Am avut câteva postări mai vechi în care am vorbit despre moarte, morţi, sicrie şi morminte, care au fost tare dezbătute. Azi am să vorbesc despre cei morţi, într-o lumină mai caldă, lăsând deoparte obiceiurile costisitoare şi părerile lumeşti deseori dăunătoare. „De mortuis nihil nisi bene”, ori, mai pe româneşte, despre morţi numai de bine.
Nu ştiu dacă vreodată aţi avut momente în care v-aţi aflat faţă în faţă cu moartea sau, dacă v-aţi văzut moartea cu ochii, cum zice românul. Ori nu ştiu dacă vreodată v-aţi visat morţi. Eu am trecut prin aceste stări, normale zic eu, stări oferite de situaţii limită ale vieţii ori de somnul afectat de gânduri şi probleme cotidiene.
Apoi ar mai fi ceva. Nu există om în lumea asta care să nu aibă pe cineva plecat din această lume, în formă spirituală. Nu cred că e cineva care nu şi-ar dori, măcar şi pentru o oră, să mai stea de vorbă cu un bunic/bunică, mamă sau tată, frate sau chiar fiu, ce au lăsat toate şi au plecat la întâlnirea cu veşnicia, cu Viaţa. În sufletul nostru ne-am dori să ştim cum sunt ei acolo, dacă le e bine sau nu.
În spectru vizual nu putem face acest lucru. Numai că dragostea noastră pentru ei se transformă în rugăciuni şi pomeniri, în reculegere şi speranţă. Deseori m-am gândit şi mi-a plăcut să cred că atunci când slujesc la o pomenire a morţilor, sufletul lor se află lângă noi încercând să dea lacrimilor de durere, strălucirea lacrimilor de nădejde, a nădejdii reîntâlnirii dincolo de bariera trupului. Căci atunci când coşurile din biserică sunt luminate de lumânări pâlpâinde şi cei vii stau în rugăciune cu lacrimi la ochi, te gândeşti că fiecare suflet pomenit, „vine” la ai săi ca acasă, la lumina slabă a lumânării, o lumină ce simbolizează Lumina veşniciei în care sufletul vieţuieşte hrănit cu dragoste nesfârşită. Aş putea veni acum cu multe versete scripturistice pentru a vedea rostul rugăciunii pentru cei adormiţi, căci nu sunt morţi în sensul trecerii în „nefiinţă” cum greşit se spune uneori. Doar două menţionez, şi zic ce spune Hristos "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) apoi vin cu cuvintele lui Pavel ce spune „faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Timotei 3-1) Ori dacă pentru El toţi sunt vii, ne rugăm pentru ei, pentru cei adormiţi, ca pentru unii vii, chiar dacă nu mai sunt în trup lângă noi. Nu mai zic de faptul că va veni vremea când şi noi vom merge acolo, ne vor reîntâlni şi vor şti ce am făcut pentru ei, şi poate, la rândul nostru vom aştepta comuniunea prin rugăciune cu cei rămaşi aici.
Realitatea morţii este de netăgăduit, şi zic asta de momentul trecerii, de moartea ca moment al despărţirii sufletului de trup. Realitatea putrezirii trupeşti este palpabilă, personal am văzut-o de sute şi sute de ori.. Realitatea este că avem nevoie de comuniunea prin rugăciune cu cei adormiţi. Chiar şi pomenile făcute reprezintă într-un fel dorinţa noastră de ai reaşeza la masa întinsă, lângă cei dragi. De aici şi pomenirile, milostenia sau pomana făcută de noi, cu cei vii, pentru cei morţi. Biblia spune aşa „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35) E drept, azi există tendinţa de epatare, foarte des pomenile/milosteniile se fac cu fast, pentru laudă, şi de cele mai multe ori tot cu cei care-s îndestulaţi. Mai avem de lucru aici, majoritatea, dar deja e alt subiect ce merită tratat separat, special.
Nu vă mai reţin cu vorbe multe. Vream să vă spun că sâmbătă se face pomenirea morţilor. Poate aşa, măcar şi în treacăt, vă veţi aduce aminte de moşi, strămoşi, părinţi, soţi ori fii plecaţi de aici spre un loc mai bun pentru care s-au pregătit cât au fost în trup. Nu cred că lor le-a fost mai uşor ca nouă în această viaţă şi de aceea trebuie să ne rugăm pentru iertarea greşelilor lor.
Memento mori!