea pe înaltul cerului de țiuiau și greierii în iarba uscată, când august lupta din răsputeri să-și arate forța de gustar înaintea lui răpciune ce bătea la ușă, doar ce am auzit din drum vocile cunoscute ale prietenilor de joacă: „hai, vii, cică apa e ciorbă, e fiartă, numai bună de-un lepșoi”.  N-am zis nimic, am tăcut două minute și, cu gândul la culgerea de matematică, am decretat: „nu vin măh, mai am treabă!” Dar ți-ai găsit pe cine să păcălești,  aproape toți, ca la cor, au început repertoriul: „te ține la lanț, la coteț, n-ai curaj nici măcar o juma de oră să fugi de-acasă”.
Fuga, în special fuga de/din lume, nu presupune neapărat a fugi fizic undeva departe, demonizând și acuzând ceea ce lași în urmă, nicidecum, fuga adevărată înseamnă putința de a te dezbrăca de ceva vechi care te robește pentru a putea îmbraca ceva nou, în straie de libertate călite-n ascultare.  Bine, nu că s-ar fi pus problema la mine de așa ceva atunci, când ca orice copil, altă grijă n-aș fi avut decât joaca și robotirea cotidiană, mai ales că cea din urmă însemna răplătirea cu 5 lei, suma cu care puteai intra la un film dat la căminul cultural ori, și mai și, două înghețate cumpărate de la căruța cu înghețată ce venea la sfârșit de săptămână pe ulițele satului.
„Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?”  Cam așa zic versurile unui hit din anii trecuți, ceea ce nu înseamnă că, în conformitatea cu titlul piesei, trebuie să fugim pe Marte. Poate că generațiile de acum nu cunosc frământarea unui copil de 10 ani care, stând pe podișca de la capătul șanțului, se tot uita la prietenii ce își luaseră avânt serios spre capătul uliței, cel care ducea direct spre potecile numai de noi știute, cele care dădeau direct în malul gârlei, fie că trebuia să ocolim balta, fie că prin baltă, direct la apele Argeșului.
Gândul rău este mai iute ca fulgerul ce brăzdează cerul prin norii grei ai furtunilor de vară. Unde mai pui că aparent, gândul rău, este răspunsul, rezolvarea unor situații peste care n-ai crede că poți trece. Atât mi-a trebuit, un gând de ducă, că restul a fost doar prima lecție de regie susținută de mine de la cap la coadă. În definitiv, pe timp de vară, am avut nevoie doar de două perechi de pantaloni scurți și de un plan de bătaie.  Zis și făcut!
I-am prins din urmă pe băieți pe la jumătatea drumului, în definitiv problemele de matematică mai puteau aștepta, exact ca-n cura de slăbire, e bună, dar de mâine în colo, dacă nu chiar de luni, că doar nu te apuci de treabă la începutul săptămânii, nu?
Scăldatul a fost de poveste și timpul a trecut pe nebăgate de seamă, așa că toți au luat-o încet-încet spre case, obligați cumva și de foamea chinuitoare, aproape obligatorie după câteva ore de scăldat. Că uitai a vă spune, eu îmi luasem la plecare, în fugă, o jumătate de pâine în care am îndesat o brânză din borcanul din beci și vreo 2 roșii potrivite din grădină, dar până i-am prins pe ei din urmă deja meniul era poveste, gurmandul în devenire nu se lăsa doborât doar de câțiva dumicați luați în goana spre scăldat.
N-am plecat acasă, știam că ne-ascultarea mea va însemna o porția și mai serioasă de probleme, și nu doar de matematică, pentru care motiv, undeva pe prundișul apei, nici prea aproape pentru a nu fi luați de apă, dar nici prea departe, mi-am lăsat una din perechile de pantaloni scurți pe  mal, pe cea de neagră, ca de tercot, că oricum nu-mi plăcea, și am luat-o la picior în aval, prin zăvoi,  spre „podul de fier”, locul de unde începea, ziceam eu, noua mea viață. De ce podul de fier? Cei din zonă știu despre ce vorbesc, e podul făcut de nemți, podul care nu are niciun șurub, toate articulațiile fiind nituite magistral, rezistând decenii întregi, fiind folosit și acum când trec mașini de mare tonaj fără nicio remușcare. 
Da, am urcat pe pod și am luat-o întins prin țărâna drumului neasfaltat pe-atunci. Primul sat a fost trecut rapid, cât era de lung, în definitiv cine să întrebe atunci de vorbă un copil desculț, doar în pantaloni scurți, cu pielea arsă de soarele unei veri întregi, mai ales că atunci așa erau toți copiii. Mai apoi am trecut prin satul în care acum sunt preot, mă gândesc și zâmbesc când realizez că am trecut prin dreptul porților prin care acum trec deseori. Mă gândesc că poate, femeile ce erau atunci de vorbă pe drum, tinere, sunt acum în vârstă ori chiar nu mai sunt, nu și-ar fi închipuit că acel copil desculț și străin o să le fie păstor de suflete peste ani. Am trecut și puntea ce-i acum aproape de grădina mea, am mai trecut o punte aproape de satul marelui pictor Grigorescu, apoi altă punte peste aceeași gârlă și, după ce am bătut la pas, prin zăvoi, peste câmpuri cu pălămidă și drumuri prăfuite patru sate, am ajuns la curtea în care-mi petrecusem primii 6 ani din viață, acolo unde mamaia plecase dintre noi la doar 49 de ani și unde credeam eu că am să scap de toate problemele majore ale unui copil de 10 ani.
M-au căutat mult pe malul gârlei, m-au strigat și m-au plâns, fusesem inspirat (diabolic) să-mi las o pereche de pantaloni scurți pe mal, erau dovada clară că am trecut pe acolo și că, poate, am dispărut în apă definitiv. Scăparea a venit de la u  vecin care, întorcându-se de la muncă, mă văzuse pe jos prin satul vecin, iar de acolo au început să rezolve problema pe care nici marele profesor Gheba n-o prevăzuse. Cum nu erau telefoane mobile, cum nici internet nu exista pe atunci, cum nici mașini nu găseai la orice oră, m-au descoperit, dormind, în patul în care, deseori, în cruda-mi copilărie, făceam ochii mari în soarele dimineții.
N-am pățit nimic atunci, n-am primit nici bătaie, n-am primit nici probleme de matematică în plus, atunci nu, doar la cea de a doua fugă, despre care desigur, vreodată, răsfoind paginile pline de amintiri ale vieții, voi reuși să scriu.
E foarte cald și-acum, și e firesc, soarele n-a îmbătrânit nicidecum de la fuga mea, de la dispariția mea din fața unor probleme pe care nu le credeam vreodată rezolvabile. E foarte cald și acum, numai că-n asprimea maturității din care n-am unde fugi, realizez că în viață nu trebuie să fugi de probleme, ci trebuie să le înfrunți spre rezolvare în încercarea de a nu fi mereu un dispărut în neantul ignoranței și al neîncrederii.
 E foarte cald, aud copiii cum se întorc de la gârlă și mă bucur că se întorc acasă, unii dintre ei, ca și noi odinioară, trâgând de lanț câte un câine pe care l-au bălăcit insistent în apele leneșe ce se strecoară pe sub puntea umbrită de salcii.
E foarte cald și-acum, singura umbră de răcoare răzbate din golul de sine, din adâncul acela în care răscolirea amintirilor creează un vârtej de gânduri limpezite-n seninul copilăriei, în punctul acela din care, oriunde ai pleca, oriunde ai fugi, trebuie să te întorci acasă.

sâmbătă, 7 iulie 2018

FĂRÂMĂ DE SUFLET



Uneori, dacă nu chiar deseori, am senzația că a fi pe drumuri este un blestem cu care m-am ales încă din copilărie, din perioada în care, căutând o libertate despre care doar auzisem, am fugit de acasă (vreodată am să scriu și despre asta) de două ori. Fuga cotidiană, alergatul infernal pentru rezolvarea tuturor treburilor la timp, pentru ca toate să fie așezate la locul lor, îți dă senzația că ești asemenea Martei din evanghelii, cea care se îngrijea și se silea de multe, lăsând Mariei partea ce bună, cea care zidește. Și ce poți face când ești sătul de alergare, de drumuri și corvoadă? E simplu, mergi pe varianta românească „cui pe cui se scoate” și pleci la drum.
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”.  Da, am plecat pe un drum despre care acum pot spune că mi-e și drag și cunoscut deopotrivă, chiar dacă, nu-i așa, nu aduce anul ce aduce ceasul, ceasul rău dacă e să vorbim profan, încercarea sau ispita, dacă e să mergem spre partea sufletească a naturii noastre. Și când alegi să pleci pe un drum la capătul cărui nădăjduiești să găsești liniște și bucurie, clar, să te aștepți și la încercări de felurite nuanțe, peste care, trecând, vei simți cu adevărat că omul nu a fost creat spre a stărui în diperare, ci în a birui în bucurie.
Plecarea a însemnat strângerea grupului, prieteni buni, prieteni vechi și noi deopotrivă, oameni cu profesii și vârste diferite, mânați toți de același dor, de aceeași căutare. Prima încercare a fost cauzată de o mașină, lipsă ITP, și cum la ora 4 dimineața într-o zi de duminică nu ai cum să rezolvi problema, am hotărât (fericit se pare)  să plecăm cu ea așa.
Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează; nemurirea”. Când pleci la un drum lung durerea ne-mișcării se uită când vorbești, într-o mașină cu mai mulți prieteni discuțiile sunt cele care animă drumul, care micșorează, parcă, sutele de km și care pregătesc asaltul final. Numai că... . Pesemne că vrăjmașul nu-l iubește pe omul fericit, drept pentru care, din senin, a sosit a doua încercare, dispariția unui telefon, găsit ulterior de o angajată a unui Mc (unde am mâncat), apoi cea de a treia încercare, când, rând pe rând, o parte din prieteni au acuzat stări de rău. Și dacă inițial am crezut toți că-s provocate de mișcare, am aflat destul de repede că alta a fost cauza, stările de rău, desele opriri pentru liniștire și apa pe sfârșite aducând în grup o stare de neliniște și grijă. La capătul drumului din prima zi, sleiți de nemișcare și grijă,  aveam totuși toți bucurie și emoție pentru ziua ce urma.
Deși nu-s născut la malul mării iubesc apa, doar am crescut pe gârlă, apele Argeșului fiind, pe timp de vară, mai des încercate decât patul de acasă. Numai că apa mării are ceva magic, culorile de albastru, smarald și indigo schimbându-se la fiecare milă, asta în timp ce deasupra apei, plutind parcă sub seninul imperturbabil al începutului de iulie, pescărușii își făceau rondul ochind din mers bucățile de pâine cu care cei de pe feribot îi îmbiau.

M-am gândit de două ori dacă să scriu despre mâncarea de la schit, așa că vă spun doar succint că, după toată vânzoleala zile, la schitul românesc de la Prodromu am fost așteptați cu un borș de legume, un borș rece și revigorant care, alături de salata de vinete, s-a dovedit medicamentul cu care am rezolvat toată agitația zilei. Somnul la schit a fost doar de vreo 4 ore, la ora 3 dimineața toaca a dat semnalul începutului de slujbă, drept pentru care, în timpul citirii psalmilor de la utrenie, într-o biserică luminată doar de lumânările aprinse ici-colo și de candelele ce răspândeau miros de măslină coaptă, în altarul ce dă strategic spre capătul peninsulei, citeam deja pomelnicele prietenilor, pomeneam deja pe cei cu care interacționez de ani buni, pe cei lăsați acasă și în parohie, dar și pe cei pe care nu-i cunoșteam dar pe care, citindu-i din bilete, i-am trecut în rândul celor care au nevoie de-o rază de senin în sufletul lor.

După slujbă, înainte de răsăritul  soarelui, deja începusem urcușul în lumina unei lanterne fixate pe fruntea unuia dintre prieteni, în așa fel încât raza ei se mișca în ritmul pașilor, arătându-ne drumul. Ziceau latinii așa: „via recta (est) semper bona”, și aveau dreptate, dar drumul drept nu se referă de fiecare dată la elevația lui, ci la scopul, modul și timpul său. Pașii mărunți, respirația sacadată și bucățile diforme de stâncă arătau încă de la început că drumul nu va fi ușor. Apoi, cu primele raze ale soarelui parcă și presiunea rucsacilor se simțea mai apăsat, asta în timp ce crampoanele bocancilor preluau colțurile de stâncă în cele mai mici detalii. Opriri au fost fără număr, în definitiv când de înhami la a urca 18 km pe un drum în care nu-ți găsești odihna decât în cruce și-n dreptul crucilor de pe cărări, ori poate, până la un punct, la izvoarele cu binecuvântată apă rece, știi bine că trebuie să te oprești, ai nevoie de-o pauză, inima trebuie să-și regăsească ritmul iar picioarele să se refacă după ce au mărșăluit printre pietrele ce păreau a nu se mai termina.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”.  Până la Panaghia a fost foarte greu, pauza de două ore fiind aproape insignifiantă pentru oboseala  asaltului final, încă 500 m altitudine desfășurați pe o mulțime de cărări în care stânca nu lăsase loc decât pentru o potecă îngustă și ascuțită, cu praguri dureroase, cu atât mai mult cu cât, datorită înălțimii, dispăruseră copacii din peisaj, singurele pete de culoare fiind florile care, izvorâte parcă din lacrimile Maicii Domnului, răspândeau un miros divin printre rafalele molcome ale brizei ce ajungea spre noi de la marea ce în îndepărtare parcă se unise cu cerul.

 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Am ajuns în vârf, a doua oară pentru mine, locul în care cerul e străpuns de crucea de pe bolovanul mare de rocă, crucea ce-și aruncă într-o parte umbra, în cealaltă lumina, aidoma unui far ce nu poate fi văzut decât de cei care, pe valurile învolburate ale vieții, își caută limanul neînviforat.

Noaptea la 2033 m, într-un sac de dormit și-un cer înstelat deasupra, nu este încălzită decât de bucuria celor cu care te-ai însoțit, de glumele inerente ce apar, ca într-o tabără de școlari, când se face apelul, dar și de rugăciunea de dinaintea somnului.  Iar apusul..., apusul, ca și răsăritul de altfel, creează o imagine divină, de la acea înălțime ți se pare că soarele cade ori se ridică efectiv, ca într-un joc, din marea ce la rându-i își deschide porțile în fața bulgărelui de lumină.

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, iar drumul parcurs cu doar câteva ore înainte ți se pare a fi altul, mult mai lung și mai greu, ca și cum bolovanii de piatră ar fi crescut peste noapte și pragurile de stângă se adânciseră neștiut. Peste toate a apărut și ultima încercare, cu doar 3 ore înainte de a ajunge la bază, căci coborârea s-a dovedit lungă și chinuitoare, aproape 8 ore de mărșăluit. Un prieten din grup s-a rătăcit, iar întoarcerea după el deja era o reală problemă, doar 2 am fost în stare să plecăm, ceilalți fiind mult prea obosiți pentru asta, riscul unui efort suplimentar fiind din star de uat în seamă. Așadar iar urcat, strigat, urcat și alergat, cu atât mai mult cu cât noaptea coioții urlă și umblă peste tot, asta pentru a nu mai pune la discuție că viperele și scorpionii ies la soare pe te miri unde. În două ore ne-am găsit oaia rătăcită, iar coborârea, aspră și mult mai lungă aproape că ne dovedise. Numai ciorba de roșii de la schit și orezul cu lapte de migdale ne-a pus pe picioare fizic, căci altfel, dincolo de grimasele de durere ale multora din grup, fericirea că am atins vârful și binecuvântarea primită de Sus ne-a fost darul cel mai de preț al zilei.

Ultima zi a fost o încântare, discuțiile părinții de la Vatopedu fiind adevărate lecții de viață, încât, cei noi din grup, au mărturisit că abia așteaptă să revină pentru a se bucura de frumusețea unui spațiu în care parcă și pietrele miros a mir, în locul în  care măslinii binevestesc pacea din sufletul celor care, plecând din așa-zisa civilizație au văzut că acolo nu-s pe nicăieri aruncare resturi, pungi, semințe și chiștoace, că totul este într-o armonie pe care n-o găsești decât pe portativul unor cântece ce redau tainic istoria vieții în cele mai simple acorduri.

Da, am fost din nou la Athos, iar de acolo, prin simple cuvinte și modeste fotografii, am încercat să vă descriu măreția unui cer deschis spre infinit unde veșnicia își descoperă prima treaptă. Acolo, între cer și pământ, printre ramuri și vânt, printre stânci și rare izvoare, am pozat o fărâmă din suflet, îl puteți vedea, e și aici, printre rânduri, ca o floare răsărită printre colțuroasele stânci ale vieții.




duminică, 8 aprilie 2018

DINCOLO DE ZIDURI



O boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. Mi-a plăcut mereu acest moment, e ca și cum te-ai afla într-un cimitir curat, de multă vreme nefolosit, unde doar numele de pe cruci și candelele ce ard spre străjuirea cea plină de lumină dau viață unui loc în care aparent moartea este stăpână.  
Cu o oră înainte de miezul nopții curtea e pustie, albul imaculat al zidurilor se reflectă în iarba proaspăt tunsă, iar în întunericul bisericii, doar candela de pe masa sfântului altar aruncă săgeți de lumină spre ierarhii zugrăviți de jur împrejur, dând o notă profundă de sângeriu rănii din coasta Mântuitorului ce veghează de pe crucea răstignirii spre intrarea din tinda primitoare.
De câte ori ați intrat într-un mormânt la ceas de noapte? Mulți poate niciodată. Așa-i altarul în noaptea magică a învierii, liniște și beznă, freamăt îngeresc și lumină deopotrivă, iar în această aparent nefirească rânduire doar murmurul rugăciunilor de îmbrăcare a veșmintelor și mai apoi cel al începutului de proscomidie mișcă imperceptibil flacăra candelei ce răspândește miros de măslină coaptă.
La 23.45 ropotul de toacă străpunge aerul și glasul clopotului se bagă în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copiii senini îl pot descifra. De aproape 22 de ani dau pagină cu pagină la rânduiala slujbei ce trebuie să înceapă. Paginile cărții ce-mi stă mereu în dreapta poartă semnele anilor, picăturile de ceară și scurtele însemnări îmi demonstrează că n-a fost an în care să n-am emoții, dar nu din acelea ce vin din neștiință, nicidecum, ci emoțiile acelea ale revederii cu cei pe care îi văd an de an în lumina pâlpâindă a lumânărilor, dar și  a descoperii de chipuri noi, căci an de an, parcă din ce în ce mai mulți, vin și din alte părți, mai ales tineri, să participe la bucuria  noastră.
Miezul nopții mă găsește, în această prea strălucită noapte, cu făcliile în mâini, trecând prin curtea bisericii plină de oameni, până-n șosea, dăruind tuturor lumină, cercetând bucuria lor și freamătul ordonat din care străpung urările de bine ale celor care își aduc aminte că fac asta încă din copilărie.
„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.
Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.
Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții, trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Hristos a înviat!


luni, 2 aprilie 2018

DREAPTA MĂSURĂ


Vi s-a întâmplat vreodată să credeți că ați luat avânt în anumite treburi și că e foarte posibil ca, în socoteala de-acasă, să credeți că vă va prisosi apoi timpul, constatând că de fapt în târg socoteala de-acasă nu mai are valoare? Sunt convins că da. Cam așa mi s-a întâmplat mie ieri, în zi mare, când, plin de energie și entuziasm, am purces la curățenia firească de după slujbă, lovindu-mă direct, ca de un zid, de cuvintele psalmistului care zice așa: „certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”. Și ce părintească-i certarea lui Dumnezeu, pe de o parte dureroasă, pe de altă parte plină de învățătură.
Și nu e prima dată când primesc o lecție în momente de post, căci cu cât dorește omul să fie mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mari sunt ispitele și încercările, iar eu nu-s nicidecum scutit de la așa ceva, ba dimpotrivă, uneori sunt campion, căci am și eu, păcatele mele.
Dreapta măsură cu care măsoară Dumnezeu este reglată prin iubire, așa că indiferent cum o dai, nu poți să nu vezi că oricând s-ar putea mai rău, iar ceea ce tu pățești e doar o palidă mustrare pe lângă ce suferă mulți o viață întreagă.
Vasăzică, după slujba de Florii, în graba de a face repede curățenie în biserică, spre a pregăti totul în așteptarea credincioșilor ce vin la spovedit, după un vechi obicei, în după amiaza și seara acestei sfintei zile, în grabă zic, am călcat strâmb, ori poate prost, ori nici nu mai știu cu să zic, căci pe-o coajă de napolitană pierdută de vreun copilaș la slujba de dinainte, undeva pe la colțul mesei prinoaselor, am călcat în grabă și am găsit orizontala într-o clipă, că tot gândeam eu lipsit de smerenie cât de bine este într-o verticală încă necercetată.  Nu, nu mi-am pus niciun picior după gât, nici capul nu mi l-am spart, de ajuns că încă nu-i destul de copt în experiența vieții, dar toată osatura coloanei vertebrale a pârâit ca o smucitură de lanț cu un ecou fantastic în aureolele sfinților de pe pereți care, parcă, priveau mirați la momentul meu de cădere.
Zice Ecclesiastul că ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Nu, n-am făcut nicio radiografie, chiar dacă, durerea surtă și continuă mă străpunge și acum, în definitiv a fost doar o cădere, Hristos a avut trei, sub povara crucii și nu a cârtit, a dus-o mai departe în scuipările, bătăile și sudalmele celor care mai ieri îl ovaționau, a celor care, la vremea cuvenită, au primit ajutor de la El. 
Eu, întins pe jos, în durerea aproape paralizantă, mi-am dat seama că de la ultima recrutare încă nu mi-am pierdut din înălțime, de cea fizică spun, am avut timp să văd că-s de lungime cu 6 plăci de marmură, ca primă impresie, tot nu mă puteam ridica de jos. Mai apoi, când ochii au fixat bolta albastră și Pantocratorul din turlă, am realizat că pătimirea nu e decât momentul în care, slab  și slăbit fiind, începi să devii tare, întărit.
În disperarea neputinței începi să te scufunzi, ca Petru oarecând, doar că am simțit, părintește, mâna întinsă de Dumnezeu și glasul cald care mi-a grăit: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Nu vă fie frică, după orice dureroasă golgotă, urmează învierea.

miercuri, 21 februarie 2018

DEZLEGARE



Că pe ulița pe care am domiciliul, ridicată acum la rang de stradă cu nume fără de nume, nu-i circulație ca pe șosea, e lesne de închipuit, doar trei case sunt aici, dar sunt și zile în care, nu-ș de ce, zici că-i capătul de linie al tuturor mașinilor din zonă.
Ieri, prins până peste urechi în trierea unor hârtii ce vreodată au fost, poate, ramurile vreunui falnic copac, în liniștea unei zile în care doar vântul făcea vocalize peste ulucile gardului meu pestriț, un zgomot de motor puternic aidoma unui tractor bine reglat, dar și-o pârâitură de roți cu crampoane cât palma unui ocnaș, au străpuns camera ca și cum  fereastra nici nu exista, iar în curte, deoarece pe timp de zi porțile-mi sunt larg deschise, a pătruns o huidumă de mașină din care răzbăteau acordurile unei melodii orientale cu bași ce făceau să trepideze fulgii de zăpadă ce încercau să se aștearnă pe negrul lucios al mașinii.
Am ieșit în prag și, până să-mi iau papucii în picioare, ăi de plastic, rămași la ușă de-astă vară, din mașină a coborât șoferul, salutându-mă ca pe un preot, dar prietenește, că doar ne știam de vreo 30 de ani, chit că doar din vedere, ori, comunicând la modul amical prin vreo strângere de mână la vreo înmormântare ori nuntă.
Părințele, am venit să mă dezlegi”, zise el repede, „nu-l găsii pe popa-l nostru și dacă nu e, doar la tine vin, la altul nu mă duc. Uite aici să mă dezlegi, afară, că nici nu mai opresc mașina, pune-ți patrafiru’ și citește-mi, m-am jurat că... .”
Na, că asta n-o mai făcusem, să-mi pun epitrahilul pe gât, îmbrăcat în trening și-ncălțat cu niște papuci de plastic, dârdâind în crivățul ce se-nfoia pe la colțurile casei,  chiar dacă, desigur, harul n-are treabă cu moda, dar totuși... . Și n-am cedat ispitei.
Hai în casă”, l-am invitat eu, „o slujbă, cât ar fi de scurtă, nu se cade a o săvârși oricum, că doar nu-i război”. Iar în casă, echipat corespunzător, i-am citit mult râvnita rugăciunea de dezlegare, cea pentru care s-a învoit și de la serviciu, fiindcă nu dorea să se ducă acasă, la soție și copii, cu un jurământ de care, acum, aidoma unui copil ce a recunoscut că a vărsat zahărul pe jos, se rușina vizibil.
Părințele, parcă m-am născut din nou”, zise el senin, „de-acum o să intre și mâncarea-n mine cum trebuie, că mâncam cu noduri pentru câte-am zis”. Mi-a trecut prin minte, fulgerător, pasajul din Scriptură în care Hristos, spre indignarea fariseilor, face o dezlegare minunată.  Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.  Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.
Dezlegarea, da, indiferent sub ce formă vine ea, fizică ori spirituală, este o eliberare din chingile văzute ori nevăzute ale unor suferințe sau, după caz, dorințe, de care omul nu poate scăpa singur de fiecare dată.

Am rămas în casă în fața mormanului de hârtii fără a mai avea vreun chef de scris. Un val de melancolie mi-a inundat sufletul, iar mintea, răscolită cumva, la început de post, de versurile marelui Radu Gyr din poezia Foamea, în strofa ce m-a trimis direct în prea plinul copilăriei mele în care am aflat pentru prima dată că dezlegarea vine, de cele mai multe ori, doar după suferință.
De ce nu se face așa, o lumină,
să văd că-n ușa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte și azimă plină
...  .
Da, eram copil, prea mic pentru a înțelege pe deplin rânduielile lumii, destul de mare pentru a discerne și a cere, îndeajuns de puternic să mă bat și mult prea încrezător, naiv chiar, pe corectitudinea celorlalți, a celor care te lovesc pe la spate.
Mamaie, nu-mi faci și mie niște fidea cu lapte”? Am întrebat, desigur, că  stomacul deja își cerea drepturile, mai ales după prima tură de joacă în colbul potecii de lângă drum. „Ei, maică, gata cu laptele, a început postul, ia de pune și tu niște magiun pe pâine, c-o fi gata masa peste vreo oră”, zise mamaia fără a se opri din mers, ducând în brațe un braț de cracă tocată numai bună de întețit focul ce ardea sub plita cuptorului de-afară, ăl de sub umbra bătrânului frasin. „Lapte și brânză numai ălora de-s bolnavi le dau, că ei au dezlegare” veni completarea, „că de-ar fi după voi, lapte, lapte, lapte, rămâne și vițelul nemâncat”.
Da, mi-am pus magiun, am luat din oala aia mare de pământ din cămară și mi-am întins generos pe o felie mare de pâine, una tăiată dintr-o pâine rotundă și răscoaptă în țestul praspăt sclivisit cu pământ galben. Am zis că da-i post, cât o zi de post să-mi fie și felia, adică mare și grea. Dar... .
La poartă, din cauza unei mingi ce a trecut, se pare, dincolo de linia nevăzută a porții făcută din două pulovere, s-a iscat o gâlceavă la care am participat efectiv, tot generos, împărțind vreo patru pumni și câteva picioare, primind la rându-mi, la fel de generos, câteva lovituri. Aveam o vorbă pe-atunci, noi, copiii, ziceam cam așa: „pace, pace, între două dobitoace”. Numai că pacea a fost mereu subiect de război, drept pentru care, nimeni altul decât vărul meu, ăl cu care mi-am împărțit pumnii, pe ascuns a mers acasă, și-a îndesat vreo 7 nuci într-o șosetă și, venind pe la spate, cu toată puterea m-a pălit peste tâmplă și ochiul drept de am văzut mișcarea de rotație a pământului și Carul Mare în plină zi.
Rezultatul? Mi-am primit ce am poftit, fidea cu lapte, că deh, eram cu ochiul negru și umflat aidoma unei vinete de august. Da, am primit dezlegare la a mânca de dulce, dar am fost și legat de a mai ieși la joacă câteva zile, ăl mai greu post de ținut, credeți-mă, la vremea copilăriei.
E ușor să ceri dezlegare și, poate că e ușor să dezlegi. Ce facem însă atunci când, dezlegați fiind, adică liberi, alegem să lovim, să ne jurăm și să promitem, să ne scârbim și să ne îmbuibăm, chipurile postind, fără a ne da seama că de fapt, în libertatea minții, încarcerăm sufletul în obezile neputinței de a ne mulțumi cu cele avute, râvnind la ceilalți, fără a ne gândi că ceea ce ni se pare nouă a fi la ei cu prisosință ne-ar fi și nouă de folos. 

Și zis-a Hristos: „iată, te-ai făcut sănătos (ești dezlegat), de acum să nu mai greșești, că s-ar putea să-ți fie ție și mai rău”.

marți, 13 februarie 2018

DRAGOSTE PE PIPĂITE




Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.
Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.
Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.
Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.
Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.
Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
.

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”