PORCARUL

 

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta"! Acestea sunt cuvintele grăite de fiul risipitor către tatăl său la întoarcerea din ţinutul păcatului, din îndepărtata ţară a plăcerilor trecătoare unde banul se cheltuie  pe dezmierdări şi timpul curge împotriva veşniciei. Multe sunt pildele spuse de Mântuitorul Hristos, dar unele dintre ele parcă anume sunt spuse şi scrise, încât de multe ori zic că Domnul ştia sigur că printre cei ce vor citi se va găsi şi un păcătos ca mine. Şi zic asta cu simţ de răspundere, ştiind (a)plecarea omului spre cele rele, încă din tinereţile sale, de cele mai multe ori, din lipsa unei minţi coapte în rugăciune şi a unui trup smerit prin postire. Vă mărturisesc,  asemenea fiului risipitor sunt şi eu. Mi-am cerut şi primit de la Dumnezeu averea (mintea și sănătatea) şi cu ea, nesocotind bogăția libertății primite, în loc să-mi înmulţesc talantul, am pribegit pe cărările vieţii urmărind frumuseţile lumii, gustând din plăcerile ei, ascultând la poveştile rele ale oamenilor, judecând pe cei care caută dreptatea, fără să înţeleg pe cei neştiutori, smerindu-mă în mândrie falsă şi mergând înaintea sfântului altar zdrelit, zdrenţuros şi mocirlit, crezând că mi se cuvine de drept tot ce-mi doresc, că deh,  pentru asta m-a făcut Dumnezeu. 

Vă spun drept că de multe ori am imitat pe fratele cel mare din pildă, privind cu invidie pe cei care reuşiseră să-şi recunoască păcatul, poftind la iertarea pe care ei au primit-o, râvnind la curăţia/curățenia cu care ei se apropiau de potir pentru că se căiseră din inimă pentru cele săvârşite, fără să mă gândesc măcar că și pentru mine Dumnezeu păstrase toate cele bune, toate acele lucruri de care eu mă foloseam şi pe care nu le apreciam. Nu m-am gândit o clipă că Tatăl, Dumnezeu cel ce venise să-l caute pe cel pierdut, aştepta momentul în care fiul risipitor se va întoarce să guste pâinea de pe masa mereu pregătită, să guste din viţelul cel gras, vițelul jertfit pentru bucuria reîntoarcerii către casa părintească. Căci să fim sinceri, fiecare din noi și-ar dori să mănânce din roșcove, în definitiv ele-s dorințele cele mai ascunse și poftele neîmplinite, doar că, bag seama, ele-s rânduite porcilor, nu oamenilor. Pentru care motiv, ne întoarcem de multe ori la locul cel dintâi, dar ne întoarcem din interes, foamea ne animă, ceea ce nu înseamnă că nu suntem primiți, ba da,  de fiecare dată, din iubire, din foamea de iubire

Azi, când scriu aceste rânduri, cuget la ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru El. Mă uit la icoana răstignirii şi privesc la palmele mele. Palmele mele nu poartă semnele cuielor, dar deseori poartă trupul lui Hristos în întregime, în chipul Sfintei Împărtăşanii, şi mă cutremur gândind că sunt nevrednic a purta în mâinile mele pe Cel ce ţine universul în palma Sa.

De multe ori, când poate îmi doream să mănânc din roşcovele porcilor, din mâncarea celor ce nu fac voia lui Dumnezeu, când îmi doream să fiu ca ceilalţi, uitam de Cer, era uşor să fii fiu risipitor, era plăcut, era odihnitor. Azi, când privesc în urmă, nu mă mai ia somnul la gândul că perfida moarte mă putea găsi în starea de porcar, de călăuzitor al animalicului din firea umană, când eu, de fapt, trebuie să fiu păstor al oilor din turma de Dumnezeu încredinţată.  Ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Apoi, la un moment dat, văzând cum darurile/talanţii se împuţinează, cum timpul trece și hrana e pe sfârşite, am început să-mi revin, să-mi vin în fire, aşa cum spune Evanghelia.  De atunci alerg la altar cu frică şi cu dragoste ştiind că Hristos mă aşteaptă cu aceeași bucurie ca să Se jertfească liturghie după liturghie pentru mine, dar şi pentru tine, cel care citeşti, pentru tine cel ce vii la biserică, pentru tine cel ce nu vii sau poate vei veni vreodată la casa părintească, unde Tatăl ne aşteaptă nu ca pe nişte slugi, ci ca pe fiii săi pierduţi şi aflaţi, morţi şi înviaţi.

Gândul meu de azi nu e o predică, căci la predică vă aştept duminica, vă aştept alături de Hristos şi de prietenii săi, sfinţii, îngerii şi oamenii care vin să guste din pâinea împărăţiei veşnice. Gândul meu de azi este o meditaţie a condiţiei mizere în care de multe ori m-am regăsit, târât cu voia mea sau nu, departe de locul în care mereu este o masă întinsă, ce tainic poartă-n ea căldura părintească.

Și da, poate veți zice că nu e drept că se iartă multe și se judecă puțin. Când un om e pe patul morții, fie și sufletește vorbind, dar nu numai, nu judecata trebuie să primeze, ci mila și iertarea. Un medic bun, înainte de a opera, nu-și ceartă pacientul, nu-l judecă pentru că a abuzat și s-a îmbolnăvit, ci-l întărește spre vindecare, bucurându-se că și-a recunoscut boala, pentru ca abia mai apoi, când suferința a trecut, să urmeze cercetarea. 

Altfel, judecata lui Dumnezeu e asemenea judecății oricărui părinte, adică plină de iertare până în adâncul cel mai curat al inimii. Că greșesc, știu, că am căderi, recunosc, dar simt că ridicările, așa, chiar și fără vlagă, sunt primul pas, cel mai important, în drumul către „acasă”.

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic...”!

CÂND SMERENIA POARTĂ BLUGI

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de prima pereche de blugi, îmi aduc aminte de prima lecție de smerenie, asta în condițiile care, recunosc, la momentul acela nu înțelegeam care-i baiul cu mândria și trufia și de ce smerenia, deși pare umilință, nu poate îmbrăca aceleași haine ca aceasta. Și nu că nu știam teorie, că citisem oarece rânduri despre toate, ci pur și simplu în mintea tânărului de-atunci unele lucruri neexperimentate temeinic, încă-și căutau înțelesul nu prin sinonime, ci prin practică.

Altfel, înainte vreme, blugii nu se găseau pe la orice colț, au apărut timid pe la câte o persoană, mai apoi cărați cu portbagajul de prin te miri ce țară și, la un moment dat au umplut pământul cu sute de modele. Dar prima pereche, aia pe care o doream și eu ca orice tânăr, prima pereche a avut un impact anume, atât asupra minții, cât și a sufletului, că de trup ce să vă spun, i-aș fi purtat toată ziua, chit că, recunosc, nu i-am cumpărat de noi, i-am primit de la cineva care-i purtase un pic, chit că asta, la acea vreme chiar nu conta, drept dovadă că pentru a te făli nu contează câte concesii ori compromisuri faci, ci cum crezi că vei apărea în fața celorlalți, a celor de la care vrei  laude.

Vasăzică, trufia, această fariseică purtare, nu  e nimic altceva decât combinația dintre ceea ce ți-ai dori să fii ori să apari înaintea celorlalți, și sentimentul de frustrare că nu se întâmplă asta, de unde și bătaia cu pumnul în piept ca cea a fariseului din Evanghelie, care nu avea alt scop decât a se scoate pe sine în  evidență cu cele făcute, de altfel nimic afară din comun, decât cele pe care în mod normal trebuia să le înfăptuiască.

Blugii, de-o culoare bleu nedefinit, cu câteva fâșii de piele maro rânduite de designer destul de elegant, i-am îmbrăcat prima seară la discotecă și apoi a doua zi la biserică. Ce contrast, nu?  Cam da, dar ideea este că atunci, fălindu-mă în sinea-mi trufașă, deh, cine mai era ca mine, am ajuns la momentul  în care trebuia să îngenunchez și, recunosc, m-a tăiat un gând dureros: cum să stau în genunchi cu blugii, adică dacă cumva se vor toci, păta de vreun bob de ceară pierdut pe lângă strană ori cine știe ce altceva? Știu, vi se pare puerilă gândirea, dar atunci, pe vremea în care nu-i găseai, chiar era o problemă. Și când te gândești că doar cu o jumătate de oră înainte cântasem  stihirile ce deschid vremea Triodului: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă  (a mâna) duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale”, apoi „la mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”! Fariseul sta drept, se ruga trufaș, respectând litera legii ridiculiza duhul ei, era prea puțin important pentru el, dacă nu chiar jenant, să coboare între cei mai de jos, să vină în spate, să îngenuncheze, locul din față îi venea ca o mănușă, de-acolo credea că Îl poate privi pe Dumnezeu drept, iar Creatorul să-i dea dreptate.

Nu mi-am murdărit blugii în biserică, dar i-am sfâșiat într-un gard la un moment dat, pentru că de multe ori încercarea de a scurta un drum nu  presupune doar poteci ferite, ci și obstacole nebănuite, pe-acolo ne pierdem de multe ori în viață părți din lucrurile cărora le dăm prea multă importanță, uitând că haina, deși se spune că-l face pe om, nu-i decât acoperământul cu care, de multe ori, încercăm să ne deosebim de ceilalți.

Eu lecția mi-am învățat-o de-atunci, în mod practic, chiar dacă, recunosc, există multe momente de încercare și cădere. Am realizat că în viață, de smerit de poți smeri singur, de umilit nu e nevoie, fiindcă umilința e altceva, plus că nici nu e nevoie să încerci să te umilești singur, sunt convins că-s destui cei care, cu mult zel,  și-ar dori să te umilească.

Altfel, fariseica trufie poate defila în pielea goală, ca-n povestea cu hainele împăratului, fără să-i pese  de ceilalți, văzându-se doar pe sine, în vreme ce „inima înfrântă și smerită”, în orice vreme și loc, poate îngenunchea fără clipire chiar și când poartă cele mai curate haine. Înveți asta nu când ai prima pereche de blugi ultima modă, ci văzându-te cu aceștia rupți în ultimul hal.

FIRIMITURILE

 

     Fără să vreau, de multe ori în trecerea zilelor, îmi aduc aminte de vremea copilăriei, de timpul în care pâinea se lua pe bază de cartelă și de momentele în care, conform unui calcul aberant, ți se tăia dintr-o pâine dacă nu ieșea calculul per familie pentru un anumit număr de pâini. Adulții, firește, știau cauza, apoi am aflat-o și noi, chiar că nimeni nu vorbea public despre acest aspect. Cu toate astea mă gândesc că atunci, văzând pâinea înjumătățită, parcă mi-era și teamă să rup/scobesc un pic din ea câteva firimituri, numai la gândul că trebuie dusă acasă așa cum am cumpărat-o încât să ajungă pentru o întreagă zi. Nu că nu se mai frământa și-acasă, dar nu era făină pe toate drumurile ca acum, bruma de făină era păstrată pentru vreo prăjitură, pentru căpețele (prescuri) cine avea parastas ori pentru vreo ciulama, bașca pentru făcut tăițeii de casă, că nici fideaua nu dădea pe-afară din rafturi.

      Timpurile trecute au avut lipsurile lor, în special materiale, dar acele timpuri au reușit să păstreze în mintea și inima multora o verticalitate sufletească pe care astăzi rareori o mai întâlnești. Ai zice că tăria de caracter, credința și dorința de îmbunătățire a sinelui a scăzut în ultimele trei decenii invers proporțional cu creșterea bunăstării materiale sau, mai bine spus, cu posibilitatea de procurare, de la orice colț de stradă, a ceea ce înainte nici nu visai să ai.

      Firimituri. Mi-a rămas gândul la firimiturile pe care atunci le adunam, nu se arunca nimic, colțurile plăcintelor erau chiar o delicatesă, azi aproape că toată lumea le aruncă, ba până și coaja mămăligii era folosită, ca să nu mai zic că tuciulețul în care era făcută mămăliga nu se spăla ca acum, imediat adică, ci întâi se fierbea lapte în el, gustul de lapte fiert și mămăligă răscoaptă fiind astăzi o poveste de necrezut pentru cei mai tineri, o clipă din povestea unor timpuri, pentru noi.

      Firimituri. Acum două mii de ani, într-un dialog rupt parcă dintr-un examen de cercetare a credinței, o femeie, cananeeancă de neam, înfrunta dumnezeirea cu răspunsurile perfectei demnități, cu smerenia curatei conștiințe, cu durerea unei mame înfrigurată de încercări și cu răbdarea cerească a unui om care, poate, de multe ori în viață, doar prin firimiturile de atenție ale celor din jur a putut merge mai departe, căci fiica ei se afla în mare suferință.

      „Iar El (Iisus), răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

       Să fii pus în rândul câinilor, coborât în rândul animalelor, nu e ușor, ai zice că nici nu ar fi putut Hristos să spună asta, dar taina a fost alta, nu înjosirea femeii, dimpotrivă, ridicarea ei, căci în momentul care fără nicio sfială a mărturisit că și firimiturile-s bune, a primit mult mai mult, a primit întregul, a primit vindecarea, a primit bucuria de a mânca pe săturate alături de fiica sa, fără lacrimi în ochi și în gât, la fel ca și ceilalți de la care, cine știe câtă vreme, a tot primit firimituri.

      Fărâmiturile sunt bucăți mai mari, firimiturile, îndrăznesc să afirm, chiar dacă sunt sinonime, dau sens unor bucățele și mai mici decât fărâmiturile. O firimitură poate avea puterea unui întreg, nu satură, dar oferă gustul întregului, puterea lui, așa cum spunem noi, cei care încercăm să fim cu adevărat credincioși, că-n fiecare fărâmitură de Împărtășanie e prezent Hristos în toată slava. Și, chiar dacă nu știi să reciți biblioteci întregi, poți mângâia cu un vers; dacă nu știi să gătești ca un chef bucătar, poți bucura oferind un măr; dacă nu poți întoarce un suflet rătăcit, măcar să-l ții aproape nu povestindu-i despre credință, ci arătându-ți credința prin ceea ce faci. Bogatul din evanghelie, dacă o firimitură ar fi lăsat să-i scape către săracul Lazăr, primea un strop de apă, dar n-a făcut asta, deși, clar, și firimiturile ce cădeau de la masa lui tot de câini erau mâncate.

      Firimituri.  În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător ori rest,  de noi depinde cum știm să gestionăm un întreg, de noi depinde cui și cât tăiem, de noi depinde (când depinde) ce facem cu firimiturile, măcar cu cele de atenție, căci în bogăția noastră considerăm că avem dreptul doar la întreg, firimiturile, resturile, cuvenindu-se câinilor.

      Firimituri. Mereu îmi aduc aminte că mi le-aș fi dorit, dar de fiecare dată am înțeles că și acestea trebuie să fie împărțite, că fac parte dintr-un întreg din care ne dorim mereu să rupem doar pentru noi, chiar dacă, clar, niciodată nu ne vom sătura, am rupe mereu și mereu, făcând de fiecare dată firimituri.