DESPRE FEMEI, ÎN ALT FEL

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Acestea sunt cuvintele rostite de femeile mironosiţe pe când mergeau la mormânt. Unde erau apostolii? Se încuiaseră de frica iudeilor într-o casă, ei,  bărbaţii ce promiseseră că vor merge până la moarte alături de Învăţătorul lor.

Duminica a III-a după Paşti aduce în atenţie rolul femeilor la înviere, rolul femeii creştine în societate, rolul femeii în viaţa de zi cu zi. Aş dori să nu fac referire la părţi patologice ce ţin  de misoginism şi misandrie, nu e cazul şi nu mi-e firea. Aş dori să prezint rolul femeii în viaţă potrivit Scripturii, al cuvintelor din jurul învierii.

Ştim cu toţii că în clipa nefericită în care Iuda a vândut pe Hristos, apostolii s-au risipit. În drumul spre Golgota doar Fecioara Maria şi celelalte femei au însoţit îndeaproape pe Mântuitorul. La picioarele crucii s-au aflat doar femeile străjuind pe  Dumnezeu Fiul, străjuite fiind și ele de soldaţii romani. Iar la înviere au fost prezente înaintea apostolilor, atunci când îngerul le-a spus: nu vă temeţi, când mai apoi însuşi Hristos le-a spus: bucuraţi-vă!

Se spune că femeile au profunzimi sufleteşti mai mari decât bărbaţii că au o inimă caldă şi intuiesc totul din iubire,  că au puterea de a se dărui, aducând lumină şi bucurie. Sunt fiinţe plăpânde, dar cu suflet mare, suflet plin de delicateţe şi gingăşie. Se mai spune că femeile, ca şi florile, se lasă rupte spre a aduce bucurie şi frumuseţe, transformând durerea în lumină. Cum spunea părintele Cleopa: femeia tace luminând şi se jertfeşte tăcând.

Femeile mironosiţe au mers dis-de-dimineaţă la mormânt cu miresmele pe care le pregătiseră, iar asta deşi trupul lui Hristos fusese uns la îngropare. Ele au venit cu altceva, au venit cu miresmele nădejdii şi ale dragostei. Inimile lor, deşi pline de durere, au depăşit bariera fricii, au învins frica cu dragostea iar Hristos le-a spus:  bucuraţi-vă! Ele au reuşit să dea la o parte piatra de la uşa mormântului,  care piatră, zace şi azi deasupra inimilor noastre, transformându-ne în morminte ce aşteaptă să fie deschise spre nădăjduirea trăirii în lumina iubirii.

Şi astăzi lucrurile stau cam la fel. În general bisericile sunt vizitate mai ales de femei. La mormintele celor dragi de obicei tot femeile merg. Ele rabdă şi se bucură mai mult în prezenţa lui Hristos  rabdă mai mult şi în viaţa de zi cu zi,  iar asta este cunoscut şi statistic. Cred că fără femei viaţa nu ar fi avut rost, iar Dumnezeu a văzut asta şi a lucrat spre împărtăşirea iubirii prin creaţie, prin naşterea de viaţă. Indiferent de vârsta lor, la locul potrivit, femeile aduc împlinire. E foarte important să ştim că dincolo de trup, sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, merg în acelaşi loc şi au aceleaşi trăiri.

Nu mă întind la vorbă. M-aş bucura dacă acest spirit al răbdării feminine, al dragostei şi al dorinţei de lumină va fi dus mai departe.  Ele au posibilitatea să manevreze, să modeleze şi simţirile duhovniceşti ale bărbaţilor. Dacă la începuturi Eva a întins bărbatului ei fructul oprit, azi are posibilitatea să-i ofere bucuria primită de la Hristos, are posibilitatea de a da lumii liniştea atât de mult dorită într-o lume tot mai ameninţată de războaie. Iar această bucurie a învierii, a vieţii veşnice, poate fi transmisă ridicând piatra de la uşa inimilor transformate în morminte ale plăcerilor întunecate, ale dorinţelor lipsite de lumină.

Nu vă temeţi; bucuraţi-vă!

VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ!

Veniţi să luaţi lumină! Este strigarea preoţilor către cei care vin cu credinţă spre a primi Lumina veşnică, Lumina lumii, lumina sufletelor noastre cea întru veşnicia trăirii în Hristos, cel ce ne-a ridicat pe noi din stricăciune.

Lumina lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, se revarsă peste întunericul nopţii sufletelor noastre spre a le purta la cunoaşterea adevărului, deoarece „am aflat Lumina cea adevărată, am aflat Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne”.

Veniţi să luaţi lumină, este strigarea ce cheamă pe cei ce vor să-şi cureţe simţirile, pe cei ce vor să-şi lumineze minţile pentru primirea cuvântului dumnezeiesc, pe cei ce vor să primească Cuvântul ce trup s-a făcut, pentru a aduce lumina paradisiacă în întunericul ce cuprinde pământul, în bezna orbitoare a necredinţei ori a credinţei fariseice, în luminarea drumului ce duce spre împărăţia cerurilor.

Chemarea spre primirea luminii aduce multe suflete la uşile bisericilor, numai că puţini ştiu că după ce primeşti lumina trebuie să o păstrezi tot anul, toată viaţa, în candela sufletului. Puţini ştiu că trebuie să păstrăm şi să sporim intensitatea luminii prin primirea lui Hristos în mod real în taina  Sfintei Împărtăşanii, pentru ca aceasta să cureţe locul unde va pâlpâi lumina vieţii în aşteptarea sălăşluirii în locul unde lumina nu se sfârşeşte niciodată. Să fim împărtăşiţi  atât cu lumina Cuvântului cât şi cu Cuvântul ce s-a făcut trup, într-o unire tainică a unei iubiri cum se găseşte în Sfânta Treime

Puţini ştiu că Paştele înseamnă trecere, iar trecerea se face din moarte la viaţă, căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, celui ce-i cântăm cântare de biruinţă. Şi mai puţini ştiu  că Hristos pogorându-se întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat porţile iadului şi a rupt legătura morţii şi a blestemului dat de Dumnezeu Tatăl primilor oameni, oferindu-le drepţilor din iad lumina necesară drumului spre rai, alături de tâlharul îndreptat, ce împreună cu Hristos a păşit pe calea veşniciei fără a gusta răutatea tartarului.

Şi pentru cei ce ştiu şi pentru ce care nu ştiu, a murit şi a înviat Hristos. Şi pentru cei care au postit şi pentru cei care nu au postit. Pentru cei mari şi pentru cei mici, pentru femei şi bărbaţi a spus, bucuraţi-vă,  apoi a zis, nu vă temeţi, pentru că de mii de ani se aştepta ca această bucurie să inunde minţile şi sufletele aflate într-o teamă de moarte perpetuă.

Eu ştiu că sunt oameni care nu cred cu adevărat că a înviat Hristos, care doar mecanic folosesc salutul creştin al învierii. Ştiu că sunt oameni care încă îl aleg pe Baraba. Ştiu şi ştiţi că sunt oameni care de Paşti nu aşteaptă învierea ci iepuraşul cu cadouri. Liberi sunt şi ei ca şi noi, să creadă sau nu. Dar……. .

Dacă Hristos nu ar fi înviat, dacă nu am crede în înviere, aşa cum spune Pavel Corintenilor, zadarnică ar fi credinţa şi propovăduirea noastră. De aceea, din tot sufletul în aceste clipe în care lumina încearcă să biruiască întunericul, să ne îmbrăţişăm (sufleteşte) unii pe alţii, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere, să strigăm  HRISTOS A ÎNVIAT,  să răspundem ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

MI-AM ŞTERS AMINTIRILE

Azi am să încerc să îmbin utilul cu plăcutul, cu timp sau făr’ de timp. Grădină, solar, curte, biserică şi bibliotecă. Ori despre ultima doresc să zic câte ceva. Aşezatul cărţilor e o treabă care-mi place mult. Nu aş fi bun de bibliotecar, în nici un caz nu cred că aş da randament. Pentru că iau cărţile la mână şi încep răsfoitul care se transformă în citit un fragment, pagină şi uit de treabă. Apoi altă carte, altă poveste, aceeaşi poveste, adică cea cu răsfoitul.

Le-am terminat, de aşezat desigur, că de citit le-am citi la timpul lor, integral. Numai că biblioteca mai are şi sertarele ascunse, ştiţi voi, cele cu uşi, cele de şi-ar dori uneori musafirii să le deschidă, să vadă ce şi cum e pe acolo de ordonat. Aşa am auzit, nu că zic din răutate.

În unul din sertare sunt actele, nimic interesant, hârtii oficiale ca la toată lumea. În celălalt însă, am zăbovit ceva vreme. Fotografiile. Nu ai cum să le iei aşa,  ca albume şi să treci mai departe. E mult până deschizi primul album. Apoi se revarsă amintirile. Valuri de nostalgie cu zâmbete şi răscoliri interiore se succed cu fiecare poză. Copilării şi tinereţi, familie şi prieteni, cei ce sunt şi cei ce nu mai sunt, clipe fixate în timp, în minte şi-n suflet prinse în peticele de hârtie alb-negru şi color. Toţi avem aşa ceva. Uneori poate că ne-am dorit  ca pe unele să le ardem, să le rupem. Pe altele le-am dorit tablouri. Indiferent cum sunt, fac parte dintr-un timp al nostru pe care nu-l mai putem modifica, un timp ce nu ne-a săturat, un timp mereu zgârcit şi iute trecător spre a ne transforma în amintiri.

„Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: "Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă” Ecclesiastul I, 8-11

Nu vreau să mă lungesc pentru că iar mă năpădesc amintirile iar prezentul e doar de-o clipă. Trebuie să merg să pregătesc viitorul, ca în filmul acela frumos, Undeva, cândva. Întâlnirea cu viitorul reprezintă scopul pentru care ne străduim în prezent. Iar asta zic nu doar material ci şi spiritual, căci lucrarea noastră trebuie să fie complexă şi completă.

Aşadar mi-am şters amintirile, de praf, căci din suflet şi minte nu am să le şterg niciodată. Sunt timpuri trecute ce-mi folosesc mereu la examenele ce trebuie date la şcoala vieţii, sunt materia, baza a ceea ce sunt azi.

Închei cu acelaşi Ecclesiast, care spune în acelaşi capitol la versetul 14 „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”.