marți, 30 noiembrie 2010

IARA' BEAU, IARA' PETREC


Să nu credeţi că m-a apucat acum cheful de vreun bairam. În nici un caz. Astăzi petrec  alături de sfinţii care m-au înconjurat în 15 ani de preoţie în sfântul altar şi beau din sfântul potir, sângele lui Hristos în ziua în care fac 15 ani de la primirea harului preoţiei spre slujirea lui Hristos şi a oamenilor.

Dacă vreţi „cheful” de azi reprezintă bucuria ce mă încearcă în ziua sfântului Andrei, cel întâi chemat dintre apostoli, cel ce a pus bazele creştinismului pe pământul românesc, ziua în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste capul meu prin punerea mâinilor IPS Vasile Târgovişteanul, făcând dintr-un tânăr oarecare, un preot pentru păstorirea turmei lui Hristos.
Se cuvine dar ca în această zi să dau slavă lui Dumnezeu pentru chemarea la care am fost ales. Şi deşi sunt nevrednic, nădăjduiesc să biruiesc lupta ce o am de dus în parohia binecuvântată în care slujesc .
Când spun că iarăşi beau, iarăşi petrec, spun că nu poţi  sta indiferent la ce se întâmplă atunci când te afli înaintea lui Dumnezeu cerând iertare pentru păcatele tale şi a altor suflete, şi pentru că nu poţi rămâne indiferent, cu frică şi cu dragoste guşti din ceea ce îngerii şi-ar dori să guste şi nu pot, şi te veseleşti împreună cu cei pe care proorocii şi iar fi dorit ca prieteni în timpurile cele mai vechi.
Bucuria duhovnicească ce se dă în sfintele biserici pe muzica părinţilor bisericeşti, pe versurile Scripturii, reprezintă „cheful” la care trebuie să luăm parte cu toţii ca nişte fii ai nunţii cereşti, avându-L ca Mire pe Hristos.
Acesta este motivul pentru care particip trup şi suflet prin slujire la fiecare Liturghie.  Dorinţa de a fi la masă cu Hristos, de a-L primi sub forma Sfintei Împărtăşanii şi de a-L da celor ce vin „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, reprezintă bucuria oricărui slujitor al altarului.
În încheiere, nădăjduiesc că cei care-mi sunt păstoriţi să ia parte cu mine la fiecare Liturghie, pentru ca împreună să ne împărtăşim de masa împărătească ce ne aşteaptă în împărăţia lui Dumnezeu.
Îţi mulţumesc Doamne pentru anii de preoţie cu care m-ai învrednicit şi  iartă pe mine păcătosul!

luni, 29 noiembrie 2010

ZBURATI!



Cine este creştin adevărat, cine citeşte paginile Scripturii, ştie că acestea sunt pline de minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos. Cu toate acestea nu prea cunoaştem prea multe despre copilăria Domnului, decât ceea ce ştim despre tăierea împrejur, despre aducerea la templu la 40 de zile şi despre episodul din templu de la 12 ani. Dar, pentru că mereu există câte un „dar”, din tradiţie mai cunoaştem minuni săvârşite de Hristos. Şi dacă se ştie aproape în unanimitate că prima minune este schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii, dacă am cerceta mai profund am vedea că minune a fost şi săltarea în pântecele Elisabetei a lui Ioan Botezătorul atunci când Maica Domnului s-a dus în vizită la ruda sa, având în pântece pe Hristos. Minune a fost şi la templu, la 12 ani când un copil fiind, a uimit chiar şi pe cei mai învăţaţi cărturari ai vremii prin citirea şi explicarea din Lege.
Aşadar cam atât spune Scriptura. Tradiţia mai spune că Mântuitorul, copil fiind şi jucându-se cu copii din vecini, a mai săvârşit o minune. Aşa se face că mai mulţi copii, alături de Hristos, făceau vrăbiuţe din lut şi le puneau la soare pentru a se usca, fiecare dintre ei lăudându-se cu opera făcută. Ale lui Hristos erau cele mai frumoase, stârnind invidia celor din jur, care roşi de ciudă au început să i le sfărâme pentru a-L amărî pe micul Iisus. Numai că dumnezeirea din copilul ce avea să devină Mântuitorul nostru i-a făcut pe cei din jur să se cutremure şi să fugă disperaţi de ceea ce au văzut şi nu şi-au putut crede ochilor, deoarece Hristos a poruncit vrăbiuţelor de lut aşa: „zburaţi!” În clipa aceea au prins viaţă şi sau ridicat în slava cerului.
Şi dacă nu credeţi acest lucru deoarece nu scrie în Biblie, vreau să vă spun că nouă, celor ce suntem făcuţi din lut, din pământ, ni se va adresa la timpul cuvenit Hristos cu aceeaşi strigare: „zburaţi!” Iar zborul nostru va fi asemenea îngerilor, spre slava lui Dumnezeu.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

INTREBAREA INTREBARILOR


Întrebarea zilei de azi este întrebarea zilei de ieri şi ar trebui să fie întrebarea zilei de mâine de pe buzele tuturor celor care încă nu au găsit răspunsul la întrebarea întrebărilor. Şi întrebarea este veche de 2000 de ani şi frământă o mare sau mică parte a oamenilor din toate timpurile. CE SĂ FAC, CA SĂ MOŞTENESC VIAŢA VEŞNICĂ?.
Este o întrebare legitimă a celui care conştientizează că într-adevăr urmează o viaţă veşnică. Şi când ajungi la această conştientizare e musai să te întrebi cum ajungi acolo. De obicei pentru a ajunge într-un loc apelezi la o hartă, la un ghid, la un GPS, la indicatoare şi la oameni. Pentru a merge într-un loc te pregăteşti cu bani, haine, mâncare şi timp. Pentru iarnă te pregăteşti de lemne sau alt combustibil. Pentru Crăciun şi Anul Nou te aprovizionezi cu hrană cât pentru o juma de an. Dar pentru viaţa veşnică? Pentru împărăţia cerurilor?
 Din convorbirea lui Iisus cu tânărul bogat reiese că pentru acest lucru trebuie să păzeşti ce e scris în lege. Adică să nu minţi, să nu furi, să nu râvneşti la bunul aproapelui, să nu fii desfrânat, să-ţi cinsteşti părinţii, să nu ucizi etc. Lucruri banale la prima vedere, dar lucruri care stau în calea noastră în încercarea de a merge la Dumnezeu.  Noi minţim în fiecare zi, furăm şi ne furăm, ne dorim ceea ce au alţii, suntem desfrânaţi până la cea mai mică celulă a creierului, ne batjocorim înaintaşii, iar idolatria a devenit bază a vieţii căci dumnezeii oamenilor sunt televizoarele, calculatoarele, fotbaliştii şi starurile emisiunilor de tot felul, în timp ce ziua de odihnă a devenit ziua de plimbare şi de cumpărături, că de mers la biserică nici nu se pune problema .
Şi ştiţi ce e cumplit, că facem aceste lucruri şi dorim împărăţia cerurilor ca pe un drept din naştere. Păi dacă citim mai departe Evanghelia vom vedea că în calea mântuirii noastre stă şi bogăţia care este sora zgârceniei şi duşmanul milosteniei. Aproape toţi oamenii vor să fie bogaţi, aproape toţi se văd îmbrăcaţi în porfiră şi vizon, aproape toţi îşi rezidesc hambarele pentru a le face şi mai mari. Şi cu toate aceste vor neapărat să ajungă în rai, să moştenească o împărăţie nestricăcioasă fără să respecte măcar 3 porunci din cele date de Dumnezeu.
Această întrebare, ce să fac să moştenesc împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ar trebui să  ne frământe zilnic, ar trebui să nu ne lase noaptea să dormim, ar trebui să fie temelia faptelor noastre zilnice, ar trebui să umple bisericile şi să ne tocească genunchii.
Cu siguranţă în viaţă v-aţi pus multe întrebări la care aţi primit răspunsuri. Aţi răspuns la întrebări incomode şi greoaie. Un exerciţiu de sinceritate izvorât din credinţă ar trebui să vă macine pe fiecare în parte măcar odată în viaţă.  Fiecare trebuie să-şi pună întrebările: ce am făcut până acum pentru moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu? Sau: ce să fac să moştenesc  viaţa veşnică?
Dacă vi se pare greu, să ştiţi că cele ce la om sunt cu neputinţă, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

vineri, 26 noiembrie 2010

TAIATI COPILUL IN DOUA

Nu de puţine ori citind prin Sfânta Scriptură întâlneşti situaţii pe care le-ai crede fără ieşire, dar pe care Dumnezeu le rezolvă imediat dacă nu direct măcar prin slujitorii săi. Aşa se face că de multe ori când personal sunt pus în situaţia de a lua decizii cruciale, să-mi aduc aminte că tot Dumnezeu îmi descoperă decizia ce trebuie luată, dacă cer acest lucru de La El cu credinţă.
Nu mă întind mult la vorbă şi las Biblia să vorbească. Capitolul III de la cartea a III-a a Regilor ne descoperă cu câtă înţelepciune rezolvă Solomon o situaţie delicată. Această întâmplare are loc imediat după ce a cerut înţelepciune de la Dumnezeu.
„Atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui.
Şi a zis una din femei: "Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea.
 A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă.
 Însă noaptea a muţit fiul acestei femei, căci a adormit peste el.
 Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiut meu, pe care-l născusem".
 Iar cealaltă femeie a zis: "Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!" Iar aceasta îi zicea: "Ba nu, fiul tău este mort şi al meu e viu!" şi vorbeau ele aşa înaintea regelui.
 Atunci regele a zis: "Aceasta zice: Fiul meu este cel viu, iar fiul tău este cel mort; iar aceea zice; Ba nu, fiul tău este cel mort şi fiul meu aste cel viu".
 Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam şi l-a pus la pieptul ci; iar pe fiul ei cel mort l-a pus la pieptul meu.
 Apoi a zis Solomon: "Daţi-mi o sabie"; şi i s-a adus regelui o sabie.
 Şi a zis regele: "Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!"
 Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui, - căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: "Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!" Iar cealaltă a zis: "Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!"
 Şi regele a zis: "Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!"
Nu mai completez nimic. Nădăjduiesc că veţi şti cui să-i cereţi ajutorul când vă aflaţi în situaţii limită.

joi, 25 noiembrie 2010

OMUL CU 4 NEVESTE

Era odată un om care avea 4 neveste.
Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie căci ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa  vecinilor. Totuşi, omul trăia cu teamă că această soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul.
Omul o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna, draguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele.
Prima soşie era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea casei. Totuşi, el nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el  abia o observa!
Într-o zi, omul simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: "Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur."
O întrebă pe cea de-a patra nevastă:
"Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?"
"Nici vorbă!" replică cea de-a patra soţie, şi plecă fară un alt cuvânt.
Răspunsul ei străpunse inima bărbatului ca un cuţit.
Apoi o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
"Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?"
"Nu!" veni răspunsul celei de-a treia soţii. "Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsatori!" Inima omului se strânse de durere.
Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: "Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?" "Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!" replică cea de-a doua soţie. "Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău." Bărbatul fu devastat şi de acest răspuns.
Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale.
Adânc îndurerat, el spuse: "Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!"
În realitate, toţi avem 4 soţii(soţi) în viaţa noastră:
Cea de-a patra soţie - TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim.
Cea de-a treia soţie - AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii.
Cea de-a doua soţie - FAMILIA ŞI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.
Prima soţie - SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goana după averi, bunăstare şi putere. El este singurul care ne va urma oriunde vom merge, el este singurul care va dăinui după moarte, el este esenţa vieţii şi rostul trăirii noastre pe această lume.

Primita pe mail.

miercuri, 24 noiembrie 2010

CE-MI DORESC DE ZIUA MEA

În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate astăzi e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Da' asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară ori te ia valul.
De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce–ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic şi mai tânăr aveam şi eu fantezii cu privire la cadouri. Mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam ba chiar şi un flex. Apoi am mai crescut şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine şi erai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că  oamenii mari sunt la fel ca  cei mici. Dupa ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi că după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei.  Apoi am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, să par mare pe lângă cei mici. Şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli, „nu ştiţi ce cereţi”.
Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumurile pe care călătoresc spre drumul vieţii.
Am primit mereu  cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul. Dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi, cei care mă cunoaşteţi. E cel mai frumos dar primit.
Ce-mi doresc de ziua mea? Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi imi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu.
De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să postaţi comentarii cu ce vă doriţi voi  de la viaţă şi mi-aş dori drept dar din partea voastră să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi. AMIN!

marți, 23 noiembrie 2010

DANS IN PLOAIE

Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 09:00, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:30. L-am invitat să se aşeze știind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… în așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație.
Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii.. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.
Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției.
Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani.
Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el...
Și-atunci îl întreb mirată: “Și dvs. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea"
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiţi.
Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea:
“Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viața!... Căci, în fond, așa este dragostea adevărată ?!… nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a petrecut.
Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.
Viața nu înseamnă să supraviețuiești unei furtuni ci să știi să dansezi în ploaie! Viaţa e un dar de la Dumnezeu.

Primită pe mail.

luni, 22 noiembrie 2010

MMMM CE MIROS!

Mai toată lumea ştie că omul are cinci simţuri de care se foloseşte în viaţă pentru a se manifesta ori pur şi simplu a supravieţui. Mai există şi un al şaselea simţ care este numit intuiţie şi care este un atribut exclusiv al conştiinţei treze, al liberului arbitru. Oricum, intuiţia este un simţ foarte fragil de care nu beneficiază toată lumea în aceeaşi măsură. Ba mai mult, chiar şi în rândul celorlalte simţuri sunt diferenţe între oameni, deoarece în momentele în care unele dispar, celelalte se amplifică, ori unii se nasc cu anumite simţuri alterate şi cu altele ce depăşesc media. Nu poţi vedea dar auzi excelent, nu ai miros dar urechea percepe sunete imposibile pentru un auz normal. Ca să nu mai vorbim de diferenţa între simţul omului comparativ cu cel al animalelor.
Treaba stă în felul următor. Oamenii, în special cei care nu au intuiţia bine dezvoltată, folosindu-se de celelalte simţuri dau note, sau dacă vreţi cataloghează pe cei din jur numai după miros, sau numai după văz, sau doar după ureche.
Nu mi se pare corect să ridici în slăvi o persoană numai pentru că miroase frumos. Nu trebuie să crezi că acea persoană este superioară celorlalţi deoarece foloseşte un parfum de fiţe pentru care s-a făcut reclamă şi la televizor. Nu trebuie să devii exuberant şi să te manifeşti de genul mmm, ce frumos miroase şi să te gândeşti că acea persoană este demnă de încredere. E posibil să te înşeli amarnic. E posibil să spui bleahh când treci pe lângă o persoană ce poate fi respectabilă şi cu bun simţ, dar care poate vine de la lucru sau care poate nu are aceleaşi gusturi rafinate ca tine în materie de cosmetice. Şi bine că nu suntem câini, pentru că omul poate percepe până la zece mii de mirosuri având suprafaţa epitelială olfactivă de numai 10 cm pătraţi, în timp ce câinele cu 170 cm pătraţi simte mult mai mult ca noi, şi e bine aşa deoarece altfel ne-am fi mirosit şi noi ca ei, fără jenă, pentru a ne marca teritoriul.
Eu doresc să vă spun în încheiere că Dumnezeu ne-a creat pe noi în echilibru cu simţurile noastre pentru a ne apropia unii de alţii în încercarea noastră de a ne face viaţa mai uşoară, şi că simţurile nu trebuie alterate la maxim şi continuu cu diferiţi stimuli pentru că atunci apar dezechilibre în manifestările noastre sociale şi personale. Şi când cele cinci simţuri nu lucrează în parametri, să ne folosim de intuiţia personală, cel de-al şaselea simţ, care în mod normal se reglează automat prin credinţă şi care ne ridică, ne repune pe noi cei ce purtăm chipul lui Dumnezeu la demnitatea umană cu care am fost creaţi. Şi zic asta deoarece după chipul lui Dumnezeu am fost creaţi toţi, chiar dacă unii dintre noi miros a X parfum, iar alţii a Y deodorant. 
Cine nu crede lucrul acesta sa priveasca frumusetea florilor si parfumul lor sa-l miroasa, sa vada ca ele traiesc in armonie bucurand ochii si nasurile noastre.
Mmmm, ce miros!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

NU MERITA ASTA ATAT EFORT


De multe ori am avut discuţii cu cei care din anumite motive nu au înţeles rostul postului, al rugăciunii, al răbdării, cu acele persoane care nu s-ar apleca niciodată să facă o metanie ori o îngenunchere motivând dureri ale diferitelor organe ale corpului, care dureri dispar când e vorba de un joc, de un dans, de o paradă. Şi când spun asta nu judec şi nu critic, deoarece cum spuneam, aceste persoane nu realizează importanţa acestor acte şi folosul lor în timp, pentru că valoarea lor nu se vede în primele clipe, ci în clipele în care te aştepţi mai puţin, la  ananghie. Şi deoarece mulţi se întreabă ce rost au toate îngenuncherile, închinările, plecăciunile, posturile şi rugăciunea, am găsit de cuviinţă vă spun o povestioară cu Domnul Iisus Hristos şi sfântul Petru, păstrată în tradiţia bisericească.
Aşa se face că într-o zi călduroasă de vară, sufocantă chiar, Mântuitorul mergea alături de apostolii săi prin văpaia amiezii şi toţi erau cu gândul să ajungă într-un loc răcoros unde să scape de arsurile soarelui. Mântuitorul mergea înaintea lor, Petru după El, apoi ceilalţi. În timpul mersului Mântuitorul a văzut o potcoavă aproape nouă în ţărâna drumului. Şi pentru că avea valoare în acele timpuri, când minereul de fier nu se extrăgea aşa de uşor ca azi i-a spus lui Petru: „Petre i-a potcoava asta că poate ne va folosi”! „E, Doamne,” a zis Petru, „ ce să facem noi cu bucata asta de potcoavă pe căldura asta, nu merită efortul să mă aplec”.Şi  a lăsat-o. Hristos s-a aplecat, a luat-o şi au mers mai departe. La intrarea într-un sat au dat peste o fierărie. Mântuitorul i-a lăsat pe apostoli în drum, a intrat, a vândut potcoava fierarului, a luat bănuţii şi au plecat. În mijlocul satului a găsit o femeie care vindea cireşe şi cu banii de pe potcoavă a cumpărat o poală de fructe. Apoi fără să spună nimic au continuat drumul în aceeaşi ordine. Când şi când, Mântuitorul da drumul unei cireşe pe jos, iar Petru însetat se apleca repede, o lua şi o mânca. Această scenă s-a repetat până când s-au terminat cireşele, moment în care Hristos s-a întors spre Petru şi i-a spus: „ai văzut Petre, te-ai aplecat de nenumărate ori când a fost vorba de mâncare, când a fost vorba de plăcere, dar pentru potcoava din care am cumpărat cireşele ai spus că nu  merită efortul”.
Cam aşa se întâmplă  şi cu noi. Credem că nu merită efortul de a ne pleca şi apleca pentru Dumnezeu, dar suntem în stare să ne tăvălim pe jos şi să ne călcăm în picioare pentru folosul pântecelui. Concluzia, de data asta, o trageţi voi…

vineri, 19 noiembrie 2010

PRIVIGHECIOARA


Această pasăre numită privighecioară este o specie nouă care se înmulţeşte şi se dezvoltă cu repeziciune indiferent de locul unde se află, indiferent de vremuri şi de climă. Se adaptează repede oricărei situaţii. Este omnivoră, ierbivoră şi chiar carnivoră în unele situaţii. Privighecioara reprezintă specia de păsări ce încununează cu succes cele spuse bătrânii înainte, anume că fiecare pasăre pe limba ei piere.
Este foarte adevărat că unii umblă deseori cu cioara vopsită sau că îşi ascund blana de lup cu piei de oaie. Dar să te dai taman privighetoare prin penaj şi să cânţi ca struţul e o mare greşeală.
Şi dacă am terminat cu clasificarea regnului din care face parte pasărea din postare, doresc să vă spun că sunt deranjat cumplit în momentele în care  sunt pus în situaţia de a asculta semeni de-ai  noştri care, în încercarea palidă de a se da privighetori  stârnesc mila sau râsul celor din jur.
Nu fac referire la vreo categorie socială sau vreo meserie în mod direct. Fac referire la toţi aceia care se laudă, se mândresc, mint cu neruşinare despre anumite lucruri de ei făcute în viaţă, dar care sunt împrumutate de la alţii sau alţii au trudit să le scoată la lumină. E plin pământul de plagiaturi. De la lucrări de licenţe, descoperiri medicale, melodii de orice gen şi până la invenţii sofisticate ori citate celebre. Oricine se poate da mare astăzi în faţa cunoscuţilor cu un lucru făcut de altul, primind cel puţin aplauze, fără nici o remuşcare. Ba de multe ori repetând minciuna unii chiar cred că ei sunt distinşii inventatori ai produsului prezentat.
Ceea ce este mai trist e că dacă la început aceste lucruri atingeau doar partea materială. Astăzi privigheciorile, aceşti maeştri ai minciunii, fură identitatea omului, încearcă să fure sufletul omului cu orice metodă, fură viaţa omului. Cu cuvinte mieroase, cu vorbe dulci, cu cadouri subtile, cu aşa-zise facilităţi, cu tertipuri de tot felul vrăjesc într-un fel anume, ca un tril de priveghetoare  autentică, pe credulii şi oropsiţii vieţii cotidiene. 
Privigheciorile fac parte din acea specie necreată de Dumnezeu, ele fiind persoanele care nu au nici un Dumnezeu, persoanele care nu fac nimic concret niciodată, scopul lor fiind acela de a se face ascultate şi urmate. Le găsim peste tot. Se vor înmulţi şi vor strica recolta lui Dumnezeu. Stârpirea lor se fa face la secerişul final, când vor fi strânse alături de neghină. Până atunci, pentru a vă feri de cântecul fals şi plagiat de privighecioară, încercaţi să ascultaţi originalul şi veţi vedea că nu degeaba a spus Hristos cine are urechi de auzit să audă.

marți, 16 noiembrie 2010

STIATI CA...?

Credincioşii ortodocşi încep pregătirea duhovnicească pentru Naşterea Domnului. Postul Crăciunului este unul luminos, întrucât în Postul Naşterii Domnului, care ţine 40 de zile, sunt numai pomeniri ale bucuriei, ale nădejdii de bucurie. Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la toate lucrurile rele, care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Însă, odată cu gândurile noastre, în post ne angajăm şi la o disciplină în ceea ce priveşte hrana. Ne folosim numai de hrana vegetală şi, în zilele hotărâte pentru dezlegare, folosim peşte şi untdelemn. Astfel, din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. 
 Postul Crăciunului aminteşte de postul îndelungat al patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa se cuvine să aştepte creştinii, pentru a putea întâmpina prin ajunare Cuvântul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. „Este un post luminos, întrucât ne pregătim pentru o bucurie. În Postul Crăciunului sunt numai pomeniri ale bucuriei, ale nădejdii de bucurie. Ne gândim la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ne gândim la Maica Preacurată, ne gândim la Dreptul Iosif, ales de Dumnezeu pentru a fi ocrotitor al Domnului Hristos, ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, ne gândim la iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, care L-a trimis pe Fiul său în lume, ne gândim la iubirea Fiului lui Dumnezeu, care, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut Om.
Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni. Postul e un act liber consimţit, reglementat de disciplina religioasă pentru a întâmpina un eveniment important în istoria mântuirii. Acum, creştinii trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a se pregăti sufleteşte pentru primirea, în ieslea sufletului, a Pruncului întrupat. 
Un post mai uşor, dezlegări la peşte 
Însă, odată cu gândurile noastre, în post ne angajăm şi la o disciplină în ceea ce priveşte hrana, pentru că aşa este rânduiala Bisericii noastre. Ne folosim numai de hrana vegetală şi, în zilele hotărâte pentru dezlegare, folosim peşte şi untdelemn. 
Astfel, din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie-16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin/ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peştişor. 
Potrivit părintelui Ene Branişte („Liturgica generală“), acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinţilor Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se îngăduie şi peşte (cu excepţia perioadei dintre 20 şi 25 decembrie, când postul devine mai aspru). Dacă lunea, marţea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea, la vin şi untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot aşa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin. 

Sursa basilica.ro

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

STIU CA NU CREDETI, DAR ASA ESTE

Povestea e veche, personajele sunt întruchiparea multora dintre noi, învăţătura este clară şi de multe ori nebăgată în seamă. E vorba despre un lucru care se află la îndemâna tuturor dar lipseşte cu desăvârşire.
Acestea fiind zise vă spun că un călugăr din aceia care-şi duc viaţa prin pustiuri şi mai puţin pe la mănăstire, coborând într-o zi de duminică din muntele unde se nevoia la biserica din sat, a învăţat o lecţie. Şi cum de multe ori în ziua de sărbătoare când omul normal ar trebui să vină la biserică se întâmplă să mai fie şi zi de târg, călugărul din povestire s-a întâlnit pe calea s-a cu un om zgribulit din cauza frigului de afară şi milos din fire, şi din dorinţa dea respecta cuvântul Evangheliei, s-a dezbrăcat de haină şi a dat-o celui dezbrăcat. Călugărul a mers la slujbă, iar la ora prânzului ieşind din biserică l-a văzut pe cel ce-l miluise beat şi fără haină. În sinea sa a gândit astfel: „bine Doamne, eu am i-am dat haina şi el a vândut-o pe băutură” şi a plecat supărat spre chilia sa. Numai că noaptea L-a visat pe Hristos îmbrăcat cu haina sa. Iar Hristos i-a spus: „să nu te mai întristezi, deoarece tu ţi-ai făcut bine datoria, şi iată eu port haina ta; e vina lui că a vândut-o pe bautura”.
Cam aşa se întâmplă oameni buni şi cu noi. De multe ori ne ferim să facem binele căutând scuze puerile. De multe ori milostenia, căci de ea e vorba în postare, e o acţiune frumoasă şi creştinească mai ales când e făcută de alţii şi nu de noi. De a ceea pregătindu-ne pentru postul Crăciunului vă readuc aminte că haina pe care noi nu o mai purtăm de mult nu e a noastră, ci a celui ce nu o are deloc şi că mâncarea pe care noi o aruncăm e a celor care nu au ce mânca(nu a puturoşilor).
În final vă spun: fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui;
cel ce-şi dă, lui îşi dă; 
dar din dar se face raiul.

vineri, 12 noiembrie 2010

ITP

ITP, adică Inspecţie Tehnică Periodică, acea revizie care se face anumitor maşini şi utilaje la o perioadă determinată pentru a se evalua starea tehnică a respectivului instrument, moment în care se declară capacitatea de funcţionare în parametrii stabiliţi fără a pune în pericol pe cel ce-l manevrează sau pe cei ce intră în contact (nu neapărat fizic) cu respectivele utilaje.
Şi dacă v-am băgat în ceaţă rău de tot trebuie să vă spun că am făcut ITP-ul maşinii şi că spre mulţumirea mea încă mai rezistă. În fine, nu asta e important. E foarte important însă să vă reamintesc un lucru. Oamenii sunt în mare parte foarte atenţi  la lucrurile de care se folosesc: maşini, cuptoare, televizoare, calculatoare etc., care instrumente sunt mereu cu inspecţia la zi, cu upgradul şi updatul actualizat, cu asigurarea şi cauciucurile conform regulamentului, cu garanţia produsului minuţios executate. Şi nu zic că e rău, e bine, dar e rău când omul nu-şi face revizia personală, pentru că dacă pentru maşină faci ce faci şi pui un ban de-o parte, pentru un consult medical măcar la doi ani nu găseşti nici bani nici timp. Pentru asigurare strângi ban pe ban, pentru suflet nu ai timp nici măcar o duminică să-l asiguri cu o brumă de rugăciune. Oamenii se mândresc cu  maşini full options şi în plan personal sunt găunoşi şi pe dinăuntru şi pe dinafară.
Este foarte adevărat că nouă Dumnezeu ne-a dat o libertate deplină în acţiune şi nu Îi contest acest gest de iubire, deşi de multe ori stau şi gândesc omeneşte dacă nu cumva într-o formă sau alta era bine să fim obligaţi să facem un ITP anual trupesc şi sufletesc, pentru că aşa cum constatăm, din cauza dereglărilor de direcţie, frână şi lumini, oamenii se ciocnesc la tot pasul, provocând răni adânci atât în corp cât şi în suflet, deoarece certurile, divorţurile, consumul de produse halucinogene, foametea, grija pentru ziua de mâine, sunt roadele lipsei unui control amănunţit al stării omului, al omenirii, care în timp vor duce sigur la un blocaj general din care numai Dumnezeu ştie cum vom mai ieşi.  
Din dorinţa de a nu deveni pisălog, nu insist cu alte exemple. Doresc numai să deschideţi pagina cărţii vieţii personale la pagina unde v-aţi făcut ultima inspecţie amănunţită trupească (medicală) şi sufletească. Aveţi grijă că fiecare dintre noi este pasibil să facă un accident major sau minor din pricina faptului că nu avem o inspecţie făcută de curând şi că putem provoca răni trupului şi sufletului nostru, dar şi sufletelor  celor ce trăiesc pe lângă noi.
Pentru cazuri medicale nu dau sfaturi, că sunt alţii care pot face asta, pentru inspecţii periodice sufleteşti încerc să ajut cum pot şi ştiu. Uneori chiar şi cu comentarii şi gânduri bune îi putem ajuta pe cei de lângă noi, îi putem conştientiza de faptul că un ITP personal ne poate feri de accidente neplăcute pe drumul vieţii.

vineri, 5 noiembrie 2010

BAGATI-AS SARMA-N NAS

Deşi îmi asum riscul de a supăra pe unii dintre cititorii mei, deşi unii mă vor privi cu dispreţ şi alţii cu oareşce admiraţie, trebuie să spun ce am pe suflet.
Nu ştiu cum înţeleg unii libertatea. Nu ştiu de ce libertatea unora se manifestă retrograd, cu tendinţă de a imita vieţuitoarele patrupede şi denaturând frumuseţea naturală cu care au fost creaţi. Nu înţeleg de ce se caută ca acele lucruri care sunt nefireşti să fie impuse ca normale, vezi homosexualitatea cu toate ramurile ei, minciuna, alcoolul, fumatul, drogurile. Bineînţeles acestea sunt recomandate doar în doze mici, că altfel dăunează grav sănătăţii. Să fim serioşi.
Acu spre argumentare am să vă spun un banc. Un bătrân de vreo 95 de ani a mers la ambasada unui stat civilizat să ceară azil. Bineînţeles că a fost întrebat motivul, ţinând cont de vârstă , iar bătrânul a argumentat astfel: „dragilor, în copilăria mea homosexualitatea era pedepsită cu moartea. În adolescenţă se pedepsea cu închisoarea pe viaţă. La maturitate cu amendă. La bătrâneţe deja se practică în libertate, ceea ce mă face să plec, până nu devine obligatorie”.
Şi dacă un pic credeţi am derapat am să vă spun că în copilăria mea era o vorbă care zicea: „băgaţi-aş sârmă-n rât”. Că porcului aşa i se face când se face rău şi strică tot. Iaca eu nu mai sunt copil dar văd pe zi ce trece tot mai multe persoane cu sârmă-n nas, că nu pot zice rât. Bine, nu i se mai spune sârmă azi, i se spune pierce, şi se pune şi-n nas, şi în buric şi în sprânceană şi în limbă şi în alte locuri ce nu merită a fi pomenite, că aşa e la modă. Mă gândesc cu groază să nu devină obligatorii. E cumplit numai când mă gândesc cum aş putea să arăt cu un belciug, că aşa se numea academic pe vremuri, în vreo parte a corpului pentru a fi trendy.
Revin la primele cuvinte ale postării. Nu am nimic cu nimeni şi nici cu libertatea nimănui de a se exprima. Eu doar privesc lucrurile din prisma a ceea ce m-a  creat pe mine Dumnezeu să fiu, anume Om. Iar omul prin verticalitatea sa nu se poate asemăna cu animalele ce i-au fost date în stăpânire, fie chiar şi prin îmblânzirea lor făcută ci introducerea belciugelor în nas, zăbalei în gură, a frâului şi a lanţului
Acum, vă rog să mă iertaţi pentru punctul de vedere exprimat, şi vă asigur că mă rog ca cei care au asemenea obiecte prin corp, să fie feriţi fulger şi alte intemperii care au legătură cu metalele, nădăjduind totodată că poate cu trecerea timpului vor conştientiza că tot mai frumos ar arăta dacă s-ar păstra cum i-a creat Dumnezeu prin părinţii lor. Ceea ce este trist e că de multe ori chiar părinţii îşi încurajează fii la asemenea împodobiri.

marți, 2 noiembrie 2010

ABSENT NEMOTIVAT

Mulţi dintre cei care citiţi  această postare deja aţi terminat demult şcoala, mulţi sunteţi la şcoală încă, şi toţi, inclusiv eu, suntem cursanţi la şcoala vieţii zi de zi.
Fără îndoială că fiecare elev în viaţa lui a lipsit, chiulit de la şcoală măcar odată. Nu cred că este elev căruia să nu-i fi venit vreodată în gând ca să renunţe la şcoală, că şcoala este plictisitoare, obositoare şi în ziua de azi şi costisitoare. Plus că stai cu stres că ţi se dă extemporal, testare, că eşti scos la lecţia pe care nu ai pregătit-o, şi că te vei face de râs în faţa cunoscuţilor.
Numai că asta nu e nimic.  Există ceva şi mai înfricoşător. Există lucrarea de control care se dă la sfârşitul vieţii pământeşti, şi este prezenţa care se face la absolvirea acestei şcoli a vieţii. Nu se va întâmpla exact cum spun eu în această postare, decât  într-o oarecare formă, pentru că eu nu încerc decât să mai aduc aminte celor cu temele nefăcute şi chiulangiilor că sfârşitul este pentru toată lumea, aşa cum iarna vine şi la cei care şi-au luat lemne, şi la cei care nu şi-au luat.
Aşadar, e lesne să-ţi închipui cum la sfârşitul acestei lumi, când toţi cei ce am trecut prin viaţa trupească ne aflăm în faţa celui ce strigă numele celor ce au absolvit, iar în urma acestei prezenţe la care se dau premii să te auzi strigat printre cei ce au primit coroniţă.
Şi e uşor să îţi închipui cum pe podium se vor urca apostolii, proorocii, mucenicii, drepţii, cuvioşii cei drepţi, cum vor primi menţiuni cei care şi-au închinat viaţa lui Hristos şi şi-au dus crucea fără cârtire. Vom vedea apoi pe cei care nu au ajuns la nivelul celor mai sus menţionaţi dar prin viaţa curată, prin prezenţa la biserică, prin posturi şi rugăciune au absolvit şcoala vieţii aidoma elevilor care nu iau locul întâi dar merg mai departe alături de premianţi.
Întrebarea fraţii mei este următoarea. Când te va striga Hristos tu unde te vei afla? În rândul celor care au chiulit toată viaţa de la biserică, în rândul acelora care nu au învăţat niciodată din ceea ce a predat Hristos în Biserica Sa, în rândul celor care au dat cu piatra, în rândul celor care vor rămâne repetenţi pe vecie? Nu tânjeşti să fii şi tu în rândul celor cu coroniţă, în rândul celor lăudaţi pentru efortul lor?
Dacă vrei acest lucru, nu trebuie să fii mereu absent nemotivat de la şcoala vieţii, de la materia care se predă în fiecare duminică şi sărbătoare în Sfânta Biserică. Şi nu trebuie doar să faci act de prezenţă. Trebuie să-ţi însuşeşti ceea ce se învaţă acolo, că poate pe drumul vieţii vei întâlni şi pe repetenţii care vor dori să te atragă în ceata lor.
Eu vă îndemn, indiferent cât vi se va părea de greu, să vă duceţi crucea ca nişte elevi silitori pentru ca la strigarea catalogului de la sfârşitul acestei şcoli de viaţă să nu fiţi repetenţi, să nu fiţi absenţi nemotivaţi.