Am fost şi azi la oraş, mai bine zis în orăşelul în care merg deseori cu
problemele administrative inerente, locul în care, de voie, de nevoie, pentru
că nu poţi pleca mai departe oricând, îţi faci şi cumpărăturile mai importante.
Ăi de staţi în oraşele mari, mulţi, aţi dori să fugiţi de acolo şi stă staţi,
cum zic unii prieteni de-ai mei, la „casă pe pământ”, adică nu la bloc. Şi vă
înţeleg, căci eu cred că m-aş ofili înainte de vreme dacă aş locui în oraş.
Dar să revenim la cotidian, căci azi, după sănătoasa ploaie de ieri, chit
că afară totul părea mohorât, am rezolvat treburile imediat. Ba chiar mă miram
în sinea-mi cum de nu m-am întâlnit cu nimeni să mă ţină de vorbă o juma de oră
şi mai ales că n-am stat la coadă pe nicăieri. Aproape că-mi părea şi rău că
merg spre treburile de-acasă şi de la
biserică fără nimic palpitant. Numai că Aghiuţă, şi el cunoscător al gândurilor
omeneşti, n-a stat locului, aşa că... .
Mi-am plătit la casă cumpărăturile, culmea, primul la casa ce se anunţa a
se deschide, căci la cealaltă deja erau
destui cumpărători la rând, am lăsat coşul la locul lui şi mi-am luat sacoşile
pentru a merge la maşină. Ca de obicei n-am parcat în faţă de tot, unde se bulucesc
bolizii pentru a parca pe locurile rezervate celor cu dizabilităţi, am parcat
mai în spate, că-i loc destul. N-am dat atenţie nici unui şofer cu ştate vechi
care mârâia şi pufăia văzând că o doamnă, destul de în vârstă, nu parcase între linii, ci călcând marcajul,
de parcă de asta îi mai ardea săraca, când mintea îi era la cele ce trebuiau
cumpărate.
La maşina mea mare tărăboi, gălăgie, nu glumă. Am tresărit niţel, mă
gândeam că o fi lovit-o vreunul, mai ales că deja lângă ea parcase o maşină de
marfă, din cauza căreia, nu puteam vedea ce se întâmplă. Am mărit pasul şi am
văzut că tot lângă maşina, cel puţin din
spate, nu avea nimic. Dacia papuc încărcată cu o tonă de fiare ce era parcată
lângă, mi-a dat un pic de fior şi a ţâşnit spre botul maşinii, unde se auzea
gălăgia. Şi ce să vezi? Pe capota maşinii mele era întins un ziar, iar pe ziar, bucăţi de pâine, 3-4 cepe, un baton de parizer tăiat grosier deja băgat în bucăţile de pâine ţinute în mâini, o bucată de kaiser de care nu prea se atingea nimeni, câteva roşii, câţiva castraveţi, o
sticlă de suc de culoare dubioasă şi una de bere la 3 litri. Wow, că ce poţi
spune altceva, ori poate Doamne fer’, căci pe lângă masa îmbelşugată erau şi
vrei 6 zlătari, bărbaţi şi femei, vorbind cât se poate de tare.
Na belea, că tot zicea că nu s-a întâmplat nimic. Capota daciei lor era
săltată, în dreapta maşina de marfă, ei peste tot, iar eu singur cu sacoşile în
mână, uitându-mă blocat ca la alfabetul
chinezesc. M-am dat deoparte, m-am învârtit după maşina de marfă, apoi după a
lor, m-am apropiat un pic şi mă tot gândeam cum să procedez, nu de alta, dar
oamenii erau la masă, şi masa-i masă, nu se cade a deranja pe om, nu? Cât am
dat eu două ture pe-acolo, aducându-mi aminte din copilărie de întâmplarea cu
jumările, ei s-au sezizat că le dau târcoale şi s-au vorbit între ei. La un
moment dat, unul, cu gura plină de parizer şi ceapă, mă cheamă şi-mi zice: „domnu’, domnu’, văd că vă învârtiţi pe lângă
noi, dacă vă e poftă, veniţi, că ne face plăcere, avem destulă mâncare”. Să-mi pice sacoşile din mână, pe de-o parte
îmi venea să râd, pe de alta să plâng, că pe-asta n-o mai făcusem, să mănânc în
parcarea magazinului, cu nişte truditori
ai fierului şi ai cuprului, parizer, ceapă şi pâine. Şi mi-am adus aminte de cuvintele
fariseilor: „de ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii”? „Nu
pentru mâncare am dat târcoale, ci pentru că mâncaţi pe maşina mea şi trebuie
să plec”, am zis eu. „Aaaa, domnu’,
să ne iertaţi, la noi a fiert motoru’ de la greutate şi am zis mâncăm ceva pân’
se răceşte, da’ luaţi ceva, vă rog, pentru deranj”. Cum s-o dai, că tot
nu-i bine. „E miercuri, e post, că luam
ceva”, am dat-o eu repede. „Domnu’ nu
ne refuzaţi, ce, vă e scârbă cu noi”?
Şi mi-am adus aminte, zâmbind, tot de fariseii ce-i cereau socoteală lui
Hristos pentru că ucenicii nu posteau cât ei. Şi le-a răspuns lor Iisus: „pot
oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile
când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”. Am luat un colţ
de pâine, o felie de kaiser şi-o roşioară, le-am făcut ca un sendviş şi l-am
mâncat cât şi-au strâns ei ziarul şi bucatele. Desigur, nu m-am săturat, dar cu
siguranţă ei au plecat mai sătui fiindcă un român simplu, oarecare, nu i-a
refuzat la masă.
Şi zice Scriptura: „sătulul calcă mierea în picioare, iar
flămândului tot ce este amar (i se pare) dulce”.
