luni, 29 martie 2010

PRESUL SI COVORUL





Am intrat în săptămâna mare a Paştelui, care ar trebui să fie o intensă perioadă de pregătire sufletească pentru primirea luminii învierii. Fără dar şi poate că cei care au reuşit să mai citească pe acest blog au sesizat că am încercat să fac o distincţie vizibilă între nevoile trupului şi cele ale sufletului, între pregătirea trupească şi cea sufletească.
Postarea de azi se încadrează tot în acest ciclu, pentru că remarc cu triteţe că oamenii nu aşteaptă neapărat învierea, ci mai mult iepuraşul de paşti, aşa cum de Crăciun nu aşteaptă naşterea ci cadourile moşului.
Astăzi mă leg de curăţenie. Am mai vorbit şi repet că degeaba e văruit exteriorul dacă interiorul e negru, degeaba ne înnoim de Paşti cu lucruri noi, dacă săvârşim în continuare pe cele vechi. Degeaba mâncăm după postul ţinut doar pentru slăbit mâncăruri alese dacă sufletul rămâne tot flămând. Degeaba stăm cu prietenii bogaţi la masă dacă săracii tot flămânzesc şi în ziua de Paşti, degeaba.
Mă gândeam în timp ce treceam pe drumuri, şi văzând lumea în forfota curăţeniei că sufletul seamănă cu un preş iar trupul cu un covor. De ce? Pentru că toată scoate covoarele bune la poartă pentru a le curăţa, să vadă toţi ce bogăţie avem noi, ce mândreţe de covoare, aşa cum ne etalăm cu trupurile noastre împopoţonate şi bine îngrijite. Preşurile sunt scoase şi ele, dar nu sunt scoase la stradă, sunt puse pe garduri în grădină, sau pe sub vreun şopron, că nu se face să araţi lumii că ai şi preşuri. Că doar aşa facem şi cu sufletul , nu-l  prea scoatem deloc, îl pitim.
Mai mult decât atât, dacă mergi în vizită la cineva, te bagă în camera de la drum, unde sunt covoarele alea frumoase, si calci cu grijă, cu grija care o ai şi pentru trup. Dacă e să intri în vreo cameră mai din spate, unde sunt preşuri, chiar şi gazda te îmbie şi îţi zice să calci fără grijă că sunt nişte otrepe de preşuri ce merg terfelite.
Cam aşa dragilor şi cu sufletul. E călcat în picioare ca un preş uzat de mizeriile cotidiene. M-aş bucura dacă în aceste zile de pregătire aş vedea şi preşuri, pardon suflete, scoase la soare la poartă, să văd şi covoare, adică trupuri, călcate în picioare. Poate aşa lumina învierii va pătrunde şi la cei cere se ascund în întunericul păcatelor, făcând loc luminii să curăţească simţirile şi scuture negura şi praful în care stă mocirlit sufletul nostru.

marți, 23 martie 2010

LA ÎNCHISOARE

        Închisoarea. Un loc unde nu am fost şi nici nu doresc să ajung pentru vreo cauză omenească, poate doar pentru al mărturisi pe Hristos dacă va fi vreodată nevoie. Şi cum nu am fost acolo nici nu ştiu la modul fizic cum trebuie să fie. De aceea cred că închisoarea este locul unde îţi este închis trupul şi ai sufletul liber, în detrimentul libertăţii de care aparent ne bucurăm noi, libertatea trupului, unde sufletul nostru este închis.
       Libertatea este un atribut al lui Dumnezeu, care din marea sa iubire de oameni ni la transmis şi nouă, în momentul în care a zis:” îţi pun în faţă binele şi răul; viaţa şi moartea; alege binele dacă vrei să trăieşti”. Asta înseamnă că Dumnezeu nu ne obligă, ci spune „dacă vrei”.
       Revin la închisoare. Aceasta este un loc super securizat, cu mijloace de pază, cu efectiv uman deoparte şi de alata a uşilor, unde unii stau de pază şi alţii sunt păziţi. E ciudat cum din om, cel care este închis, pierde demnitatea de fiinţă şi primeşte un număr, un număr pe piept care-i devine un fel de identitate pe o perioadă determinată.
Închisoarea aceasta însă nu este una de temut. Mulţi chiar îşi doresc să ajungă acolo, socotind după numărul mare de fapte rele săvârşit împotriva aproapelui. Cea mai de temut închisoare este cea a sufletului. Căci sufletul este închis, din păcate prin voia noastră, în trup. Trupul este securizat în aşa fel încât nu-i oferă sufletului nici o şansă de a vedea lumina, care lumină este Hristos, căci el este lumina lumii. Trupul le vede doar pe ale sale.
       Dacă din închisorile normale tot mai ai o şansă de a ieşi la lumină, de a primi o vizită, de a face un fotbal, închisoarea sufletului, adică trupul, nu-i oferă acestuia nimic. Totul pentru sine, totul pentru burtă, totul pentru desfătarea urechilor, ochilor, gurii. Sufletul nu este deloc lăsat să-şi ceară drepturile, să-şi vadă avocatul, să ceară ajutor îngerilor, sfinţilor, lui Hristos.
     Ne cutremurăm când vedem oameni cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare, dar dacă am putea vedea chinul sufletului în trup, dorinţa lui de a se apropia de Dumnezeu, am plânge cu lacrimi amare. Nimeni nu vede asta, şi în momentul în care sufletul este cerut de Dumnezeu în ziua scadenţei, în ziua în care vine liberarea, se vede descătuşat din această strâmtorarea îmbuibatului trup, şi îşi recapătă  strălucirea pe care Creatorul i-a dat-o de la început.
      Dacă ar fi să ne uităm mai atent la cuvântul închisoare am putea vedea, printr-un joc, de litere că poate arăta aşa: închisoare. Adică, închis oare?
       Cine trăieşte cu gândul la Hristos nu poate fi închis niciodată, chiar dacă se vor pune şi o mie de lanţuri şi o mie de ziduri. Cel ce trăieşte în Hristos este veşnic liber, este veşnic fericit, dărâmă prin iubire orice perete al vrajbei şi al urii. De ce? Pentru că închisorile pot închide trupuri şi pot libera suflete. Trupurile pot închide sufletele, dar nu pe veşnicie deoarece sufletele sunt create pentru libertate.
       Dacă eşti cu adevărat liber comentează această postare. Dacă nu………hai liberare! În Hristos normal.

sâmbătă, 20 martie 2010

DESCHIDE OCHII

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. 


Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. 

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu. 
Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Sau Doamne ajuta-mi! Dar erai mult prea ocupat. 
Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am umplut  pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. 
Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe. 
Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. 
Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat. 
Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.Oricum ziua era, inca, lunga! 
Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. 
Ai mancat apoi cu ai tai din casa si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. 
Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. 
Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… 
Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata.. 
Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. 
Eu te  iubesc atat de mult incat te voi rabda. 
In fiecare zi cand te trezesti astept sa-ti aduci aminte de Mine, sa faci o rugaciune. 
Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie. 
Si nu uita, Ma gasesti in sufletul tau, in sufletul celor de langa tine, Ma gasesti in biserica.

Al Tau vesnic Tata ocrotitor, Dumnezeu.
De pe mail.

joi, 18 martie 2010

TRANDAFIRII SI PALAMIDA



Nici nu s-a dus bine iarna că au şi apărut ici colea frunzele de pălămida, stiţi voi, planta aceea care mănânca palmele agricultorilor, devenită un fel de duşman naţional al celor care muncesc pământul, şi asta pentru că seamănă mult cu balaurul din poveste căruia îi tai un cap şi  îi cresc şapte la loc. Şi asta se întâmplă an de an, toată primăvara şi toată vara. Într-un fel, este un blestem  divin, căci în momentul când l-a trimis pe Adam pe pământ, Dumnezeu a blestemat  pământul rodească spini si pălămidă.
 Iar săracii trandafirii, şi ei cu spini, cu frunze, nu reuşesc să aibă vitalitatea pălămidei. Ei sunt pretenţiosi la lumină, la căldură, la umezeală, trebuiesc tunşi şi înveliţi când este nevoie. 
Vedeţi ce diferenţă între aceste plante? Amândouă au spini, amândouă frunze verzi, amândouă flori roşii, albe sau roze. Numai că trandafirul este iubit, este cântat, este pictat, iar pălămida este smulsă, este tăiată, este arsă, este blamată.
Am făcut această lungă pledoarie pentru a vă spune ca aşa se face  diferenţa dintre păcat şi fapta bună. Păcatul caută mereu să semene cu fapta bună. De fapt un proverb spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Astfel,  pălămida, păcatul, creşte pretutindeni; cauţi să stârpeşti şi  apare din nou, îl faci de mai multe ori chiar dacă te înţepi. În schimb, pentru un trandafir, pentru o faptă bună munceşti mult, de multe ori nu iese, nu se prinde, te străduieşti sa faci o grădină minunată unde pălămida să nu îşi facă şi ea loc. 
În această ecuaţie ogorul este sufletul nostru, care dacă nu este lucrat mereu se umple de pălămidă, şi cei de la ţară ştiu că pălămida sărăceşte locul, îi trage toată seva. Altfel, dacă lucrezi ogorul faci o minunată grădină de trandafiri de toate culorile, din tot soiul de fapte bune, dând model şi altora care vor râvni la minunaţia multicoloră şi frumos mirositoare care iese din grădina sufletului.
Cu gândul că pălămida ne poate strica pământul, să muncim la gradina de trandafiri, cu speranţa că nu numai frumuseţea lor ne va mângâia, ci şi mirosul sau gustul dulceţii din petalele catifelate ale muncii noastre.
Cine vrea însă suc de pălămidă, să stea fără grijă, că se găseşte pe toate drumurile. 
Eu unul prefer trandafirii. 

marți, 16 martie 2010

LUCRARE DE CONTROL



În orice domeniu, după trecerea unui timp de funcţionare există o evaluare, o revizie, care să ateste calitatea, eficienţa şi profitabilitatea unui lucru. Asta e valabil pentru lucrurile neînsufleţite. Apoi urmează testarea lucrurilor naturale gen legume fructe. Exemplele pot continua şi ajungem la testarea minţii omeneşti, care de cele mai multe ori se face în şcoală sub diferie forme: teză, extemporal, lucrare de control, şi care evaluări ne prezintă ce a înţeles elevul din cele învăţate.
Şi pentru că nu doresc să fac să mă lungesc cu prelegerea despre lucruri pe care le ştiţi, voi intra în miezul problemei.
Astfel, pentru ca toată lumea să înţeleagă ce se întâmplă cu sufletul după moarte, într-o exprimare mai plastică, metaforică dacă vreţi, mi-am închipuit prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu ca o lucrare de control, ca un examen de admitere în lumea bună a îngerilor şi sfinţilor, unde materia de examen este reprezentată de viaţa trăită pe pământ.
Astfel candidatul, adică sufletul, se prezintă înainte examinatorului, adică Iisus Hristos, unde primeşte întrebările. Şi să presupunem că pe lista cu întrebări sufletul găseşte următoarele întrebări: ai crezut în Dumnezeu? ai făcut fapte bune? câte fapte bune ai făcut? ai facut fapte rele? câte ai făcut? de ce ai facut rele şi nu bune? ai făcut milostenie sau ai furat? ai minţit au ai spus adevărul? ai dat viaţă sau ai luat vieţi? ai urât sau ai iubit? 
De altfel, întrebările din viaţă, materia de examen, teoretic ar trebui să fie rezolvate imediat, numai că răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă va fi corect cu siguranţă nu va plăcea examinatorului, pentru că toţi ştim ce am făcut prin lume.
Pentru acest examen nu-ţi poţi face copiuţe, nu e nevoie să toceşti, nu e nevoie de bibliotecă, de ore de studiu, nu ai nevoie de pix şi nici de hartie. Acest examen este unul al conştiinţei. În viaţă nu asimilezi nimic din materia de examen pentru a răspunde nu numai corect, ci corect şi bine, pentru că şi o crimă poate fi corect executată din punctul de vedere al criminalului dar asta nu înseamnă că e şi bine.
Ce trebuie să ştim noi e că această lucrare de control pe care o dă sufletul este una universală pe care o susţine toată lumea la timpul potrivit. Şi dacă vi se pare că examenul vieţii de aici este unul dificil, că este dat cu oameni ca noi, vă asigur că examenul dat înaintea lui Dumnezeu va fi unul înfricoşător.
Cine vrea să treacă acest examen să-mi posteze un comentariu, sau să-mi dea un semn de vaiţă, şi voi încerca să pun înaintea lui Dumnezeu o vorbă prin rugăciune şi prin post. Ceea ce vă şi recomand, pentru că are efect în timpul lucrării de control.

duminică, 14 martie 2010

UNDE SE AFLA DUMNEZEU

Un om învăţat şi cu multă influeţă, vrând să se dea mare cu ştiinţa sa, într-un context bine ales, într-un loc cu multi oameni a mers la un tânăr şi i-a spus:" îţi dau un milion dacă îmi spui unde se află Dumnezeu".
Tânărul, senin, cu voce gravă şi liniştită i-a răspuns:"domnule dragă, vă dau două milioane dacă îmi spuneţi unde nu se afla Dumnezeu".

joi, 11 martie 2010

JUMATATEA GOALA A PAHARULUI


Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită nu mereu o mama trista. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

Primita pe mail.

luni, 8 martie 2010

CĂLĂTORUL POFTICIOS

Povestea de azi are ca protagonişti două persoane, un proprietar, un stăpân şi un călător. Aşa se face că un călător, un om oarecare, reprezentantul oricărui om călător prin această lume, trecând pe lângă o grădină plină cu pomi de tot soiul a poftit să mănânce fructele unui măr care era mai aproape de gard, care fructe străluceau frumos în razele soarelui de toamnă. Ştiţi, nu trebuie să vă mai spun ce face pofta din om, îl omoară, îl distruge psihic, îi dă crampe la stomac, îl robeşte ca odinioară pe  Adam şi Eva care din poftă şi din îndemnul  diavolului au gustat din fructul oprit.
Şi omul din povestea de azi, tare se uita cu jind la fructele de dincolo de gard. Dar cum să le ia. El om în toată firea, călător, îmbrăcat cu haine bune. Ba mai mult gardul era cam înalt, avea sârmă ghimpată deasupra, îar în faţa era o băltoacă măricică strânsă în urma ploilor. Ar fi plecat dar pofta nu-l slăbea deloc. Aşa că se hotărăşte să sară gardul. Îşi ia avânt, pune piciorul şi alunecă în băltoacă murdărindu-se din cap până-n picioare. Halal aspect. Şi în mintea sa, gândeşte că dacă tot s-a murdărit să nu renunţe aşa că încearcă mai departe, sare gardul şi se agaţă în sârmă rupându-şi pantalonul. Dezorientat mai dă de o problemă pe care nu o luase în calcul. În momentul în care a pus mâna pe fructul dorit, de nicăieri a apărut un câine, care şi-a înfipt colţii taman în piciorul de sprijin, trântind la pământ pe omul din povestea noastră. Imediat a apărut şi stăpânul.
Nu trebuie să vă mai spun situaţia jenantă în care se afla călătorul, penibilitatea momentului. Şi totuşi stăpânul curţii îl mustră şi-l iartă. Îi spune că dacă ar fi strigat la poartă, nu unul, ci mai multe mere i-ar fi dat, pentru că e bine să omeneşti pe cei care sunt pe drumuri.
Această poveste vrea să însemne că noi oamenii, călătorii, îmbrăcaţi frumos pe drumul vieţii cădem în mrejele întinse de diavol din cauza poftei, din cauza dorinţelor pe care nu ni le putem înfrâna şi cu orice mijloace dorim să le împlinim. Căderea în noroi, sfârtecarea hainei şi muşcătura câinelui sunt repercursiunile păcatului adică mizeria, pierderea demnităţii prin murdărirea hainei botezului şi rănile provocate de lipsa dorinţei de comuniune prin strigarea stăpânului care este Dumnezeu. Noi dorim să furăm raiul, să dobândim prin forţe proprii ceea ce nu ne aparţine, deşi am putea striga la poartă, l-am putea chema pe Dumnezeu care ne-ar da mai mult decât ne-am închipui noi vreodată, oferindu-ne posibilitatea să ajungem la capătul drumului şi sătui, şi îmbrăcaţi cum se cuvine şi fără nici o rană.

vineri, 5 martie 2010

PE ASTA O VREAU !

Este incredibil cum majoritatea oamenilor cârtesc de fiecare dată în momentul când dau de greu. Atunci când crezi că nu te mai poţi ridica şi te uiţi la cei de lângă tine care prind viteză, care se îmbogăţesc mai repede, care sunt altfel decât tine pentru că ţi se pare că ei nu se chinuiesc.
Este fals tot acest tablou. Toţi oamenii au probleme, chiar si cei bogaţi, chiar şi cei mai deştepţi. Nu este om care să treacă prin viaţă doar cu bucurii. Numai că unii reuşesc să mascheze aceste probleme, reuşesc să le facă insesizabile, reuşesc să-şi ducă crucea. Aşa de fapt zice şi Biblia: "cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze mie".
Numai că oamenii zic mereu: ,, de ce Doamne mi-ai dat mie necazul ăsta, de ce am eu astfel de probleme, de ce doar la mine se întâmplă, de altora nu le dai, de ce, de ce de ce".
Aşa spunea un om tot timpul, până când într-o noapte l-a visat pe Hristos care L-a dus într-o cameră mare al cărei capăt nu se vedea şi era plină de cruci.
Şi Hristos i-a spus: ,, dacă ţi se pare prea grea crucea pe care ţi-am dat-o, alege-ţi de aici alta, pe care vrei." Omul a luat o cruce şi i s-a părut grea, apoi alta şi mai grea, altele cumplit de grele. Toată noaptea, în vis a probat cruci, doar doar va găsi una uşoară. Spre dimineaţă, după ce a probat crucile din acea cameră imensă, într-un colţ a mai găsit o cruce pe care ostenit a pus-o în spate şi era mai uşoară ca toate. Atunci a zis către Hristos: ,, pe asta o vreau Doamne!" Hristos a zâmbit şi întorcând crucea l-a întrebat pe om: ,, ce scrie pe ea?" Omul a citit, a văzut că era trecut numele său, a pus capul în pământ ruşinat şi a zis: ,, iartă-mă Doamne"!
Toate crucile sunt grele, toţi oamenii au probleme, şi ce e mai important că Dumnezeu ne pune în spate doar crucea pe care ştie că omul este capabil să o ducă. Să nu te vaiţi de problemele tale, să nu râvneşti la viaţa altora că nu ştii ce povară pot duce în spate. Fiecare trebuie să-şi ducă crucea cu demnitate şi seninătate.

miercuri, 3 martie 2010

CE CREZI CA URMEAZA DUPA VIATA?

Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.

- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflam aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva, putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a intors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe mama, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mamă? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Făra ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Bine dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viata adevărată ne aşteaptă taman în lumea de dincolo, aici doar ne pregătim!

Aceasta poveste e primita pe mail.