duminică, 16 aprilie 2017

MAI AVEŢI LUMINĂ?


„Mai aveţi lumină”? Da, chiar, mai aveţi? Eu vă întreb asta pentru că am fost întrebat la rându-mi, dar nu într-o beznă de necunoaştere, ci în zorii unei zile ce taman se întrupa din lumina unei nopţi plină de lumină. Cum aţi răspunde la acestă întrebare unui om, un străin care, dând roată-roată 7 sate pentru a găsi un pic de anafură, găseşte, la o oră la care nici măcar cocoşii nu se grăbesc spre treabă, un om cu un aspirator şi-un şpaclu (pentru curățat ceara) taman în locul în care cu ceva ore înainte cursese lumină. 
„Mai avem (încă) lumină, vă aduc acum”, este destulă, este la candela  ce încă pâlpâie sub coasta cu rana aproape vie ce tainic se arată pe noua cruce, în aceeaşi străveche durere.  Lumină este din belşug, dar cine s-o îmblânzească? Lumină este, dar e atât de liberă şi de vie încât rareori, în amorţeala conştiinţei, poţi ţine pasul cu jocul ei, cu pâlpâirea-i tainică ce vibrează ca o inimă  caldă şi bună.  Şi apoi, mai e un paradox, câţi oameni vin să ia lumină pe lumină? Când e lumină n-avem frică, abia când dăm piept cu întunericul cerem lumină, şi  primim, dar doar dacă ne sunt candelele sufletului curăţate, măcar un licăr, îndeajuns de mult încât să tăiem cu el şi cea mai adâncă beznă.
Când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. 
Poate că voi, cei ce citiţi aceste ne-luminate rânduri  n-aveţi timp în noaptea învierii să vedeţi fluxul şi refluxul de oameni. Vă spun eu, am văzut de zeci şi zeci de ori până acum, pe întuneric, rânduri-rânduri se adună ca un flux liniştit şi tăcut, pentru ca mai apoi, ca un reflux pus pe notele troparului de biruinţă asupra morţii, se retrag cu lumină, în Lumină.  De la chipurile mirate, senine şi pline de bucurie ale copiilor ce aşteaptă pentru prima dată în viaţa lor, cu lumânarea în mână, în miez de noapte, să cânte alături de cei mari şi până la chipurile celor pe care, inerentele momente de beznă ale vieţii au lăsat riduri încă nevindecate, e numai un freamăt.
„Veniţi să primiţi lumină”! Un fior născut din bucurie, speranţă şi mulţumire îmi străpunge fiinţa. Chipurile celor mulţi, dragi toţi, dimpreună cu chipurile noi, strălucesc în pâlpâirea tainică a luminii. Se mai aud voci ici-colea, încă se mai străduiesc câţiva să un colţ de flacără, stăruind să nu rămână fără lumină primită, cum ilar zicea unul mai şugubăţ acum un an, direct de la „boss”.
„Nu vă temeţi”, primul îndemn al învierii, devine parcă din ce în ce mai actual azi. Ne temem, nesiguranţa a devenit ceva cotidian, culmea, asta într-o lume din ce în ce mai securiată şi monitorizată. „Nu vă temeţi” devine un imperativ uşor de înţeles şi poate mai lesne de înţeles dacă-l legăm cu cel de-al doilea îndemn al învierii: „bucuraţi-vă”. Nu, nu-i un paradox, e doar momentul în care înţelegi că viaţa, cea mai frumoasă stare din univers, este motivul pentru care trebuie să ne umplem de bucurie, fără a avea teama morţii, căci fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.
Iubesc mult o cântare din luminata săptămnă, în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Bucuraţi-vă, Hristos a înviat! 

duminică, 26 februarie 2017

GHIMPELE


La început nu-ţi dai seama, abia când osul simte din plin atingerea perfidă a înţepăturii realizezi că s-a întâmplat ceva. Când ţi se întâmplă pentru prima oară te sperii un pic. Mai apoi, aproape ritualic, an de an, ca şi cum ar trebui să plăteşti un tribut fără să ştii sigur data, te obişnuieşti, durerea se transformă în acceptare şi icnetul uşor se transformă în tăcere. Mereu îmi aduc aminte,  (doar) în astfel de momente, de clipa în care apostolul Pavel, înaintând cu prigoana fără frică spre Damasc, dă ochi, la propriu, cu Lumina de sus, şi-n căderea-i umilă primeşte întrebarea: „greu îţi este să  izbeşti cu piciorul în ţepuşă”?
Când robota cotidiană îţi intră în drepturi şi pauzele-s din ce în ce mai mici şi mai rare nu ai prea multe opţiuni de relaxare a minţii în timpul în care mâinile şi picioarele nu-ţi stau toată ziua. Înainte vreme, mai la prima tinereţe adică, îmi era de ajuns să setez radioul pe un anume post de radio, să conectez boxele şi, în fluxul de ştiri&muzică, să duc la bun sfârşit cele propuse. Numai că de la un timp nu-mi mai trebuie niciun radio, căci muzica parcă nu mai e ca cea de acum 20 de ani, ştirile sunt din ce în ce mai false şi mai alarmante, iar publicitatea, falsă şi ea, poluează eterul cu promoţii fade.
Ora et labora, aşa spuneau latinii, şi-n ultima vreme această zicală parcă mi se lipeşte din ce în ce mai mult de fiinţă. A nu se înţelege că în timpul muncii am pauze de îngenunchere în care să-mi ridic mâinile, liturgic, în rugăciune, nicidecum. Dar a-mi pune mintea să se roage folosindu-se de experienţa vieţii, în sensul de procesare a informaţiei adunate în timp, da.
Nu sângele curs este problema, oricum e prea puţin, ci ghimpele, capul acela mic şi negru, rău şi ascuţit, ce rămâne în talpă, amintindu-ţi parcă, la fiecare pas, că omul se simte fragil nu doar când e rănit sufleteşte, de ghimpii ce-i sunt băgaţi uneori în inimă, ci şi trupeşte, chiar dacă, declarativ, cei mai mulţi se bat cu pumnul în piept că-s invincibili în faţa mărăcinilor.
M-am întrebat deseori ce-i mai uşor de suportat, a călca în mărăcini şi a şchiopăta o perioadă, ori a primi ghimpi în adâncului sufletului şi-a merge aparent drept într-o lume strâmbă? Şi-apoi, un ghimpe în talpă e doar o joacă de copil, mă întreb oare, o cunună de spini, pusă pe cap şi mărăcinii întregii lumi adunaţi într-un suflet, cum s-or simţi? Cumva, am găsit răspunsul tot în seninul copilăriei, căci în vremea aceea, ascultând poveţele babelor de la poartă, foloseam scuipatul pentru orice julitură, panaceul universal. Ştiu, sună banal, dar cred că acea cunună de spini, hristică, şi mărăcinii lumii întregi din sufletul lui Hristos, tot scuipatul le-au diminuat puterea, scuipatul lumii întregi care, dizolvat de puterea invincibilă a iertării, a făcut ca fiecare spin în parte să rodească, să se înmoaie, să se deschidă şi să se transforme în floarea iubirii ce nu se veştejeşte niciodată.
Mda, ştiu, lipseşte pragmatismul, lipsesc coordonatele, totul pare fără frontiere, ca şi cum (că tot îmi zicea cineva) iubirea le poate rezolva pe toate. Fireşte că nu, nu le poate rezolva pe toate, ci doar pe cele pe care nimeni şi nimic din lumea asta nu le poate rezolva, matematic vorbind, n-o să rezolvăm ridicarea la pătrat cu iubirea, dar putem rezolva, cu excerciţiu, toate operaţiile ce trec peste infinit.

Am un ghimpe, da, încă-l mai am, dar simt cum încet, încet, în soarele primăverii, în scuipatul lumii, în sângele iertării şi-n aşteptarea învierii, începe să rodească. Va înflori vreodată, oare, într-o lume în care florile sunt rupte pentru morţi, iar ghimpii-s dăruiţi, cu prisosinţă, celor vii? 

miercuri, 18 ianuarie 2017

FRUCT DORIT, FRUCT PROMIS


Tot ce e bun în viaţă ori e imoral, ori ilegal, ori îngraşă”, cam aşa zice o zicală din secolul nostru.  În general,  lucrurile dorite, poftite, nu cresc pe oriunde şi nu se găsesc din abundenţă la tot pasul, iar pentru a avea parte de ele trebuie un pic de străduinţă şi musai un pic mai mult decât un strop de răbdare pentru a le obţine. De bună seamă că eu nu excelez, cred,  la niciuna din aceste virtuţi, aşa că de multe ori, nemeritat, contrar nerăbdării mele şi cu atât mai mult prea puţinei străduinţe, primesc cele dorite ca un dar de mare preţ, reuşind, cu prea puţină modestie zic, să nu cad nici în ilegalitate, nici în imoralitate şi, culmea, nici să nu mă îngraş.
Zilele astea mi-am mai îndeplinit un vis, de fapt, mi-am împlinit o promisiune, am dat sufletului ceea ce-i promisesem în toamnă, anume, răgazul de a gusta din fructul dorit, fructul promis, cel pe care, chiar dacă-l poţi găsi aproape peste tot, ţi-l doreşti cules dintr-un loc în care poluarea lumii nu viciază gustul, dintr-un loc în care, nu doar că-l poţi culege proaspăt, ci-l poţi mânca în tihna pe care tumultul cotidian nu ţi-o poate oferi decât în prea puţine cazuri.
Când doreşti să culegi un fruct dintr-un copac îţi faci planuri şi încerci, acolo unde nu-l găseşti la poale, să urci pe crengile de sus, să simţi furnicătura înălţimii în bătaia vântului potrivnic şi să te aşezi liniştit pe-o ramură solidă pentru a contempla împrejurimile în timp ce sufletul ţi-e plin de bucuria gustării acelui fruct minunat. 
Că n-a fost uşor nu trebuie să dezvolt prea mult, drumul lung şi biciuirea iernii nefiind decât fireşti încercări. Oboseala aproape că a lipsit cu desăvârşire, căci spre locul acela n-am plecat singur, ci cu un grup aparent pestriţ, de la slujitori ai altarului şi până la chefs bucătari, doctor cu mâini vindecătoare şi băieţi cu profesii diverse, legaţi  şi mânaţi deopotrivă de aceeaşi dorinţă, aceea de a gusta din fructul dorit şi promis sufletului în anumite momente ale vieţii.
Să ajungi pe Muntele Athos nu-i  greu, dar nici uşor nu este. Să ajungi însă pe Athos şi să găseşti zăpadă mai mare ca-n zonele de munte de la noi e chiar o raritate, doar la 20-30 de ani dacă ninge binişor, căci de nămeţi chiar rar de tot s-a auzit. Un munte invadat de zăpada rece ce a zgribulit livezile de măslini atinse de senectute şi pe sihaştri portocali ori lămâi ce se iţeau dintre maiestuoşii  dafini, nu ne-a împiedicat să simţim,
nu doar la propriu, căldura pe care muntele o emana prin ferestrele luminate de rugăciune ce se descopereau în fiecare mănăstire atonită în care am călcat, dar mai ales, în Vatopedul acela în care, rânduiala rugăciunii şi a muncii ar face să pălească de neputinţă şi un ceas elveţian de mare precizie.
Zice psalmistul aşa: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...”. Când mergi la drum lung una din marile griji e mâncarea. Şi recunosc, pe drum, deseori, nu ca o ispită, discuţiile culinare au fost sare şi piper, iar cele pe care noi le discutam visând cu ochii deschişi n-au fost decât porţii de voie bună, căci mâncarea atonită, aparent săracă şi îmbrăcată riguros în calorii de post, s-a dovedit a fi mai săţioasă, în ciuda gramajelor mici, mai mult decât multe dintre bucatele bogate pe care noi le aşezăm pe mese când ne răzbeşte foamea.
Ştiu că v-aţi plictisit citind, dar nu pot încheia fără a spune cea ce este mai important, anume că, mergând acolo, am redescoperit (căci am mai fost cândva) stăruinţa în rugăciunea cea bună făcută pentru toţi cei aflaţi în încercări. Ştiu că se spune (şi sunt de acord cu zicerea) că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, dar sunt momente în care mâinile ne sunt legate, sunt momente în care neputinţa şi neştinţa omenească  nu pot ajuta, iar rugăciunea, mai ales cea nealterată de zgomotul lumii moderne, poate fi singura cheie cu care, pe anumite tronsoane ale vieţii, poţi deschide barierele ridicate în cale de inerentele probleme pe care le trăim.
Pe Athos rugăciunea e stare de rai. Nu că noi nu ne rugăm, nu că-n liniştea altarului în care slujesc nu mă regăsesc, nu că în căldura casei, indiferent de ceasul zilei, rugăciunea nu îmi este primită, ba da, doar că-s momente în care vrei şi simţi că trebuie să evadezi într-un loc în care, cum spuneam la început, fructul dorit şi promis sufletului nu este viciat, ci încă rodeşte cu gustul dintâi.
Fructul de care am vorbit are coajă puternică, e straiul prieteniei prin care miezul se simte protejat. Iar miezul, rugăciunea curată, poartă în sine culoarea seninului, gustul bucuriei, aroma liniştii şi textura speranţei, având ici-colo sâmburi de răbdare ca semn al curatei rodiri.

Zice psalmistul: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta”. Mi-aş fi dorit să vedeţi şi să simţiţi toţi cei ce mă citiţi starea trăită de mine acolo sus, cocoţat pe-o ramură de Athos. Dar mi-aş dori să ştiţi că pentru toţi, cel puţin cât mi-am putut aduce aminte, am lăsat un gând bun în gustarea rugăciunii, convins fiind că voi, aşa cum mă ştiţi, chiar şi când vine vorba de mâncare, nu gust decât ceea ce este bun pentru o viaţă din care nu poţi fugi de lume definitiv, ci doar să evadezi câteodată într-o livadă în care fructul rugăciunii rodeşte mereu cu gust Cer în oglindirea tainică a unei ape ce scaldă cu valuri de azur ţărmuri la care acostează tainic şi cetele îngereşti.