luni, 22 mai 2023

UN CAL PUTERE

 


Într-o lume din ce în mai robotizată, în timpurile în care calul devine doar un animal de poveste, întâlnit rareori pe câte un drum lăturalnic ori, când ți-e lumea mai dragă, în trafic, blocând rândurile de mașini mânate de cai putere, în această lume, chiar și uneltele din gospodăriile noastre, multe dintre ele,  pentru caii lor putere le folosim.

În urmă cu mai bine de patru decenii, pe când caii încă se mai potcoveau ca-n vechime, nu precum puricele din poveste,  cu 99 oca de fier, dar cu potcoave înroșite-n dogoarea focului întețit de foale, în vremea aceea zic, când noi, copiii, adunam potcoavele de prin colbul ulițelor spre a le arunca apoi, pe spate, crezând că ne vor aduce noroc, pe-atunci zic, calul putere nu avea explicație doar în cărțile de fizică, academic, ci și pe malul șanțului, în formule greu de înțeles pentru țâncii ce se strângeau grămadă pe lângă bărbații ce se întorceau osteniți de la CAP, la cârciumă, să-și facă poftă de mâncare cu vreo tărie. Căci pe-atunci, zic asta pentru cei mai tineri, caii și căruțele erau pe drum la orice oră, bicele șfichiuiau aerul și zăbalele/strunele erau la mare căutare pentru caii nărăvași.

Discuțiile, inevitabile de altfel, porneau mereu polemici fără de sfârșit, mereu două tabere, aceleași contraziceri. Care cal e mai bun? Mârțoaga ascultătoare ce nu trage decât căruța goală ori nărăvașul greu de strunit care trage totul? Gloaba care se lasă periată ori buiacul pe care abia pui mâna? Ori, mai ziceau cei pățiți că, la ce bun să ai cal dacă mergi pe lângă el ori, avându-l,  tot tu împingi la căruță. Noi, copiii, ne prăpădeam de râs, dar totul e cu socoteală, căci acum, mare, gândind că nu am spor cu utilajul meu ce are destui cai putere pentru treaba ce o face, am venit la vorba celor bătrâni, împingând, spre a ajuta, mârțoagele putere ale mașinăriei, căci caii putere, uneori, sunt doar pe etichetă, iar vina o poartă cel ce face achiziția, stăpânul, că nu alege decât firma, fără a căuta la dinți, cum făceau geambașii cândva.  Și-apoi, am găsit și-n Scriptură, tot acum, mare, cum că unii cai așa sunt de apreciați încât stăpânii lor le fac toată treaba. Iată: „am mai luat seama la încă un rău de sub soare, ca o greşeală care porneşte de la stăpânitor:  nebunul este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos. Am văzut robi călări pe cai şi căpetenii mergând ca robii pe jos. Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe.” Ecclesiastul 10, 5-8.

Să mai vorbim despre caii din poveste, năzdrăvanii de se hrăneau cu jar și zburau peste norii cerului? Departe de adevăr, azi nu găsești unul să tragă o brazdă sănătoasă, să „meargă singur” printre rânduri „dansând” la comenzile ce vin dinspre hățurile celui care ține biciul nu pentru a lovi, ci doar ca aduce aminte a faptului că neascultarea, ieșirea din rând, strică toată recolta.

Trăim timpurile în care calul putere a rămas doar formula care să determine forța cu care o greutate (75 kg), împotriva forței gravitaționale, este ridicată de la sol într-o secundă, căci astăzi, chiar dacă oferta este generoasă, în sute de CP, a scăzut calitatea celor care au hățurile, a celor care n-ar mai pune umărul să scoată mârțoaga din încurcătură și nici să strunească nărăvașul din smucitură. Azi e simplu, schimbi calul, dacă se dovedește gloabă o dai repede pe lucru de nimic, dacă-i nărăvaș, nu-l îmblânzești, îl dai spre sacrificare. 

Dincolo de caii putere, de forța mașinilor ori chiar a nobilului animal pomenit, rămâne omul. Nu avem definiție pentru „om putere”, dar trebuie să conștientizăm că puterea unui om este limitată, fizic vorbind, nelimitată în gândire, ca potență, desigur, iar în trăire și voință poate fi accelerată în funcție de cât de mult i se dă libertate în lucrare, având deasupra doar biciul conștiinței, struna cumpătării și hățurile echilibrului.

Trageți cât puteți acolo unde sunteți și lucrați în bucurie acolo unde vă este ascultarea fără a vă păsa că alții pot mai mult, în definitiv, sincer, nu știm niciunul ce sarcini grele poartă ceilalți, chiar dacă uneori ni se pare că-i căruța goală.


vineri, 19 mai 2023

VREAU SĂ MĂ VĂD!



 De câte ori clipim într-o zi? Presupun că de sute ori chiar mii de ori, în definitiv e doar un act fizic voluntar ori involuntar menit să cureţe ochiul de mizeriile vizibile ori micrometrice ce pot dăuna vederii. Medical vorbind, vederea este funcţia  prin care imaginile captate de către ochi sunt transmise pe căile optice (celule retiniene şi ganglionare, nerv optic, chiasma optică) la creier.  De câte ori în viaţa noastră, trezindu-ne din somn, am deschis ochii şi am încercat să ne privim în oglindă, fără să ne gândim că, deși noi ne cunoaștem, bine cei din jur ne percep altfel?

Doamne, vreau să văd! Acestea sunt cuvintele orbului vindecat de Hristos. El a fost vindecat de orbire prin tina (noroiul) făcută din pământ. Şi cum altfel, din moment ce pământ suntem după trup, pământul a plinit/vindecat pământul și apa Siloamului a spălat întinăciunea.  Orbul a vrut să vadă, căci orb se născuse, iar hrana sa era mila celorlalți. A vrut să vadă ceea ce doar simțise, a vrut să vadă cele pe care le-a mirosit şi gustat. Orbul a vrut să se vadă pe sine. Putea spune   „Doamne vreau să mă văd”, dar pe sine se știa bine, nu văzuse restul creației, ceea ce era în jurul său. 

Cum se vede omul pe sine? Cum ne vedem noi pe noi înşine? Avem în privirea noastră, cea către noi îndreptată, liniştea smereniei și a păcii interioare? Întrebări retorice, căci fiecare  se priveşte pe sine cu admiraţie, cu îngăduinţă iar uneori chiar cu mândrie.
Aşadar, mă privesc eu pe mine însumi fără amnezia indusă de fardarea viclenei mândrii? Mă privesc lipsit de încătuşarea obroacelor concentrate pe pleoapele slăbite şi incapabile de a vedea adevărul? Cu siguranţă,  de cele mai multe ori, nu. De cele mai multe ori, cu ochii deschişi, larg deschişi, nu vedem decât ceea ce ne place să vedem, nu vedem decât  lucrurile  ce ne aduc satisfacţie, pe ceilalți tratându-i cu indiferență iar lucrurile, după felul lor, fără importanță..

Ori, deseori, privindu-ne, dacă nu ne vedem cine suntem cu adevărat, cum putem privi cu adevărat pe cei din jur? Ştiu, se mai întâmplă uneori ca, scârbiţi fiind de gândurile ori faptele noastre, să nu ne placă de ceea ce vedem în oglindă, iar în oglinda conştiinţei cu atât mai puţin, că e neştearsă şi nu arată adevărul clar.

Așadar, dacă pe noi nu ne vedem decât cum ne place, dacă pe cei din jur îi vedem aşa cum ne convine, Il mai putem vedea pe Dumnezeu? Când suntem în bezna orbirii definitive şi simţim că nu avem scăpare, strigăm: vreau să văd. Când suntem luminaţi doar de autosuficienţă, suntem, de fapt,  orbi sufleteşte, mulţumiţi doar că cele pe care le cerșim de la viață  ni se dau tocmai pentru faptul că-n mândria noastră nu vedem adevărul și măsura lucrurilor. 
 
Voi, sincer,  vedeţi? Că eu, unul, sunt orb uneori. De aceea strig: Doamne, vreau să (mă) văd!