miercuri, 25 decembrie 2013

MAI PRIMIM?


Mai primim?
Se spune aşa: „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”. Paradoxul acestei situaţii stă taman între lupta care se dă între trup şi suflet, având ca arbitru  nehotărâta minte, cea care se lasă după cum bate vântul, înclinând după situaţie spre una din tabere, cel mai des spre cea a materiei, a neconvingătorului palpabil.
Desigur, vorbeam despre naşterea lui Hristos, despre modul în care primim acest lucru, despre felul în care percem această stare. Într-o lume în care irozii, prunc-ucigaşii mileniului III, sunt din ce în ce mai mulţi, într-o societate în care discrepanţa dintre peşterile tot mai sărace în care se nasc cei mulţi şi palatele strălucitoare a celor care nu văd dincolo din cauza grandomaniei megalomanice, vine Hristos.
Această naştere, despre care nu doresc să vorbesc  astronomic, căci nici nu contează ziua ori luna evenimentului, este una perpetuă, una care se repetă pedagogic şi mântuitor pentru fiecare nou născut al acestei lumi, fie că ei, cei nou născuţi, îl primesc ori ba. Hristos se naşte, devenind incomod într-o lume din ce în ce mai comodă, devenind doar un motiv pentru care oamenii să se mai veselească, căci ceata celor care-şi bucură (doar) trupul în aceste zile e din ce în ce mai mare.
Vorbeam în urmă cu ceva ani despre X-mas, abrevierea lui Hristos, căci aşa s-a ajuns acum, să facem liste de cumpărături şi cadouri cât mai lungi, tăind din Hristos, oferindu-i o formă   high tech, renunţând la strigarea firească, la cea care ne duce cu gândul la mântuire. Desigur, ar fi destul de greu pe la casele mari ale oamenilor să vorbeşti despre boii (arhaic, degradant) care peste El suflau căldură ca să-I facă. Oamenii de azi şi-au împropiat un Crăciun strălucitor, unul care-i departe de realitatea de atunci, departe de adevăr, aş zice chiar un Crăciun fără Hristos.  Şi spun asta pentru că astăzi, parcă mai mult ca oricând, lucrurile golite de conţinut, dar bine poleite pe exterior, au luat o mare amploare. Avem copilării fără jucării, avem lumină dar suntem în întuneric, avem căldură dar suntem reci,  avem mâncare din belşug dar parcă nu ne mai săturăm, avem Crăciun, dar nu-l mai avem pe Hristos.
Foarte mulţi  se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei, dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de bucurie, de nădejde.
Naşterea Domnului este o sărbătoare a familiei şi, extrapolând, una a întregii omeniri creştine. Firesc aşa ar trebui să fim, ca o famile mare, una în care dezbinarea, ura, crimele şi lipsa perspectivei să lipsească cu desăvârşire pentru a face loc dragostei, acelei puteri sufleteşti care-l îndeamnă pe om la depăşirea oricărei baricade, la depăşirea de sine, că aşa cum ştim, „dragostea nu cade niciodată”. Ba mai mult, lucrând la cele ale sufletului, împlinim cele spuse de îngeri, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”
Indiferent ce veţi întâlni în viaţă, cum veţi fi ispitiţi, încercaţi ori chinuiţi, să nu uitaţi pentru cine şi pentru ce, Dumnezeu a lăsat tronul slavei şi haina luminii pentru a se naşte în staulul rece, în suflarea animalelor. La masa voastră îmbelşugată să stea trupul ce-şi poartă un suflet bogat, un suflet curat, aidoma celui de copil nou născut. M-aş bucura ca ziua sfântă a Naşterii să vă aducă speranţă curată, bucurie sfântă, colindători la uşi, glasuri ori rânduri scrise de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să fie mai bun, dacă s-ar putea, asemena pruncilor senini şi plini de pace. 
 "Hristos se naşte slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”.
Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos! 

vineri, 13 decembrie 2013

BULGĂRELE

     

     Degetele chircite de încercarea neputinţei îngheţaseră din cauza vântului pătrunzător ce şuiera străpungând puţinele haine, trecând chiar, nevăzut, prin sufletul cuprins de durere. Până şi bulgărele acela de zăpadă, făcut involuntar, ca o aducere aminte instinctivă a clipelor din copilărie, până şi el părea a se crispa, simţind cumva, că prin mâinile care-l plămădiseră  zvâgneau bătăile unei inimi încercate.
       Făptura umană a fost ţesută din lumină şi iubire şi îmbrăcată, prin însăşi voia omului, cu hainele suferinţei, acele haine care-şi pierd de grabă strălucirea, acele haine care se destramă la fiecare încercare, lăsând în cele din urmă în faţa  veşniciei un suflet care să-şi dorească haina primordială, cea cusută din textura nemuritoarelor fire de gânduri bune şi simţiri curate.
Dacă nu aveam durerea”, zise într-un târziu, „nu mai eram pe-aici  demult, ea m-a ţinut”, şi tăcu. Zicea Ecclesiastul că aproape „toată viaţa lui (omul) este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere”. Şi nu minţea, dar să supravieţuieşti datorită durerii deja e prea mult, e prea greu, ar zice omul, ca şi cum durerea ar fi un dar, o binecuvântare chiar. E drept, nu cred că-i om care să nu aibe vreo durere ascunsă prin cotloanele sufletului său, asta ca să nu zic nimic de suferinţele ce vin uneori/deseori peste trup, căci ele sunt simţite, chiar dacă, cum bine cred că ştiţi mulţi dintre voi, sunt oameni care nu simt durerea fizică, expunându-se pericolelor taman prin nerecunoaşterea acestui dar al durerii.
       Durerea există doar la nivelul conştiinţei, ca un reflex al creierului de a apăra organismului transmiţându-i datele necesare, în timp util, despre faptul că un lucru poate fi periculos. În schimb durerea sufletească... . Dacă s-ar putea cântări măcar durerea dintr-un singur om, probabil că lumea ar putea vedea cât de mare este omul, căci greutatea durerii pe care o poate duce un om în spate poate fi deseori mai mare decât cea a întregului pământ.
Mi-a venit în minte ce spunea Hristos, anume că, „femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”. Mai există o vorbă ce spune că ne naştem în durerile mamei, trăim în propria durere şi murim lăsând durere în mijlocul celor de lângă noi.  Doar că dincolo de acest aspect, trebuie să conştientizăm că, Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care-i trăim pe aici, nu vede doar cele trăite de om de la începuturile lumii, ci vede şi veşnicia pentru care a fost creat omul, cea fără de durere, aşa cum zice Ioan în Apocalipsă: „şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”.
        Strângând cu putere bulgărele în mâinile ce-şi chirciseră degetele spre a-şi striga suferinţa, a zis, privind spre cerul ce sticlea de albastru: „la primăvară, acest bulgăre se va topi într-un ochi de apă, cam cât lacrimile adunate de un om într-o zi în care durerea devine darul ce-i dă puterea de a merge mai departe”.