duminică, 16 iulie 2017

PE DRUMUL SPRE RAI NU-I NICIUN FIR DE IARBĂ


I
De copil mi s-a părut fascinantă ideea de a pleca la drum, cu atât mai mult cu cât, copil fiind, credeam că undeva se află un loc în care capătul pământului chiar există la propriu, un loc în care hăul se iţeşte înaintea ochilor şi spaţiul se rezumă la un nod în gât şi-o spasmă a inimii înfricoşate. De bună seamă că timpul a trecut şi dorul de a pleca la drum nu doar că n-a dispărut, ci s-a accentuat, dorinţa de a vedea cât mai multe, dorinţa de a cunoaşte devenind de fiecare dată un bun motiv de a încerca drumurile încât să dau mereu de cel mai bun, că doar ştim cum ziceau latinii: via recta semper bona.
Că nu există marginea pământului m-am lămurit de ceva decenii, dar acum altu-i baiul, că doresc să găsesc cel mai bun drum spre rai, că-s mai multe, numai că pe unele încă nu-s atât de vrednic să păşesc, pentru care motiv am considerat că olea’ de căţărare nu mi-ar strica, măcar aşa, să-mi demostrez cât sunt de mic, măcar atât, cât să realizez cât sunt de slab.  Şi am făcut şi-n vara asta nişte paşi, mărunţi de tot, că mari n-am prea avut cum, încercând în cea mai toridă zi a verii, alături de câţiva buni prieteni, un suiş pieptiş într-un loc binecuvântat, într-o mare grădină, scăldată de-a lungul celor 60 de km lungime şi aproape 12 lăţime, de apele Mării Egee.
Athonul, vârful greu de atins al Muntelui Athos, este un loc ce îmbie cu un petic de cer sub care nu se poate dormi decât cu ochii spre bolta mult prea înstelată, după o rugăciune scurtă şi caldă, după ce bei, fără să clipeşti vreun pic şi fără vreun moft, câteva guri de apă de ploaie, singura apă ce există la 2033 m. Iar vârful, cu adevărat, nu de pe uscat îl poţi vedea în toată splendoarea, nici când stai pe el, ci-n umbra pe care o lasă în apus în apa mării.

Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”. Da, plecând la drum nu mi-am închipuit că o să fie atât de istovitor şi atât de frumos deopotrivă. Rucsacul, ticsit de lucruri şi bine ancorat în spate, aparent uşor la început (peste 20 kg) tinde să atârne cât păcatele unei vieţi întregi în cârca tot mai cocoşată de urcuşul spre o golgotă mult prea uşoară dacă e s-o comparăm cu suferinţa multor semeni. Pietrele ascuţite şi pragurile tot mai abrupte, căldura infernală şi lipsa apei, vârful ce abia se vede şi gândul că n-ai să reuşeşti sunt adevăraţi duşmani. Numai izvorul de apă de la stavros (cruce)
şi ciorba acră de varză de la chilia părintelui Caliopie (pustnic român, senin ca un copil şi bucuros de graiul românesc ce i-a năvălit în „ogradă”, singur nevoitor într-o chilie la care abia dacă ajung vulturii,) ne-au mai întărit, desigur, dincolo de mângâierea ce se simte în mai tot muntele ca venind de la Maica Domnului, cea care, conform tradiţiei, poartă de grijă întregului ţinut. Şi chiar se simte acest lucru.

De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti”. La Panaghia, ultimul popas înainte de asaltul final s-a făcut socoteala apei, doar 6 litri la 10 oameni, ca şi cum ai împărţi un litru de apă la 5 elefanţi, inuman de puţin. Şi totuşi, fără clipire, am plecat. Dureros de greu, limitele umane însă, atunci când sunt străjuite de o voinţă scăldată-n credinţă, devin laxe, se întind mai mult decât am crede cu putinţă. Acum zâmbesc când mă gândesc că ultima sută de metri putea fi ultima pentru fiecare din noi, că abandonul era mai aproape de noi decât tricourile ce se zbiciseră de zeci de ori pe noi în ultimii 18 km de urcuş. Hristos a căzut în drumul spre Golgota şi nu s-a dat bătut, purtând cu adevărat o sarcină imensă, purtând cu sine, fiinţial, fiecare suflet de sub cer. Am rezistat şi noi, ajungând pe vârf, la umbra crucii, în apusul blând al unui soare ce nu ne-a iertat nicio clipă de-a lungul zilei.        
„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Cine crede că-s uşoare coborârile, se înşală, căci dacă a urca reprezintă o luptă, a coborî înseamnă resemnare, chiar şi fizic vorbind. Paşii de întoarcere descopereau o potecă colţuroasă şi abruptă pe care nici nu-ţi venea a crede că ai călcat-o la urcare. Şi peste toate, dincolo de crampe, sete, soare şi nemâncare, plutea acel aer de amărăciune, identic cu starea aceea pe care o simţeai când erai copil ştiind că trebuie să pleci din casa bunicilor, din vacanţă, spre şcoală şi spre locurile în care parcă nu eşti atât de mângâiat şi ocrotit aşa cum ai fost în toate clipele de bucurie ale unor zile în care singura grijă era aceea de a te bucura de binecuvântarea Cerului sub care ai dormit, departe de tumultul unei lumi în care cerul nu mai e decât imaginea unui desktop.


II
Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?  Am zis, nu de puţine ori, că niciodată n-am avut un concediu aşa cum au foarte mulţi oameni, cap-coadă, că zilele libere le iau fragmentat, după caz şi posibilităţi, dar fără să cârtesc pentru asta, conştient fiind că-s mulţi care nici de asemenea frânturi nu se pot bucura.  Şi dacă urcuşul Athonului a fost o binecuvântată încercare, coborârea unui munte de la noi, de data asta cu maşina, a fost  binecuvântată încercare, venită, recunosc, după 4 zile de trândăveală în care am cam uitat de faptul că ispitele alea ce întăresc sufletul sunt lăsate nu să ne piardă, ci să ne călească.
Serpentină după serpentină, gropi, pietre şi utilaje, lucrări ce parcă nu se mai sfârşesc niciodată, puncte de reper pe-o hartă trasată aparent haotic sub un cer impecabil. Inefabil? Da, aş putea spune şi asta, doar că până şi lucrurile de nedescris tot au descrierea lor. Ştii, când ai uneori câte un vis frumos, vine cercetarea, zguduirea, coşmarul, iar trezirea este bruscă şi crudă. Bubuitura am simţit-o din plin, aproape că am şi ştiut ce urmează, aşa că cele 30 de secunde ce au durat până la aprinderea senzorului din bord n-au fost decât  vidul creat instantaneu între inimă şi creier. Baia de ulei spartă pe un munte zdruncinat de excavatoare e o încercare, nu-i de glumă, că nici în plină civilizaţie nu-i uşor. 
Telefonul aproape mort, chit că era băgat non-stop la încărcat, nu făcea faţă waze-ului, localizării satelitare, reţelelor de telefonie şi apelurilor către service-urile ce ar fi putut trimite o platformă, asta într-o zi de vineri, când mai toţi trag obloanele. Şi n-a mai fost nevoie, că vreo 7 km am coborât la servo-muşchi, cu motorul oprit, ocolind cu greu transportoarele de piatră concasată ce apăreau la tot pasul. M-a întrebat acum câteva zile o prietenă ce fac atunci când nu mai am ce face. Desigur, mă rog, dar mai pe româneşte aş putea să zic că-n acele momente cel mai bine se potriveşte zicala: „Dumnezeu cu mila”. Poate că vă vine greu să credeţi, dar toată încercarea a fost trecută cu brio doar cu linişte sufletească, cu două tuburi de lipici puternic care, culmea, după sute de km pare să reziste, chiar dacă găurile, la poziţia aia, ar fi dat de înţeles că înoptarea pe un munte necunoscut ar fi fost singura variantă.
 „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”.
Drumul m-a inspirat meu, iar drumuri fac zi de zi, mii şi mii de km anual, ca şi cum în toată vremea aş căuta cea mai bună cale şi cel mai scurtă potecă pe drumul acela ce aduce bucurie deplină sufletului. Un lucru este clar, pe drumul spre rai nu există niciun fir de iarbă, pe drumul spre rai doar colţuroase pietre şi gropi înşelătoare poţi găsi. Aproape că-ţi vine să renunţi când, privind de departe, observi că-s alte drumuri, ademenitoare, frumos pavate, ce te imbie s-o iei pe cărări ce nu duc decât, de multe ori, doar spre înfundate momente de viaţă ori spre pierzare.


Eu n-am ajuns la rai, departe-s de acea cărare, încă, dar am văzut că raiul, ce-i aparent atât de departe, nu-i decât la o aruncătură de băţ, trebuie numai să calci pe colţuroasele pietre şi, simţind în talpă mângâiere, să-ţi dai seama că că iarba creşte abia pe acea cărare numai după ce ai lăsat acolo un strop de sudoare şi-o picătură de sânge. 

duminică, 14 mai 2017

CER VARIABIL


Astăzi cerul va fi variabil”, cam aşa anunţa o prezentatoare la tv, arătând spre nicăieri către o hartă plină de simboluri ce punctau ici-colo câte un loc peste care musai ar fi trebuit să treacă soarele majestuos ori, după caz, norii să-şi facă siesta. Uneori formularea e suplimentată cu „variabil, mai mult senin”, dar numai pentru unii, căci pentru alţii este „variabil, mai mult noros”.
Acum ceva zile am citit o pildă deosebită, pare-se că  veche, de mii de ani, de pe vremea regelui David, cel care, pe lângă minunaţii psalmi scrişi, pe lângă anii glorioşi de domnie, va fi făcut şi greşeli omeneşti,  parte din ele plânse în rândurile scrie peste ani.  Zice-se dar că regele, într-o zi, pe când se tot plimba îngândurat cu cele ale domniei, i-a cerut bijutierului de la palat să-i facă un inel la care, atunci când se va uita şi e trist, să se însenineze, iar când va fi vesel, de se va uita, să se întristeze. Trei zile, atât a avut bijutierul termen, iar după primirea poruncii n-a mai închis un ochi, tot frământându-se cum şi ce să facă să-l mulţumească pe rege. Şi dacă primele două zile au trecut cum au trecut, în cea de a treia zi, bijutuierul, abătut, pierdut, gândindu-se numai la clipa în care-şi va pierde capul, s-a întâlnit cu un copilaş, nimeni altul decât fiul regelui, Solomon, cel ce cu înţelepciune, peste ani, va conduce regatul tatălui său. De bună seamă că tânărul copil îl ştia pe bijutier şi, văzându-l trist, a reacţionat ca orice copil, întrebând care-i necazul. Auzind păsul celui care mânuia aurul şi argintul palatului, copilul a zâmbit şi i-a şoptit ceva la ureche bijutierului care, lumnat la faţă, a fugit spre atelier. E lesne de înţleles că regele l-a chemat a doua zi cu inelul cerut, iar în ziua sorocului regele era chiar supărat. A luat inelul, l-a studiat, s-a înseninat la faţă şi a poruncit să i se dea bijutierului doi saci cu galbeni drept răsplată. Pe inel au fost inscripţionate cuvintele: ŞI ASTA VA TRECE”!
Cer variabil, un cer care-i tot timpul de-asupra noastră alternând cu zile însorite ori cu mohorâte momente în care, aflându-ne pe drumul vieţii, trebuie să înfruntăm cu aceeaşi dragoste de a trăi, atât linele coborâri de bucurie, cât şi sinuoasele coline de încercare, de tristeţe.  
M-aş fi întins mai mult la scris, dar ştiu că mulţimea vorbelor mele nu va reuşi nicidecum să peticească  la infinit bucăţile de cer lipsă din sufletele celor care nu reuşesc să mai zărească orizontul. Oare dacă cerul s-ar fi oglindit perfect pe pământ, unde le-ar fi fost frică oamenilor să calce, pe straturile plimbăreţilor nori ce sunt ca nişte băltoace celeste ori pe bucăţile de senin, la fel de curate ca obrazul unui prunc,  ce niciodată nu trebuie murdărit?

Aşa cum  înălţimea cerului şi adâncul pământului sunt lucruri nepătrunse şi de neînţeles, tot aşa şi sufletele oamenilor. 

duminică, 16 aprilie 2017

MAI AVEŢI LUMINĂ?


„Mai aveţi lumină”? Da, chiar, mai aveţi? Eu vă întreb asta pentru că am fost întrebat la rându-mi, dar nu într-o beznă de necunoaştere, ci în zorii unei zile ce taman se întrupa din lumina unei nopţi plină de lumină. Cum aţi răspunde la acestă întrebare unui om, un străin care, dând roată-roată 7 sate pentru a găsi un pic de anafură, găseşte, la o oră la care nici măcar cocoşii nu se grăbesc spre treabă, un om cu un aspirator şi-un şpaclu (pentru curățat ceara) taman în locul în care cu ceva ore înainte cursese lumină. 
„Mai avem (încă) lumină, vă aduc acum”, este destulă, este la candela  ce încă pâlpâie sub coasta cu rana aproape vie ce tainic se arată pe noua cruce, în aceeaşi străveche durere.  Lumină este din belşug, dar cine s-o îmblânzească? Lumină este, dar e atât de liberă şi de vie încât rareori, în amorţeala conştiinţei, poţi ţine pasul cu jocul ei, cu pâlpâirea-i tainică ce vibrează ca o inimă  caldă şi bună.  Şi apoi, mai e un paradox, câţi oameni vin să ia lumină pe lumină? Când e lumină n-avem frică, abia când dăm piept cu întunericul cerem lumină, şi  primim, dar doar dacă ne sunt candelele sufletului curăţate, măcar un licăr, îndeajuns de mult încât să tăiem cu el şi cea mai adâncă beznă.
Când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. 
Poate că voi, cei ce citiţi aceste ne-luminate rânduri  n-aveţi timp în noaptea învierii să vedeţi fluxul şi refluxul de oameni. Vă spun eu, am văzut de zeci şi zeci de ori până acum, pe întuneric, rânduri-rânduri se adună ca un flux liniştit şi tăcut, pentru ca mai apoi, ca un reflux pus pe notele troparului de biruinţă asupra morţii, se retrag cu lumină, în Lumină.  De la chipurile mirate, senine şi pline de bucurie ale copiilor ce aşteaptă pentru prima dată în viaţa lor, cu lumânarea în mână, în miez de noapte, să cânte alături de cei mari şi până la chipurile celor pe care, inerentele momente de beznă ale vieţii au lăsat riduri încă nevindecate, e numai un freamăt.
„Veniţi să primiţi lumină”! Un fior născut din bucurie, speranţă şi mulţumire îmi străpunge fiinţa. Chipurile celor mulţi, dragi toţi, dimpreună cu chipurile noi, strălucesc în pâlpâirea tainică a luminii. Se mai aud voci ici-colea, încă se mai străduiesc câţiva să un colţ de flacără, stăruind să nu rămână fără lumină primită, cum ilar zicea unul mai şugubăţ acum un an, direct de la „boss”.
„Nu vă temeţi”, primul îndemn al învierii, devine parcă din ce în ce mai actual azi. Ne temem, nesiguranţa a devenit ceva cotidian, culmea, asta într-o lume din ce în ce mai securiată şi monitorizată. „Nu vă temeţi” devine un imperativ uşor de înţeles şi poate mai lesne de înţeles dacă-l legăm cu cel de-al doilea îndemn al învierii: „bucuraţi-vă”. Nu, nu-i un paradox, e doar momentul în care înţelegi că viaţa, cea mai frumoasă stare din univers, este motivul pentru care trebuie să ne umplem de bucurie, fără a avea teama morţii, căci fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.
Iubesc mult o cântare din luminata săptămnă, în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Bucuraţi-vă, Hristos a înviat! 

duminică, 26 februarie 2017

GHIMPELE


La început nu-ţi dai seama, abia când osul simte din plin atingerea perfidă a înţepăturii realizezi că s-a întâmplat ceva. Când ţi se întâmplă pentru prima oară te sperii un pic. Mai apoi, aproape ritualic, an de an, ca şi cum ar trebui să plăteşti un tribut fără să ştii sigur data, te obişnuieşti, durerea se transformă în acceptare şi icnetul uşor se transformă în tăcere. Mereu îmi aduc aminte,  (doar) în astfel de momente, de clipa în care apostolul Pavel, înaintând cu prigoana fără frică spre Damasc, dă ochi, la propriu, cu Lumina de sus, şi-n căderea-i umilă primeşte întrebarea: „greu îţi este să  izbeşti cu piciorul în ţepuşă”?
Când robota cotidiană îţi intră în drepturi şi pauzele-s din ce în ce mai mici şi mai rare nu ai prea multe opţiuni de relaxare a minţii în timpul în care mâinile şi picioarele nu-ţi stau toată ziua. Înainte vreme, mai la prima tinereţe adică, îmi era de ajuns să setez radioul pe un anume post de radio, să conectez boxele şi, în fluxul de ştiri&muzică, să duc la bun sfârşit cele propuse. Numai că de la un timp nu-mi mai trebuie niciun radio, căci muzica parcă nu mai e ca cea de acum 20 de ani, ştirile sunt din ce în ce mai false şi mai alarmante, iar publicitatea, falsă şi ea, poluează eterul cu promoţii fade.
Ora et labora, aşa spuneau latinii, şi-n ultima vreme această zicală parcă mi se lipeşte din ce în ce mai mult de fiinţă. A nu se înţelege că în timpul muncii am pauze de îngenunchere în care să-mi ridic mâinile, liturgic, în rugăciune, nicidecum. Dar a-mi pune mintea să se roage folosindu-se de experienţa vieţii, în sensul de procesare a informaţiei adunate în timp, da.
Nu sângele curs este problema, oricum e prea puţin, ci ghimpele, capul acela mic şi negru, rău şi ascuţit, ce rămâne în talpă, amintindu-ţi parcă, la fiecare pas, că omul se simte fragil nu doar când e rănit sufleteşte, de ghimpii ce-i sunt băgaţi uneori în inimă, ci şi trupeşte, chiar dacă, declarativ, cei mai mulţi se bat cu pumnul în piept că-s invincibili în faţa mărăcinilor.
M-am întrebat deseori ce-i mai uşor de suportat, a călca în mărăcini şi a şchiopăta o perioadă, ori a primi ghimpi în adâncului sufletului şi-a merge aparent drept într-o lume strâmbă? Şi-apoi, un ghimpe în talpă e doar o joacă de copil, mă întreb oare, o cunună de spini, pusă pe cap şi mărăcinii întregii lumi adunaţi într-un suflet, cum s-or simţi? Cumva, am găsit răspunsul tot în seninul copilăriei, căci în vremea aceea, ascultând poveţele babelor de la poartă, foloseam scuipatul pentru orice julitură, panaceul universal. Ştiu, sună banal, dar cred că acea cunună de spini, hristică, şi mărăcinii lumii întregi din sufletul lui Hristos, tot scuipatul le-au diminuat puterea, scuipatul lumii întregi care, dizolvat de puterea invincibilă a iertării, a făcut ca fiecare spin în parte să rodească, să se înmoaie, să se deschidă şi să se transforme în floarea iubirii ce nu se veştejeşte niciodată.
Mda, ştiu, lipseşte pragmatismul, lipsesc coordonatele, totul pare fără frontiere, ca şi cum (că tot îmi zicea cineva) iubirea le poate rezolva pe toate. Fireşte că nu, nu le poate rezolva pe toate, ci doar pe cele pe care nimeni şi nimic din lumea asta nu le poate rezolva, matematic vorbind, n-o să rezolvăm ridicarea la pătrat cu iubirea, dar putem rezolva, cu excerciţiu, toate operaţiile ce trec peste infinit.

Am un ghimpe, da, încă-l mai am, dar simt cum încet, încet, în soarele primăverii, în scuipatul lumii, în sângele iertării şi-n aşteptarea învierii, începe să rodească. Va înflori vreodată, oare, într-o lume în care florile sunt rupte pentru morţi, iar ghimpii-s dăruiţi, cu prisosinţă, celor vii? 

miercuri, 18 ianuarie 2017

FRUCT DORIT, FRUCT PROMIS


Tot ce e bun în viaţă ori e imoral, ori ilegal, ori îngraşă”, cam aşa zice o zicală din secolul nostru.  În general,  lucrurile dorite, poftite, nu cresc pe oriunde şi nu se găsesc din abundenţă la tot pasul, iar pentru a avea parte de ele trebuie un pic de străduinţă şi musai un pic mai mult decât un strop de răbdare pentru a le obţine. De bună seamă că eu nu excelez, cred,  la niciuna din aceste virtuţi, aşa că de multe ori, nemeritat, contrar nerăbdării mele şi cu atât mai mult prea puţinei străduinţe, primesc cele dorite ca un dar de mare preţ, reuşind, cu prea puţină modestie zic, să nu cad nici în ilegalitate, nici în imoralitate şi, culmea, nici să nu mă îngraş.
Zilele astea mi-am mai îndeplinit un vis, de fapt, mi-am împlinit o promisiune, am dat sufletului ceea ce-i promisesem în toamnă, anume, răgazul de a gusta din fructul dorit, fructul promis, cel pe care, chiar dacă-l poţi găsi aproape peste tot, ţi-l doreşti cules dintr-un loc în care poluarea lumii nu viciază gustul, dintr-un loc în care, nu doar că-l poţi culege proaspăt, ci-l poţi mânca în tihna pe care tumultul cotidian nu ţi-o poate oferi decât în prea puţine cazuri.
Când doreşti să culegi un fruct dintr-un copac îţi faci planuri şi încerci, acolo unde nu-l găseşti la poale, să urci pe crengile de sus, să simţi furnicătura înălţimii în bătaia vântului potrivnic şi să te aşezi liniştit pe-o ramură solidă pentru a contempla împrejurimile în timp ce sufletul ţi-e plin de bucuria gustării acelui fruct minunat. 
Că n-a fost uşor nu trebuie să dezvolt prea mult, drumul lung şi biciuirea iernii nefiind decât fireşti încercări. Oboseala aproape că a lipsit cu desăvârşire, căci spre locul acela n-am plecat singur, ci cu un grup aparent pestriţ, de la slujitori ai altarului şi până la chefs bucătari, doctor cu mâini vindecătoare şi băieţi cu profesii diverse, legaţi  şi mânaţi deopotrivă de aceeaşi dorinţă, aceea de a gusta din fructul dorit şi promis sufletului în anumite momente ale vieţii.
Să ajungi pe Muntele Athos nu-i  greu, dar nici uşor nu este. Să ajungi însă pe Athos şi să găseşti zăpadă mai mare ca-n zonele de munte de la noi e chiar o raritate, doar la 20-30 de ani dacă ninge binişor, căci de nămeţi chiar rar de tot s-a auzit. Un munte invadat de zăpada rece ce a zgribulit livezile de măslini atinse de senectute şi pe sihaştri portocali ori lămâi ce se iţeau dintre maiestuoşii  dafini, nu ne-a împiedicat să simţim,
nu doar la propriu, căldura pe care muntele o emana prin ferestrele luminate de rugăciune ce se descopereau în fiecare mănăstire atonită în care am călcat, dar mai ales, în Vatopedul acela în care, rânduiala rugăciunii şi a muncii ar face să pălească de neputinţă şi un ceas elveţian de mare precizie.
Zice psalmistul aşa: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...”. Când mergi la drum lung una din marile griji e mâncarea. Şi recunosc, pe drum, deseori, nu ca o ispită, discuţiile culinare au fost sare şi piper, iar cele pe care noi le discutam visând cu ochii deschişi n-au fost decât porţii de voie bună, căci mâncarea atonită, aparent săracă şi îmbrăcată riguros în calorii de post, s-a dovedit a fi mai săţioasă, în ciuda gramajelor mici, mai mult decât multe dintre bucatele bogate pe care noi le aşezăm pe mese când ne răzbeşte foamea.
Ştiu că v-aţi plictisit citind, dar nu pot încheia fără a spune cea ce este mai important, anume că, mergând acolo, am redescoperit (căci am mai fost cândva) stăruinţa în rugăciunea cea bună făcută pentru toţi cei aflaţi în încercări. Ştiu că se spune (şi sunt de acord cu zicerea) că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, dar sunt momente în care mâinile ne sunt legate, sunt momente în care neputinţa şi neştinţa omenească  nu pot ajuta, iar rugăciunea, mai ales cea nealterată de zgomotul lumii moderne, poate fi singura cheie cu care, pe anumite tronsoane ale vieţii, poţi deschide barierele ridicate în cale de inerentele probleme pe care le trăim.
Pe Athos rugăciunea e stare de rai. Nu că noi nu ne rugăm, nu că-n liniştea altarului în care slujesc nu mă regăsesc, nu că în căldura casei, indiferent de ceasul zilei, rugăciunea nu îmi este primită, ba da, doar că-s momente în care vrei şi simţi că trebuie să evadezi într-un loc în care, cum spuneam la început, fructul dorit şi promis sufletului nu este viciat, ci încă rodeşte cu gustul dintâi.
Fructul de care am vorbit are coajă puternică, e straiul prieteniei prin care miezul se simte protejat. Iar miezul, rugăciunea curată, poartă în sine culoarea seninului, gustul bucuriei, aroma liniştii şi textura speranţei, având ici-colo sâmburi de răbdare ca semn al curatei rodiri.

Zice psalmistul: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta”. Mi-aş fi dorit să vedeţi şi să simţiţi toţi cei ce mă citiţi starea trăită de mine acolo sus, cocoţat pe-o ramură de Athos. Dar mi-aş dori să ştiţi că pentru toţi, cel puţin cât mi-am putut aduce aminte, am lăsat un gând bun în gustarea rugăciunii, convins fiind că voi, aşa cum mă ştiţi, chiar şi când vine vorba de mâncare, nu gust decât ceea ce este bun pentru o viaţă din care nu poţi fugi de lume definitiv, ci doar să evadezi câteodată într-o livadă în care fructul rugăciunii rodeşte mereu cu gust Cer în oglindirea tainică a unei ape ce scaldă cu valuri de azur ţărmuri la care acostează tainic şi cetele îngereşti.