luni, 31 decembrie 2018

LA CRUCEA DINTRE ANI



            
        Acum ceva nopţi am visat că am murit şi că deja trecuseră mulţi ani de la acest moment. Senzaţia a fost aceea de uitare, crucea uitată de vreme mărturisea doar un nume, al meu, un nume ce odată purtase cu el toate trăirile unui om plin de viaţă. Ştiu, pare ciudat să spun asta taman la final de an când, cei mai mulţi oameni, plini de euforie, îşi urează cele mai bune gânduri, dar niciodată nu trebuie să uităm și acest aspect. Nu doresc să scriu multe, Ecclesiastul spune înmiit mai frumos decât mine că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
            Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.
            Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
            Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
            Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
          Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
          Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
           Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..
          Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”
        Vă urez şi eu, prin simple cuvinte, cu mulțumire și spre iertare, să zidiţi neuitarea prin faptele cu care vă pavaţi urcușul pe drumul veşniciei în trecerea anilor.
     „Carpe diem, quam minimum credula postero”! La crucea dintre ani, la mulți ani!

marți, 18 decembrie 2018

NINSOARE PLÂNSĂ



Indiferent cât de repede  ar trece timpul și oricât de mult s-ar așterne straturile zilelor trăite peste sufletu-mi în care încă se aud clopoțeii copilăriei și se văd luminițele nevinovatelor năstrușnicii, nu pot, nu am cum să închid ochii și să-mi astup urechile când, ca o ispitire a maturității, văd în juru-mi copii ce nu sunt lăsați să-și cânte colindul seninelor trăiri și să se roage prin copilărești năzbâtii.
În Târgul Ieșilor, cum frumos menționau scriitorii vechi, dar și oamenii locului, există o mănăstire, o minunată ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, zidită peste locul în care logofătul Ion Golia pusese dintâi temelia unui lăcaș de închinare. Câte secole de istorie sunt acolo se poate calcula simplu, câte personalități și-au pus amprenta pe acel loc, putem învăța, căci mi-e și nu știu cum, cu vorbele mele simple și anoste,  numai când mă gândesc că acolo a slujit ca diacon și a și scris povești, marele Ion Creangă.
Offf! Cât grupul nostru, consistent de altfel, abia s-a strecurat pentru câteva minute în naosul generos, dar neîncăpător la ceasul de început al Liturghiei, m-am retras oleacă în tinda de la intrare spre a-mi arunca ochii, cum mi-i felul, după vreo carte pe care încă nu o am, căci pangarul improvizat avea o ofertă destul de generoasă. Dintre credincioșii care-și luau lumânări ori scriau câte un pomelnic, la un moment dat, s-a desprins un copilaș care, scăpat doar o clipă din mână de mama sa, s-a înfățișat înaintea călugărului ce avea ascultarea de a primi pomelnicele celor care participau la slujbă.
Vleau și eu o hârtie să desenez ceva” a zis prichindelul, uitându-se clipind rapid din ochi întâi la teancul de hârtii albe mari cât o palmă de țăran muncit, apoi la călugărul ce, cu un glas de tunet hodorogit i-a zis: „dispari de-aici neisprăvitule, e sfânta liturghie, pezevenchi ce ești, roagă-te!”
Am crezut că pică cerul pe mine și că sfinții pictați pe pereții mănăstirii și-ar dori să coboare să facă cerc în jurul micuțului din ochii căruia au țâșnit instantaneu lacrimi mari și fierbinți, uitându-se și-n ochii mamei ce taman atunci ajunsese în spatele său, în lacrimi și ea, amuțind contrariată de de dialogul purtat, în timp ce de departe parcă, dinspre solee, se auzea glasul diaconului ce taman zicea „șiiii ne auzi pe noi”.
Mi-au năpădit în minte, ca un fulger, cuvintele evanghelistului Matei din lecția atât de frumos dată de Hristos: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Cutremurător, cu atât mai mult cu cât, călugăr, în limba gracă veche, înseamnă bătrân frumos, bătrân fericit, iar asta trebuie să definească nu starea din afară, ci pe cea dinăuntru. Firește, majoritatea așa sunt, ca-n definiție, dar... . Spune tradiția că pruncul luat de Mântuitorul în brațe se numea Ignatie, devenit Ignatie Teoforul, cel purtat de Dumnezeu, dar la fel de bine, purtător de Dumnezeu (în inimă), omul care, în timpul împăratului Traian sfârșește aruncat în arenă, înaintea leilor, primind mucenicia cu bucurie. Consemnează aceeași tradiție că fiarele sălbatice nu s-au atins de inima lui, a rămas intactă în nisipul arenei, neatinsă, în ea rămânând, până-n clipa morții trupești, picătura de dumnezeire și iubire pe care până și sălbăticiunile au respectat-o.
Nu mai vleau să stau aici” a spus copilul trăgându-și mama de mânecă spre a ieși în curtea mănăstirii. Am ieșit și eu după ei și, chiar dacă mama, neinspirat poate, îl certa că n-a stat locului, l-am întrebat câți ani are. S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi, clipind la fel de des, poate din cauza ninsorii mărunte ce-i biciuia obrajii roșii și, fără să deschidă gura, mi-a arătat palma cu 5 degete răsfirate.
În curtea mănăstirii există un pangar riguros amenajat, plin de cărți și icoane frumoase. Și-i zic mamei: „haideți, doamnă, îi iau eu băiatului două cărticele, sunt pentru preșcolari și au și pagini de desenat o grămadă”. Firește, femeia, văzându-mă străin, n-a acceptat, doar în momentul în care i-am spus că-s preot (eram îmbrăcat civil) a acceptat, dar nu înainte de a mă întreba, cu lacrimi în ochi, „de ce părintele din biserică s-a răstit așa la copilul ei”.
Zice Scriptura: ”și aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu”.
Ninsoarea măruntă și fleșcăită de-afară, plânsă parcă, se potolise pe moment, cumva, zâmbetul unui copil fericit cu două cărți de colorat în brațe, au liniștit cerul pentru o clipă, ba aș îndrăzni să spun că a liniștit atât inima unei mame, cât mai ales a unui copil care, în aparenta lui năstrușnicie, și-ar fi dorit, poate,  să deseneze în biserică, pe o hârtie de pomelnic, vreun înger zglobiu visat în nopțile în care, ca orice copil, în prag de sărbători, visează să scuture clopoței într-un colind cântat în tinda bisericii unde, odinioară, un tânăr diacon strângea copiii pe lângă sine spre a le spune cele mai frumoase povești și amintiri din copilărie.
Să primești la altar, pomelnic, un îngeraș desenat, de la un îngeraș de copil ce zâmbește senin, mi s-ar părea cea mai pură ofrandă într-o lume atât de pângărită de interes.
Ninge și acum, mărunt, de departe, din văzduh, se frământă vocile îngerești ce vor striga (pentru cine are urechi de auzit) cântarea celestă ce zice „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

duminică, 4 noiembrie 2018

UN PELERIN RĂTĂCIT



Foarte multă vreme am crezut că doar gândul rău nu-ți dă pace, știți, ca ispita aia ce te perpelește când ți-e lumea mai dragă și te tot împinge la gustarea din fructul oprit, indiferent prin ce livadă crește el. Dar nu, nu e așa, și gândul bun e la fel de ispititor, iar gustarea  unui fruct neoprit devine atât de arzătoare încât nu mai contează efortul în dobândirea clipei de satisfacție, chiar dacă asta uneori înseamnă așteptarea unor ani întregi de viață. Mi-ar plăcea să spun, desigur, lipsit de modestie, că sunt un om cu multă răbdare, dar trebuie să recunosc că pe ogorul sufletului meu răbdarea crește răzleț și cu roade aproape stafidite ori, mai pe românește, dacă ar fi să am veșminte croite din răbdare, clar, aș umbla pe stradă mai mult gol decât îmbrăcat.
Așadar, după mai bine de două decenii de visare, în toamna asta, aproape pe negândite, răbdarea mea a fost răsplătită, cumva, ca un dar pentru cei 22 de ani de căsătorie și preoție, că tot mi-e luna aniversară, am reușit să ajung să văd și să ating locurile despre care am învățat de foarte multe vreme, ținuturile în care s-au petrecut lucrurile și lucrările despre care predic încă din primele-mi zile de slujire. Nu pot spune că stau rău cu teoria, nicidecum (știu lipsă de modestie), dar când vezi și atingi cele despre care știai doar  din orele de geografie, istorie și din paginile Scripturii, deja totul capătă alt sens, căci una este ca cineva să-ți vorbească despre minunatele gusturi ale unor mâncăruri îmbietoare, minuțios descrise, și alta e să și poți gusta din cele pe care n-ai fi crezut că o să le simți pe cerul limitat al gurii.
În ultimii 10 ani am tot avut ieșiri din țară, unele ca turist, altele ca pelerin, despre unele nu am scris niciodată, despre altele știți prea bine tot itinerariul. De data asta a fost un pic altfel, pentru că nu-i chiar atât de simplu de mers în Israel și Egipt, nu ca pelerin, cel puțin eu așa cred după 7 nopți petrecute alături de oameni speciali într-o lume a orientului total diferită de ceea ce trăim noi pe-aci.  Însăși pregătirea e alta, pregătire cu multă vreme înainte, acte, grijă, știut fiind faptul că acolo controalele-s tare riguroase (și sunt, credeți-mă), știind că acolo clima e diferită mult de a noastră, știind că acolo totul e pe fugă dacă ești doar turist, căci dacă ești și pelerin, deja fuga e o stare lentă de deplasare, asta pentru că dincolo de fotografiat și admirat, musai să-ți găsești echilibru și-ntr-o cântare alături de cei din grup, obligatoriu să-ți faci timp pentru câteva clipe de rugăciune și, dacă nu-ți este prea somn, să participi și la slujba liturghiei săvârșite-n taina nopții.
Tel Aviv-ul, locul în care am pășit pe pământul țării sfinte, ne-a descoperit începutul încercărilor ce au ca punct de plecare răbdarea, pe aeroportul Ben Gurion, înțesat de oameni ce asigură securitatea, se avansează greu, întrebări și întrebări, pentru mulți dintre pelerini aproape de neînțeles, socotind că ei vin dintr-o țară (a noastră) unde pacea încă este o binecuvântată trăire. Dar odată trecut acest tir al întrebărilor, cu ajutor de neprețuit al celei care, cu răbdare,  ne-a fost îndrumătoare de grup încă de la plecarea din țară, autocarul ne aștepta afară cu șoferu-i pregătit pentru o nouă echipă, un adevărat mânuitor al volanului și cunoscător a mai multor limbi străine. Lângă el ne aștepta ghidul nostru, omul despre care auzisem multe, omul care, aparent, nu lăsa să se vadă prea multe despre  firea-i atât de caldă și despre trăirea atât de intensă. În fapt, s-o zic încă de la început,  părintele David este, cred fără să clipesc,  cel mai bun ghid pe care-l poate avea Israelul la ora actuală, și nu e de colea să știi asta, e o bucurie să ai acolo un român get-beget care să cunoască acele locuri mai bine decât le cunosc cei născuți acolo, firește, putând să-ți explice de-a fir a păr în română, engleză, ebraică și arabă nu doar despre cele sfinte, ci și despre mișcarea plăcilor tectonice, despre falii și văi, despre munți și ape, despre oameni de stat și legi, despre natură și literatură.
Cea dintâi oprire a fost în Lida, orașul sf. Gheorghe, primul popas de rugăciune, primul contact cu o lume diferită de a nostră, un spațiu în care evreii și arabii își duc viața aparent separat, dar în fapt împreună, cum de altfel se întâmplă pe tot teritoriul țării sfinte, căci vizibilele despărțiri administrative sunt doar puncte de delimitare a unor spații despre care doar Dumnezeu știe sigur care-i adevărul.
Prima zi s-a scurs pe negândite iar somnul în orașul Betleem a fost atât de scurt încât soarele ce răsărea de dincolo de deșertul încă nevizitat  ne-a găsit plecați la drum, Ierusalimul ne aștepta cu Muntele Măslinilor, la fiecare intersecție sunte și sute de pelerini și turiști din toate neamurile pământului căutând spre Ghetsimani, grădina mult iubită de Hristos, locul în care rugăciunea transforma sudoarea și, de ce nu, lacrimile, în picături de sânge. Câțiva măslini milenari încă pot spune, în suflarea vântului printre scorburile roase de timp,  povestea unor clipe în care zarva prinderii Fiului Omului avea să se audă peste veacuri pe la toate colțurile rotundului Pământ. Nu foarte departe, am zice noi azi, peste drum (în fapt străzile unui oraș foarte aglomerat), stă închisă (zidită) Poarta de Aur, cea pe care Suleyman Magnificul a zidit-o crezând că Hristos n-are să mai vină a doua oară, știut fiind faptul că acolo va avea loc Judecata de Apoi, în Valea lui Iosafat. Știu, mulți din cei ce veți citi fie veți abandona, fie vă veți plictisi, dar am spus-o, una e să mergi acolo ca turist, alta e să fii și pelerin.
În Betania (cartier al Ierusalimului acum) a fost zidită cândva Biserica Eleonului, a Înălțării, doar că în acel loc acum se află o moschee, doar stâlpii curții mai arată ceea ce odinioară ridicase împărăteasa Elena, plus bucata de piatră din mijlocul moscheii, cea în care a rămas urma tălpii Mântuitorului înainte de a se ridica la cer. Între Ghetsimani și Eleon am tot dat târcoale cetății sfinte, cea care are ziduri de aproape 3 m lățime și circa 12 înălțime, cu formă de poligon neregulat, cu ziduri ce păstrează atât bucățile de piatră din timpurile hristice cât și cele adăugate ulterior de diverșii invadatori și conducători vremelnici ai urbei.  Gheena, locul cel mai urât al acelor vremuri în care se aruncau și se ardeau gunoaiele orașului este mult mai curată azi, dar  pare-se că pe timp de noapte își păstrează statutul de loc famat încă și-n vremea noastră.
Sfântul Mormânt? Sfântul mormânt are ceva aparte, iar noi am ajuns acolo pe Drumul Crucii (Via Dolorosa) în miez de noapte, străduțele atât de înguste aproape-s imposibil de străbătut la lumina zilei, plus că opririle noastre prin locurile în care Hristos a căzut purtând crucea crucilor neamurilor au fost adevărate lecții de istorie și spiritualitate. Pe negândite te trezești în curtea Sfântului Mormânt într-o lumină stranie dăruită din belșug de luna plină ce se revărsa peste întreaga zonă. Piatra curții și cea a zidurilor strălucea, milioanele de pași ce au călcat-o de-a lungul vremii i-au dat o patină pe care nicio mașinărie de șlefuit n-ar fi în stare s-o facă. Iar odată intrați în curte deja au năvălit informațiile și frisoanele trăirii, Golgota era la doi pași de noi, scobul în care a stat Sfânta Cruce fiind atins de palmele multora din noi, iar piatra ungerii, vegheată de candele impunătoare, transpiră cu miros de mir, arătând locul în care procesiunea de la Denia Mare a Prohodului se încheie pregătind punerea în mormânt. Nu departe se află locul despre care care evanghelia spune „iată locul unde fusese pus”, locul spre care, în miez de noapte, deja se îndreptau sute de oameni, grupul de francezi format înaintea noastră fiind o pată de culoare albastră (toți având tricouri cu această culoare) uitându-se spre grupul nostru care, foarte aproape de intrarea în altarul ce adăpostește mormântul, începuse să cânte „Hristos a înviat”, frânturile de cântec trecând dincolo de ziduri, prin ochiul de sticlă ce dădea spre cerul înstelat al unei nopți ce cu greu poate fi uitată.
Scriu și mă uit că deja se adună multe gânduri, neînțelese poate pentru mulți cei care au avut răbdarea să citească până aici, dar cum spuneam la început, nici eu nu-s mai vrednic în cele ale răbdării. Am avut bucuria să port în aceste zile drapelul țării noastre, l-am purtat cu drag înaintea grupului pentru ca niciunul să nu se piardă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru printre alte însemne ale unor grupuri din alte țări, să ne întâlnim (și ne-am întâlnit) și cu alți români de-ai noștri plecați cu aceleași gânduri bune spre meleagurile despre care, ca și noi, doar citiseră și auziseră.
Biserica Adormirii Maicii Domnului, foișorul în care a avut loc Cina cea de Taină și mormântul proorocului David au fost următoarele pe listă, fiecare din cele vizitate având istorii și trăiri aparte. La întoarcerea în Betleem am văzut și vizitat Biserica Nașterii Pruncului Hristos unde, în locul în care a fost staulul, sub altar, am cântat colindele noastre românești, grupul de ruși prezenți ascultând cu lacrimi în ochi și văzând bucuria noastră. Undeva, aproape, se află și peștera sf. Ieronim, cel care a tradus Biblia din ebraică în latină în sec. IV, traducere ce poartă numele de Vulgata.
Specială a fost și ziua fugii în Egipt, fuga noastră, desigur, căci fuga sfintei familii a fost acum 2000 de ani. Cam pe același drum am mers și noi, doar că noi am parcurs sutele de km de deșert într-un autocar cu aer condiționat iar ei, atunci, doar cu un asin, sub arșița celor 40-50 de grade ce nu-ți lasă prea multe șanse de supraviețuire dacă nu ești pregătit. Și-n Sinai, vestita peninsulă, am urcat pe vârful muntelui cunoscut ca muntele Horeb, de 2285 m, muntele pe care Moise a primit tablele legii, pe acesta fiind și cea mai veche mănăstire ortodoxă din lume, locul în care și-a primit mucenicia sf. Ecaterina. Ghidul egiptean, un localnic, beduin, vorbitor de 5 limbi străine, ne-a dus pe cărările muntelui ce ducea în pietrele-i seci milenare povești de viață. Răsăritul l-am prins pe vârful muntelui, vraja soarelui se vede minunat de la aca înălțime, cu atât mai mult cu cât din deșert răsăritul pare altfel, soarele fiind mai jucăuș în arătarea-i pe bolta cerească.
Întoarcerea în Israel avea să nu ne ofere odihnă, am dormit mereu foarte puține ore, Iordanul ne aștepta și el cu istoria-i atât de bogată și Marea Moartă, parcă din ce în ce mai secată de vremuri și vreme, își spăla cristalele de sare pe o plajă pe care sute  și sute de oameni căutau să facă o poză cu ceea ce a rămas din înfloritoarele cetăți ale Sodomei și Gomorei, prăbușite-n adâncul de sub nivel mării într-o ardere sărată în care viața nu-și găsește locșor în niciun liman din zonă.
O oază de liniște am găsit în pustiul Hozevei, acolo îl avem pe sf. Ioan Iacob de la Neamț, un român care a iubit pustiul și rugăciunea și care, în măreția simplității a cucerit Cerul cu nevoința sa într-un spațiu în care, dacă ești dus legat la ochi, ai crede fără dar și poate că-i mai aproape de solul marțian decât de ceea ce știm noi că ar fi pământul nostru.  Doar la sf. Gherasim de la Iordan (ce istorie minunată e acolo) am găsit verdeață din belșug, acolo rodiile atârnau generos pe stâlpii porții de la intrare iar curmalii se lăfăiau de-a stânga și de-a dreapta curții. Icoana din subsolul bisericii o prezintă pe Maica Domnului alăptând, acolo fiind scrisă și o poveste pe care vreodată am s-o relatez în alt cuvânt pentru cei care doresc să-mi mai treacă prin pagină după mulțimea cuvintelor din această postare.
Poate că dacă aș  relata pe larg trăirea de la fântâna femeii samarinence, sf. Luminița, ori dacă aș detalia bucuria de la Cana Galileii ar trebui să mai scriu 3 pagini, la fel de mult m-aș întinde dacă aș vorbi despre palatele lui Irod ori despre peștera-închisoare unde Ioan Botezătorul și-a lăsat capul pe tocător pentru un capriciu al regelui aburit de alcool. Despre Tabor ce să vă zic pe scurt, că păstrează și acum, după fiecare liturghie, parte din norul divin ce se coboară tainic printre cei care participă la slujbă? E greu de prezentat în scurte cuvinte cele pe care pașii pelerinului le calcă și pe care sufletul le încarcă. E mai ușor pentru turiști, ei pozează, se pozează, bifează și merg mai departe, dar pelerinul vrea și rugăciunea, vrea un pic din miezul celor de acolo, pelerinul trece de barierele convenționalului prin cele pe care legile nescrise ale trăirii le pune înainte celor care doresc să dobândească mai mult decât cunoștințe suplimentare, adică și trăiri vnidecătoare de suflet.
Ultima seară a fost magică, am trecut rapid pe lângă Muntele Fericirilor, am văzut Nazaretul cu toate chemările sale, am văzut Gadara și locul în care îndrăciții își făceau veacul și am ajuns la Marea Galileii ori Lacul Ghenizaret sau, cu voia voastră, Marea Tiberiadei, toate desemnând același loc magic în care au avut loc o grămadă de minuni făcute de Hristos: vindecarea soacrei lui Petru, pescuirea minunată, potolirea furtunii, mersul pe apă, vindecarea îndrăciților și, de ce nu, că-i foarte aproape, chiar prima minune, schimbarea apei în vin la nunta din Cana. Pe Marea Galileii a fost arborat drapelul nostru și toți cei din grup am intonat câteva strofe din imn, lacrimile ce jucau în colțul ochilor noștri fiind vădite clar de soarele ce se scufunda leneș undeva spre apusul lacului ce căpăta culoare sângerie.
Când am început să scriu aceste rânduri am crezut că pot condensa totul în doar două pagini. Mă uit acum cât am scris și, cu amărăciune mă gândesc, că n-am reușit să scriu cât mi-aș fi dorit, să dezvolt cât mi-ar fi plăcut, să nu vă prezint doar așa, (la) rece cele pe care le-am trăit alături de oamenii minunați ai grupului din care am făcut parte, alături de ostenitori și rugători. Evident că într-un astfel de grup au fost și momente de mici tensiuni, dar și momente de veselie desfășurată pe miile de km parcurse. Nu încape îndoială că la fiecare plecare dimineața, apoi seara iar, dar și-n alte momente, un acatist ori o rugăciune plecat din microfonul ce se plimba la cei care citeau și, fără dar și poate că gândurile bune rostite au fost îndreptate către cei prezenți și către cei de acasă, fiecare cum ne-am putut chivernisi mai bine gândurile și trăirile.
Recunosc că inițial nu am vrut să scriu despre o stare întâlnită acolo, una care mă doare profund, o stare despre care noi trebuie să reflectăm adânc. Pe la mai toate marile intersecții sunt prezenți militari cu pistoale automate, în Egipt chiar fiind baraje destul de dese făcute din pietroaie și butoaie lângă care stau de veghe soldați și civili înarmați. Starea aceasta permanentă de pregătire de luptă este zdrobitoare, copiii, îmbrăcați frumos în uniformele lor, se strecoară pe lângă soldații cu pistoalele mitralieră, mergând sărăcuții spre școală ori spre care purtând în sufletul lor, cred eu, speranța că vreodată vor trăi și-n lumea în care pacea nu este doar un cuvânt despre care citesc prin manuale.
Mi-am dat seama în aceste zile că noi, dincolo de inerentele probleme cotidiene, ne bucurăm de o pace pe care trebuie s-o prețuim enorm, ne bucurăm de câmpuri înverzite și ape curgătoare, așa cum sunt ele, murdărite deseori, încă putem pleca cu mașinile, indiferent de trafic, fără să ne fie frică că intrăm pe vreun teren minat, încă ne putem planifica concedii în zone ale țării în care nu ne așteptăm să fie vreun atac terorist.
Peste cei de acolo, ca și peste noi însă, există același cer, sub acest cer suntem turiștii și pelerinii unor clipe ce se scriu mai vizibil ori mai șters în istoria omenirii. Fiecare dintre noi, la vremea cuvenită, vom trece prin Poarta de Aur pentru o judecată a conștiinței robite ori eliberate de presiunea unor timpuri pe care le trăim deseori fie în abundența unor oaze de clipe liniștite, fie în deșertul sărat al unor încercări în care credem că viața ni se pustiește.
Da, recunosc, pe drumul vieții sunt un pelerin rătăcit, dar da, am fost acolo, am fost să iau Lumina.

marți, 21 august 2018

LOST



Cred că era taman în perioada asta, adică după sf. Mărie Mare sigur, căci strugurii deja erau prădați de albine și viespi deopotrivă, semn că dulceața de sub coaja indigo începea să-și arate forța, iar porumbul, din verdele aparent nemuritor, își schimba straiele în culori ce trădau maturitatea prin nuanțe de galben din ce în ce mai vizibil. Numai că astea nu erau singurele semne de sfârșit de vară, mai era unul care se simțea din plin în mai toate casele copiilor de atunci, Gheba, marele profesor, cel care, prin culegerile sale, a deschis mintea multor generații. Numai că ce să te faci cu copilul care, mânat de dorința de joacă și mai ales de scăldat, uita mereu să-și facă temele de vacanță. Unde mai pui că erau, ca mai pe la toate casele, vreo două vaci, porcii, grădina și curtea, care, lesne de înțeles, erau sectorizate și împărțite frățește pentru a fi rezolvate, zi de zi, cu toate cele de trebuință. Și recunosc, da, cu vacile era mai simplu, că le lăsam în zăvoiul Argeșului și ne apucam de câte o țurcă sănătoasă ori, după caz, de-o leapșă pe cinste în locurile unde apele erau mai adânci și ochiurile de apă te ajutau să te muți ici-colo mult mai lejer.
Așadar, când soarele pripea pe înaltul cerului de țiuiau și greierii în iarba uscată, când august lupta din răsputeri să-și arate forța de gustar înaintea lui răpciune ce bătea la ușă, doar ce am auzit din drum vocile cunoscute ale prietenilor de joacă: „hai, vii?, cică apa e ciorbă, e fiartă, numai bună de-un lepșoi”.  N-am zis nimic, am tăcut două minute și, cu gândul la culgerea de matematică, am decretat: „nu vin măh, mai am treabă!” Dar ți-ai găsit pe cine să păcălești,  aproape toți, ca la cor, au început repertoriul: „te ține la lanț, la coteț, n-ai curaj nici măcar o juma de oră să fugi de-acasă”.
Fuga, în special fuga de/din lume, nu presupune neapărat a fugi fizic undeva departe, demonizând și acuzând ceea ce lași în urmă, nicidecum, fuga adevărată înseamnă putința de a te dezbrăca de ceva vechi care te robește pentru a putea îmbrăca ceva nou, în straie de libertate călite-n ascultare.  Bine, nu că s-ar fi pus problema la mine de așa ceva atunci, când ca orice copil, altă grijă n-aș fi avut decât joaca și robotirea cotidiană, mai ales că cea din urmă însemna răsplătirea cu 5 lei, suma cu care puteai intra la un film dat la căminul cultural ori, și mai și, două înghețate cumpărate de la căruța cu înghețată ce venea la sfârșit de săptămână pe ulițele satului.
Unde să ne mai ascundem când fugim de noi?”  Cam așa zic versurile unui hit din anii trecuți, ceea ce nu înseamnă că, în conformitatea cu titlul piesei, trebuie să fugim pe Marte. Poate că generațiile de acum nu cunosc frământarea unui copil de 10 ani care, stând pe podișca de la capătul șanțului, se tot uita la prietenii ce își luaseră avânt serios spre capătul uliței, cel care ducea direct spre potecile numai de noi știute, cele care dădeau direct în malul gârlei, fie că trebuia să ocolim balta, fie că prin baltă, direct la apele Argeșului.
Gândul rău este mai iute ca fulgerul ce brăzdează cerul prin norii grei ai furtunilor de vară. Unde mai pui că aparent, gândul rău, este răspunsul, rezolvarea unor situații peste care n-ai crede că poți trece. Atât mi-a trebuit, un gând de ducă, că restul a fost doar prima lecție de regie susținută de mine de la cap la coadă. În definitiv, pe timp de vară, am avut nevoie doar de două perechi de pantaloni scurți și de un plan de bătaie.  Zis și făcut!
I-am prins din urmă pe băieți pe la jumătatea drumului, în definitiv problemele de matematică mai puteau aștepta, exact ca-n cura de slăbire, e bună, dar de mâine în colo, dacă nu chiar de luni, că doar nu te apuci de treabă la începutul săptămânii, nu?
Scăldatul a fost de poveste și timpul a trecut pe nebăgate de seamă, așa că toți au luat-o încet-încet spre case, obligați cumva și de foamea chinuitoare, aproape obligatorie după câteva ore de scăldat. Că uitai a vă spune, eu îmi luasem la plecare, în fugă, o jumătate de pâine în care am îndesat o brânză din borcanul din beci și vreo 2 roșii potrivite din grădină, dar până i-am prins pe ei din urmă deja meniul era poveste, gurmandul în devenire nu se lăsa doborât doar de câțiva dumicați luați în goana spre scăldat.
N-am plecat acasă, știam că ne-ascultarea mea va însemna o porția și mai serioasă de probleme, și nu doar de matematică, pentru care motiv, undeva pe prundișul apei, nici prea aproape pentru a nu fi luați de apă, dar nici prea departe, mi-am lăsat una din perechile de pantaloni scurți pe  mal, pe cea de neagră, ca de tercot, că oricum nu-mi plăcea, și am luat-o la picior în aval, prin zăvoi,  spre „podul de fier”, locul de unde începea, ziceam eu, noua mea viață. De ce podul de fier? Cei din zonă știu despre ce vorbesc, e podul făcut de nemți, podul care nu are niciun șurub, toate articulațiile fiind nituite magistral, rezistând decenii întregi, fiind folosit și acum când trec mașini de mare tonaj fără nicio remușcare. 
Da, am urcat pe pod și am luat-o întins prin țărâna drumului neasfaltat pe-atunci. Primul sat a fost trecut rapid, cât era de lung, în definitiv cine să întrebe atunci de vorbă un copil desculț, doar în pantaloni scurți, cu pielea arsă de soarele unei veri întregi, mai ales că atunci așa erau toți copiii. Mai apoi am trecut prin satul în care acum sunt preot, mă gândesc și zâmbesc când realizez că am trecut prin dreptul porților prin care acum trec deseori. Mă gândesc că poate, femeile ce erau atunci de vorbă pe drum, tinere, sunt acum în vârstă ori chiar nu mai sunt, nu și-ar fi închipuit că acel copil desculț și străin o să le fie păstor de suflete peste ani. Am trecut și puntea ce-i acum aproape de grădina mea, am mai trecut o punte aproape de satul marelui pictor Grigorescu, apoi altă punte peste aceeași gârlă și, după ce am bătut la pas, prin zăvoi, peste câmpuri cu pălămidă și drumuri prăfuite patru sate, am ajuns la curtea în care-mi petrecusem primii 6 ani din viață, acolo unde mamaia plecase dintre noi la doar 49 de ani și unde credeam eu că am să scap de toate problemele majore ale unui copil de 10 ani.
M-au căutat mult pe malul gârlei, m-au strigat și m-au plâns, fusesem inspirat (diabolic) să-mi las o pereche de pantaloni scurți pe mal, erau dovada clară că am trecut pe acolo și că, poate, am dispărut în apă definitiv. Scăparea a venit de la u  vecin care, întorcându-se de la muncă, mă văzuse pe jos prin satul vecin, iar de acolo au început să rezolve problema pe care nici marele profesor Gheba n-o prevăzuse. Cum nu erau telefoane mobile, cum nici internet nu exista pe atunci, cum nici mașini nu găseai la orice oră, m-au descoperit, dormind, în patul în care, deseori, în cruda-mi copilărie, făceam ochii mari în soarele dimineții.
N-am pățit nimic atunci, n-am primit nici bătaie, n-am primit nici probleme de matematică în plus, atunci nu, doar la cea de a doua fugă, despre care desigur, vreodată, răsfoind paginile pline de amintiri ale vieții, voi reuși să scriu.
E foarte cald și-acum, și e firesc, soarele n-a îmbătrânit nicidecum de la fuga mea, de la dispariția mea din fața unor probleme pe care nu le credeam vreodată rezolvabile. E foarte cald și acum, numai că-n asprimea maturității din care n-am unde fugi, realizez că în viață nu trebuie să fugi de probleme, ci trebuie să le înfrunți spre rezolvare în încercarea de a nu fi mereu un dispărut în neantul ignoranței și al neîncrederii.
 E foarte cald, aud copiii cum se întorc de la gârlă și mă bucur că se întorc acasă, unii dintre ei, ca și noi odinioară, trăgând de lanț câte un câine pe care l-au bălăcit insistent în apele leneșe ce se strecoară pe sub puntea umbrită de salcii.
E foarte cald și-acum, singura umbră de răcoare răzbate din golul de sine, din adâncul acela în care răscolirea amintirilor creează un vârtej de gânduri limpezite-n seninul copilăriei, în punctul acela din care, oriunde ai pleca, oriunde ai fugi, trebuie să te întorci acasă.

sâmbătă, 7 iulie 2018

FĂRÂMĂ DE SUFLET



Uneori, dacă nu chiar deseori, am senzația că a fi pe drumuri este un blestem cu care m-am ales încă din copilărie, din perioada în care, căutând o libertate despre care doar auzisem, am fugit de acasă (vreodată am să scriu și despre asta) de două ori. Fuga cotidiană, alergatul infernal pentru rezolvarea tuturor treburilor la timp, pentru ca toate să fie așezate la locul lor, îți dă senzația că ești asemenea Martei din evanghelii, cea care se îngrijea și se silea de multe, lăsând Mariei partea ce bună, cea care zidește. Și ce poți face când ești sătul de alergare, de drumuri și corvoadă? E simplu, mergi pe varianta românească „cui pe cui se scoate” și pleci la drum.
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”.  Da, am plecat pe un drum despre care acum pot spune că mi-e și drag și cunoscut deopotrivă, chiar dacă, nu-i așa, nu aduce anul ce aduce ceasul, ceasul rău dacă e să vorbim profan, încercarea sau ispita, dacă e să mergem spre partea sufletească a naturii noastre. Și când alegi să pleci pe un drum la capătul cărui nădăjduiești să găsești liniște și bucurie, clar, să te aștepți și la încercări de felurite nuanțe, peste care, trecând, vei simți cu adevărat că omul nu a fost creat spre a stărui în diperare, ci în a birui în bucurie.
Plecarea a însemnat strângerea grupului, prieteni buni, prieteni vechi și noi deopotrivă, oameni cu profesii și vârste diferite, mânați toți de același dor, de aceeași căutare. Prima încercare a fost cauzată de o mașină, lipsă ITP, și cum la ora 4 dimineața într-o zi de duminică nu ai cum să rezolvi problema, am hotărât (fericit se pare)  să plecăm cu ea așa.
Pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează; nemurirea”. Când pleci la un drum lung durerea ne-mișcării se uită când vorbești, într-o mașină cu mai mulți prieteni discuțiile sunt cele care animă drumul, care micșorează, parcă, sutele de km și care pregătesc asaltul final. Numai că... . Pesemne că vrăjmașul nu-l iubește pe omul fericit, drept pentru care, din senin, a sosit a doua încercare, dispariția unui telefon, găsit ulterior de o angajată a unui Mc (unde am mâncat), apoi cea de a treia încercare, când, rând pe rând, o parte din prieteni au acuzat stări de rău. Și dacă inițial am crezut toți că-s provocate de mișcare, am aflat destul de repede că alta a fost cauza, stările de rău, desele opriri pentru liniștire și apa pe sfârșite aducând în grup o stare de neliniște și grijă. La capătul drumului din prima zi, sleiți de nemișcare și grijă,  aveam totuși toți bucurie și emoție pentru ziua ce urma.
Deși nu-s născut la malul mării iubesc apa, doar am crescut pe gârlă, apele Argeșului fiind, pe timp de vară, mai des încercate decât patul de acasă. Numai că apa mării are ceva magic, culorile de albastru, smarald și indigo schimbându-se la fiecare milă, asta în timp ce deasupra apei, plutind parcă sub seninul imperturbabil al începutului de iulie, pescărușii își făceau rondul ochind din mers bucățile de pâine cu care cei de pe feribot îi îmbiau.

M-am gândit de două ori dacă să scriu despre mâncarea de la schit, așa că vă spun doar succint că, după toată vânzoleala zile, la schitul românesc de la Prodromu am fost așteptați cu un borș de legume, un borș rece și revigorant care, alături de salata de vinete, s-a dovedit medicamentul cu care am rezolvat toată agitația zilei. Somnul la schit a fost doar de vreo 4 ore, la ora 3 dimineața toaca a dat semnalul începutului de slujbă, drept pentru care, în timpul citirii psalmilor de la utrenie, într-o biserică luminată doar de lumânările aprinse ici-colo și de candelele ce răspândeau miros de măslină coaptă, în altarul ce dă strategic spre capătul peninsulei, citeam deja pomelnicele prietenilor, pomeneam deja pe cei cu care interacționez de ani buni, pe cei lăsați acasă și în parohie, dar și pe cei pe care nu-i cunoșteam dar pe care, citindu-i din bilete, i-am trecut în rândul celor care au nevoie de-o rază de senin în sufletul lor.

După slujbă, înainte de răsăritul  soarelui, deja începusem urcușul în lumina unei lanterne fixate pe fruntea unuia dintre prieteni, în așa fel încât raza ei se mișca în ritmul pașilor, arătându-ne drumul. Ziceau latinii așa: „via recta (est) semper bona”, și aveau dreptate, dar drumul drept nu se referă de fiecare dată la elevația lui, ci la scopul, modul și timpul său. Pașii mărunți, respirația sacadată și bucățile diforme de stâncă arătau încă de la început că drumul nu va fi ușor. Apoi, cu primele raze ale soarelui parcă și presiunea rucsacilor se simțea mai apăsat, asta în timp ce crampoanele bocancilor preluau colțurile de stâncă în cele mai mici detalii. Opriri au fost fără număr, în definitiv când de înhami la a urca 18 km pe un drum în care nu-ți găsești odihna decât în cruce și-n dreptul crucilor de pe cărări, ori poate, până la un punct, la izvoarele cu binecuvântată apă rece, știi bine că trebuie să te oprești, ai nevoie de-o pauză, inima trebuie să-și regăsească ritmul iar picioarele să se refacă după ce au mărșăluit printre pietrele ce păreau a nu se mai termina.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”.  Până la Panaghia a fost foarte greu, pauza de două ore fiind aproape insignifiantă pentru oboseala  asaltului final, încă 500 m altitudine desfășurați pe o mulțime de cărări în care stânca nu lăsase loc decât pentru o potecă îngustă și ascuțită, cu praguri dureroase, cu atât mai mult cu cât, datorită înălțimii, dispăruseră copacii din peisaj, singurele pete de culoare fiind florile care, izvorâte parcă din lacrimile Maicii Domnului, răspândeau un miros divin printre rafalele molcome ale brizei ce ajungea spre noi de la marea ce în îndepărtare parcă se unise cu cerul.

 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Am ajuns în vârf, a doua oară pentru mine, locul în care cerul e străpuns de crucea de pe bolovanul mare de rocă, crucea ce-și aruncă într-o parte umbra, în cealaltă lumina, aidoma unui far ce nu poate fi văzut decât de cei care, pe valurile învolburate ale vieții, își caută limanul neînviforat.

Noaptea la 2033 m, într-un sac de dormit și-un cer înstelat deasupra, nu este încălzită decât de bucuria celor cu care te-ai însoțit, de glumele inerente ce apar, ca într-o tabără de școlari, când se face apelul, dar și de rugăciunea de dinaintea somnului.  Iar apusul..., apusul, ca și răsăritul de altfel, creează o imagine divină, de la acea înălțime ți se pare că soarele cade ori se ridică efectiv, ca într-un joc, din marea ce la rându-i își deschide porțile în fața bulgărelui de lumină.

Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală, uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, iar drumul parcurs cu doar câteva ore înainte ți se pare a fi altul, mult mai lung și mai greu, ca și cum bolovanii de piatră ar fi crescut peste noapte și pragurile de stângă se adânciseră neștiut. Peste toate a apărut și ultima încercare, cu doar 3 ore înainte de a ajunge la bază, căci coborârea s-a dovedit lungă și chinuitoare, aproape 8 ore de mărșăluit. Un prieten din grup s-a rătăcit, iar întoarcerea după el deja era o reală problemă, doar 2 am fost în stare să plecăm, ceilalți fiind mult prea obosiți pentru asta, riscul unui efort suplimentar fiind din star de uat în seamă. Așadar iar urcat, strigat, urcat și alergat, cu atât mai mult cu cât noaptea coioții urlă și umblă peste tot, asta pentru a nu mai pune la discuție că viperele și scorpionii ies la soare pe te miri unde. În două ore ne-am găsit oaia rătăcită, iar coborârea, aspră și mult mai lungă aproape că ne dovedise. Numai ciorba de roșii de la schit și orezul cu lapte de migdale ne-a pus pe picioare fizic, căci altfel, dincolo de grimasele de durere ale multora din grup, fericirea că am atins vârful și binecuvântarea primită de Sus ne-a fost darul cel mai de preț al zilei.

Ultima zi a fost o încântare, discuțiile părinții de la Vatopedu fiind adevărate lecții de viață, încât, cei noi din grup, au mărturisit că abia așteaptă să revină pentru a se bucura de frumusețea unui spațiu în care parcă și pietrele miros a mir, în locul în  care măslinii binevestesc pacea din sufletul celor care, plecând din așa-zisa civilizație au văzut că acolo nu-s pe nicăieri aruncare resturi, pungi, semințe și chiștoace, că totul este într-o armonie pe care n-o găsești decât pe portativul unor cântece ce redau tainic istoria vieții în cele mai simple acorduri.

Da, am fost din nou la Athos, iar de acolo, prin simple cuvinte și modeste fotografii, am încercat să vă descriu măreția unui cer deschis spre infinit unde veșnicia își descoperă prima treaptă. Acolo, între cer și pământ, printre ramuri și vânt, printre stânci și rare izvoare, am pozat o fărâmă din suflet, îl puteți vedea, e și aici, printre rânduri, ca o floare răsărită printre colțuroasele stânci ale vieții.




duminică, 8 aprilie 2018

DINCOLO DE ZIDURI



O boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. Mi-a plăcut mereu acest moment, e ca și cum te-ai afla într-un cimitir curat, de multă vreme nefolosit, unde doar numele de pe cruci și candelele ce ard spre străjuirea cea plină de lumină dau viață unui loc în care aparent moartea este stăpână.  
Cu o oră înainte de miezul nopții curtea e pustie, albul imaculat al zidurilor se reflectă în iarba proaspăt tunsă, iar în întunericul bisericii, doar candela de pe masa sfântului altar aruncă săgeți de lumină spre ierarhii zugrăviți de jur împrejur, dând o notă profundă de sângeriu rănii din coasta Mântuitorului ce veghează de pe crucea răstignirii spre intrarea din tinda primitoare.
De câte ori ați intrat într-un mormânt la ceas de noapte? Mulți poate niciodată. Așa-i altarul în noaptea magică a învierii, liniște și beznă, freamăt îngeresc și lumină deopotrivă, iar în această aparent nefirească rânduire doar murmurul rugăciunilor de îmbrăcare a veșmintelor și mai apoi cel al începutului de proscomidie mișcă imperceptibil flacăra candelei ce răspândește miros de măslină coaptă.
La 23.45 ropotul de toacă străpunge aerul și glasul clopotului se bagă în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copiii senini îl pot descifra. De aproape 22 de ani dau pagină cu pagină la rânduiala slujbei ce trebuie să înceapă. Paginile cărții ce-mi stă mereu în dreapta poartă semnele anilor, picăturile de ceară și scurtele însemnări îmi demonstrează că n-a fost an în care să n-am emoții, dar nu din acelea ce vin din neștiință, nicidecum, ci emoțiile acelea ale revederii cu cei pe care îi văd an de an în lumina pâlpâindă a lumânărilor, dar și  a descoperii de chipuri noi, căci an de an, parcă din ce în ce mai mulți, vin și din alte părți, mai ales tineri, să participe la bucuria  noastră.
Miezul nopții mă găsește, în această prea strălucită noapte, cu făcliile în mâini, trecând prin curtea bisericii plină de oameni, până-n șosea, dăruind tuturor lumină, cercetând bucuria lor și freamătul ordonat din care străpung urările de bine ale celor care își aduc aminte că fac asta încă din copilărie.
„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.
Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.
Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții, trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Hristos a înviat!


luni, 2 aprilie 2018

DREAPTA MĂSURĂ


Vi s-a întâmplat vreodată să credeți că ați luat avânt în anumite treburi și că e foarte posibil ca, în socoteala de-acasă, să credeți că vă va prisosi apoi timpul, constatând că de fapt în târg socoteala de-acasă nu mai are valoare? Sunt convins că da. Cam așa mi s-a întâmplat mie ieri, în zi mare, când, plin de energie și entuziasm, am purces la curățenia firească de după slujbă, lovindu-mă direct, ca de un zid, de cuvintele psalmistului care zice așa: „certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”. Și ce părintească-i certarea lui Dumnezeu, pe de o parte dureroasă, pe de altă parte plină de învățătură.
Și nu e prima dată când primesc o lecție în momente de post, căci cu cât dorește omul să fie mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mari sunt ispitele și încercările, iar eu nu-s nicidecum scutit de la așa ceva, ba dimpotrivă, uneori sunt campion, căci am și eu, păcatele mele.
Dreapta măsură cu care măsoară Dumnezeu este reglată prin iubire, așa că indiferent cum o dai, nu poți să nu vezi că oricând s-ar putea mai rău, iar ceea ce tu pățești e doar o palidă mustrare pe lângă ce suferă mulți o viață întreagă.
Vasăzică, după slujba de Florii, în graba de a face repede curățenie în biserică, spre a pregăti totul în așteptarea credincioșilor ce vin la spovedit, după un vechi obicei, în după amiaza și seara acestei sfintei zile, în grabă zic, am călcat strâmb, ori poate prost, ori nici nu mai știu cu să zic, căci pe-o coajă de napolitană pierdută de vreun copilaș la slujba de dinainte, undeva pe la colțul mesei prinoaselor, am călcat în grabă și am găsit orizontala într-o clipă, că tot gândeam eu lipsit de smerenie cât de bine este într-o verticală încă necercetată.  Nu, nu mi-am pus niciun picior după gât, nici capul nu mi l-am spart, de ajuns că încă nu-i destul de copt în experiența vieții, dar toată osatura coloanei vertebrale a pârâit ca o smucitură de lanț cu un ecou fantastic în aureolele sfinților de pe pereți care, parcă, priveau mirați la momentul meu de cădere.
Zice Ecclesiastul că ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”
Nu, n-am făcut nicio radiografie, chiar dacă, durerea surtă și continuă mă străpunge și acum, în definitiv a fost doar o cădere, Hristos a avut trei, sub povara crucii și nu a cârtit, a dus-o mai departe în scuipările, bătăile și sudalmele celor care mai ieri îl ovaționau, a celor care, la vremea cuvenită, au primit ajutor de la El. 
Eu, întins pe jos, în durerea aproape paralizantă, mi-am dat seama că de la ultima recrutare încă nu mi-am pierdut din înălțime, de cea fizică spun, am avut timp să văd că-s de lungime cu 6 plăci de marmură, ca primă impresie, tot nu mă puteam ridica de jos. Mai apoi, când ochii au fixat bolta albastră și Pantocratorul din turlă, am realizat că pătimirea nu e decât momentul în care, slab  și slăbit fiind, începi să devii tare, întărit.
În disperarea neputinței începi să te scufunzi, ca Petru oarecând, doar că am simțit, părintește, mâna întinsă de Dumnezeu și glasul cald care mi-a grăit: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Nu vă fie frică, după orice dureroasă golgotă, urmează învierea.

miercuri, 21 februarie 2018

DEZLEGARE





Că pe ulița pe care am domiciliul, ridicată acum la rang de stradă cu nume fără de nume, nu-i circulație ca pe șosea, e lesne de închipuit, doar trei case sunt aici, dar sunt și zile în care, nu-ș de ce, zici că-i capătul de linie al tuturor mașinilor din zonă.
Ieri, prins până peste urechi în trierea unor hârtii ce vreodată au fost, poate, ramurile vreunui falnic copac, în liniștea unei zile în care doar vântul făcea vocalize peste ulucile gardului meu pestriț, un zgomot de motor puternic aidoma unui tractor bine reglat, dar și-o pârâitură de roți cu crampoane cât palma unui ocnaș, au străpuns camera ca și cum  fereastra nici nu exista, iar în curte, deoarece pe timp de zi porțile-mi sunt larg deschise, a pătruns o huidumă de mașină din care răzbăteau acordurile unei melodii orientale cu bași ce făceau să trepideze fulgii de zăpadă ce încercau să se aștearnă pe negrul lucios al mașinii.
Am ieșit în prag și, până să-mi iau papucii în picioare, ăi de plastic, rămași la ușă de-astă vară, din mașină a coborât șoferul, salutându-mă ca pe un preot, dar prietenește, că doar ne știam de vreo 30 de ani, chit că doar din vedere, ori, comunicând la modul amical prin vreo strângere de mână la vreo înmormântare ori nuntă.
Părințele, am venit să mă dezlegi”, zise el repede, „nu-l găsii pe popa-l nostru și dacă nu e, doar la tine vin, la altul nu mă duc. Uite aici să mă dezlegi, afară, că nici nu mai opresc mașina, pune-ți patrafiru’ și citește-mi, m-am jurat că... .”
Na, că asta n-o mai făcusem, să-mi pun epitrahilul pe gât, îmbrăcat în trening și-ncălțat cu niște papuci de plastic, dârdâind în crivățul ce se-nfoia pe la colțurile casei,  chiar dacă, desigur, harul n-are treabă cu moda, dar totuși... . Și n-am cedat ispitei.
Hai în casă”, l-am invitat eu, „o slujbă, cât ar fi de scurtă, nu se cade a o săvârși oricum, că doar nu-i război”. Iar în casă, echipat corespunzător, i-am citit mult râvnita rugăciunea de dezlegare, cea pentru care s-a învoit și de la serviciu, fiindcă nu dorea să se ducă acasă, la soție și copii, cu un jurământ de care, acum, aidoma unui copil ce a recunoscut că a vărsat zahărul pe jos, se rușina vizibil.
Părințele, parcă m-am născut din nou”, zise el senin, „de-acum o să intre și mâncarea-n mine cum trebuie, că mâncam cu noduri pentru câte-am zis”. Mi-a trecut prin minte, fulgerător, pasajul din Scriptură în care Hristos, spre indignarea fariseilor, face o dezlegare minunată.  Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.  Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.
Dezlegarea, da, indiferent sub ce formă vine ea, fizică ori spirituală, este o eliberare din chingile văzute ori nevăzute ale unor suferințe sau, după caz, dorințe, de care omul nu poate scăpa singur de fiecare dată.

Am rămas în casă în fața mormanului de hârtii fără a mai avea vreun chef de scris. Un val de melancolie mi-a inundat sufletul, iar mintea, răscolită cumva, la început de post, de versurile marelui Radu Gyr din poezia Foamea, în strofa ce m-a trimis direct în prea plinul copilăriei mele în care am aflat pentru prima dată că dezlegarea vine, de cele mai multe ori, doar după suferință.
De ce nu se face așa, o lumină,
să văd că-n ușa celulei răsare
Maica Domnului c-o strachină mare,
cu lapte și azimă plină
...  .
Da, eram copil, prea mic pentru a înțelege pe deplin rânduielile lumii, destul de mare pentru a discerne și a cere, îndeajuns de puternic să mă bat și mult prea încrezător, naiv chiar, pe corectitudinea celorlalți, a celor care te lovesc pe la spate.
Mamaie, nu-mi faci și mie niște fidea cu lapte”? Am întrebat, desigur, că  stomacul deja își cerea drepturile, mai ales după prima tură de joacă în colbul potecii de lângă drum. „Ei, maică, gata cu laptele, a început postul, ia de pune și tu niște magiun pe pâine, c-o fi gata masa peste vreo oră”, zise mamaia fără a se opri din mers, ducând în brațe un braț de cracă tocată numai bună de întețit focul ce ardea sub plita cuptorului de-afară, ăl de sub umbra bătrânului frasin. „Lapte și brânză numai ălora de-s bolnavi le dau, că ei au dezlegare” veni completarea, „că de-ar fi după voi, lapte, lapte, lapte, rămâne și vițelul nemâncat”.
Da, mi-am pus magiun, am luat din oala aia mare de pământ din cămară și mi-am întins generos pe o felie mare de pâine, una tăiată dintr-o pâine rotundă și răscoaptă în țestul proaspăt sclivisit cu pământ galben. Am zis că dacă-i post, cât o zi de post să-mi fie și felia, adică mare și grea. Numai că... .
La drum, din cauza unei mingi ce a trecut, se pare, dincolo de linia nevăzută, netușată, a porții făcută din două pulovere, s-a iscat o gâlceavă la care am participat efectiv, tot generos, împărțind vreo patru pumni și câteva picioare, primind la rându-mi, la fel de generos, câteva lovituri. Aveam o vorbă pe-atunci, noi, copiii, ziceam cam așa: „pace, pace, între două dobitoace”. Numai că pacea a fost mereu subiect de război, drept care, nimeni altul decât vărul meu, ăl cu care mi-am împărțit pumnii, pe ascuns a mers acasă, și-a îndesat vreo 7 nuci într-o șosetă și, venind pe la spate, cu toată puterea, m-a pălit peste tâmplă și ochiul drept de am văzut mișcarea de rotație a pământului și Carul Mare în plină zi.
Rezultatul? Mi-am primit ce am poftit, fidea cu lapte, că deh, eram cu ochiul negru și umflat aidoma unei vinete de august. Da, am primit dezlegare la a mânca de dulce, dar am fost și legat de a mai ieși la joacă câteva zile, ăl mai greu post de ținut, credeți-mă, la vremea copilăriei.
E ușor să ceri dezlegare și, poate că e ușor să dezlegi. Ce facem însă atunci când, dezlegați fiind, adică liberi, alegem să lovim, să ne jurăm și să promitem, să ne scârbim și să ne îmbuibăm, chipurile postind, fără a ne da seama că de fapt, în libertatea minții, încarcerăm sufletul în obezile neputinței de a ne mulțumi cu cele avute, râvnind la ceilalți, fără a ne gândi că ceea ce ni se pare nouă a fi la ei cu prisosință ne-ar fi și nouă de folos. 

Și zis-a Hristos: „iată, te-ai făcut sănătos (ești dezlegat), de acum să nu mai greșești, că s-ar putea să-ți fie ție și mai rău”.

marți, 13 februarie 2018

DRAGOSTE PE PIPĂITE








Cândva, în cruda-mi naivitate a tinereții, credeam că dacă-s un pic răzvrătit pe anumite concepții voi face revoluție. Și se prea poate ca în acel moment să fi avut dreptate, dar, a face revoluție pe anumite concepte și mai ales concepții, presupune să te păstrezi în luptă cu toată ființa, epuizându-te contra unor oameni care nu luptă pentru un ideal ci, făcând figurație, schimbă taberele  fără a le păsa că de fapt tu lupți nu pentru a-ți aroga vreo funcție ori vreun titlu, ci doar pentru o stare ce-o consideri o normală simplitate în ecuația vieții.
Ca să poți lupta cu morile de vânt trebuie să te faci vânt, iar pentru a înota împotriva curentului nu trebuie să te avânți deasupra valurilor, ci să te lași în adânc, să mergi în liniștirea de dincolo de spuma învolburată a ochiurilor  de apă ce te obosesc înainte de a înainta vreun metru.  Zâmbesc și-acum când mă gândesc câte ore am comentat în urmă cu ceva ani pe tema valentinului iubăreț, acest Cupidon al mileniului III care, mai încăpățânat decât un catâr străin de cele ale împerecherii prin însăși natura-i hibridă, a intrat în inimile doritorilor de senzații tari drept mângâietorul sufletelor rănite, devenind o monedă de circulație mondială convertibilă în orice moment de slăbiciune, chit că dobânzile plătite de cei ce-i cad în plasă sunt de multe ori achitate cu o viață alcătuită dintr-un lung șir de zile amare.
Există, bag și eu seama din scurtele-mi incursiuni virtuale, și-n aceste zile, animozități pe tema iubirii, fie că-i valentiniană, fie că-i dragobetiană, ca și cum, vezi Doamne, iubirea ține cont că-i 14 ori 24 februarie, că-i fix un an de la nuntă ori o lună de la gândul primului parastas festiv. Atât de trist mi se pare că azi, când omenirea a ajuns, se spune, la un nivel de cunoaștere atât de avansat, iubirea suferă cea mai crudă devalorizare din infinita-i existență, încât mă întreb dacă-n omul în carcasa-i de carne perisabilă mai are vreun dram de simțire care să depășească bariera materialului palpabil, căci în definitiv, dragostea de azi, în cele mai multe situații, nu mai este starea aceea care să stârnească fluturii adâncului de suflet spre a însenina și îmbujora chipurile celor ce iubesc, ci doar pipăirea fără  sațiu a unor obiecte și imagini ce n-au nicio legătură cu catifelata și sensibila plăsmuire plină de lumină a sufletului. Și nu despre eros vorbesc, e plină piața, tarabele-s ticsite de marfă veche și nouă pentru aceeași cumpărători aparent selectivi dar care, fără niciun sentiment, își vând ori fac troc câte o bucățică de suflet pentru câțiva centimetri de piele.
Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celei/celui/celor de lângă tine. Nu există ziua îndrăgostiților, mai bine spus n-ar trebui să existe, indiferent de zi, nu la forma schiloadă și inestetică cu care suntem agasați, pentru că iubirea nu-i nici ciocolata în formă de inimioară (căci oricum cordul are altă formă), nici pluș de culoare roz și cu atât mai mult nici declarația din profilul virtual, de multe ori copiată, ce-o adresezi persoanei iubite cu gândul de a primi aprecieri din partea celor care, ca și tine, procedează la siluirea iubirii prin mărginite și sterile acțiuni.
Vin zile de iubire mărturisită public, dar oare, dispărea-vor în aceste zile bătăile, bețiile, crimele și răutățile dintre oameni? Marasmul e starea ce definește lumea acum, iar searbăda încercare de resuscitare a unor trăiri, doar prin perfuzii materiale, nu scoate iubirea din blocajul atemporal în care a intrat în momentul  în care omul a pus mai presus de simțire, materia, tactilul, pipăitul.
Ahhh, ce avere a primit omul de la divinitate și-o risipește printre degete pipăind forma și pierzând fondul. Cu mintea, prin imaginație, putem re-crea universul, dar desăvârșirea, numai prin iubire o putem atinge. Aici suntem repetenți, căutăm iubirea doar din an în an, cum zic și versurile unui cântec ce-a fost pe buzele multor generații de tineri:
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
.

Poate că vorbele mele pot părea fără sens pentru  mulți, dar dacă pentru puțini înseamnă ceva, e un pas. Și pentru a vorbele mele-s sărace, las la final cuvintele măiastre ale apostolului Pavel, apostolul iubirii, cel care, într-un capitol memorabil, încheie apoteotic definind iubirea ca fiind virtutea ce biruiește totul în viață și trece până dincolo de moarte: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”