Dicnus est? Legitimă întrebare la început de secol IV, transformată în
curgerea anilor într-o afirmaţie care nu poate fi verificată decât în timp, atât
de canditat cât şi de autoritatea care-l
învesteşte. Întrebarea era legitimă atunci, azi fiind doar afirmaţia care, în urma unei cercetări de sine filtrată
prin anii de şcoală, dar şi-n cercetarea atentă, sper eu, a celor care-s îndreptăţiţi
să facă asta, permit unui tânăr să păşească într-o lume în care va trebui să
fie „părinte” atât celor care-s mai mici decât el, dar deseori celor care-s
mai mari decât el, rămânând în acelaşi timp, fiu, soţ, tată şi prieten, fără să
amestece stările, dar îmbinându-le totodată armonios încât să se facă tuturor
toate. Ori cum ar spune apostolul Pavel
ucenicului său, Timotei: „nimeni să nu
dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu
purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Şi cum să faci
altfel când te trezeşti că după anii de şcoală, în nechibzuinţa tinereţii
lipsite de experienţa vieţii, te vezi aşezat în mijlocul unor oameni pe care nu
i-ai cunoscut niciodată, dar pe care îi timp îi vei cerceta şi-i vei cunoaşte
ca pe propriul suflet în trecerea timpului.
Vrednic este! Cât de vrednic eşti la acel moment, cât de vrednic după nişte
ani şi oare cât de vrednic la judecata finală, când se vor vădi toate, inclusiv
lucrarea din ogorul sufletelor? La prima slujbă stai îmbrăcat înveşmintele care
impun respect în ochii celor care te cercetează atent şi cu golul inerent din
capul pieptului, altul decât cel al tracului obişnuit, şi te întrebi cum te vor
privi acei ochi peste ani, inclusiv când n-ai veşmintele pe tine. Barba non
facit philosophum, aşa spuneau latinii, şi-i tare adevărat, căci zice Scriptura
că: „vârsta trebuie să vorbească şi
mulţimea anilor să ne înveţe înţelepciunea, duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic
dau priceperea, nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce
înţeleg totdeauna dreptatea”.
Axios (ἄξιος)! Înţeleg că-s mulţi cei care-şi fac munca pentru că trebuie
s-o facă spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, mulţi intrând pentru ani
de zile într-un automatism searbăd, într-o rutină care ucide pasiunea transformând omul în robotul care doar
îndeplineşte ordinele şi împlineşte fişa postului. E drept, zice marele povestitor
că „dacă-i copil, să se joace; dacă-i
cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească”, adică fiecare să-şi vadă locul
său, de s-ar putea însă, cu mare pasiune. Sunt convins că un preot nu va putea
aduce niciodată pe toată lumea la biserică, aşa cum un profesor nu va avea
niciodată toţi elevii de nota 10 şi cum un medic, oricât şi-ar dori, nu poate
salva toate vieţile. Dar când faci din dragoste meseria pe care o ai, când
misiunea ta e împlinită cu pasiune, chiar dacă nu poţi cuprinde totul la
perfecţiune, din slăbiciune omenească, dacă nu poţi aduce soarele pe cerul
fiecărui om, poţi aduce măcar o rază de lumină în ochii celor care încă nu-s
pregătiţi să vadă lumina în toată splendoarea ei.
Trecut-au anii, azi 19 în numărătoare, şi când privesc şirul copiilor
senini ce se aşează cu bucurie pe soleea sfântului altar, cu lumânările ce
pâlpâie jucăuş în mâinile lor, spre a se împărtăşi, îmi dau seama că vrednicia
preoţiei nu-i o stare stabilă, fixă, cu un punct culminat, ci-i muabilă, mereu aflată
în starea de perfecţionare. Dar copiii nu vin singuri, mai ales cei mici, ci
vin cu părinţii lor, adică cu cei pe care i-am găsit copii la început, vin cu
bunicii lor, cu cei care erau maturii părinţi ai unor copii mici atunci, la
început. Poate că ei, la fel ca mulţi din cei care citesc aceste rânduri, nu se
gândesc decât rareori la trăirea preotului din sfântul altar, la faptul că
dincolo de taina prefacerii sfinte, euharistice, există o altă mare taină, taina prefacerii
omului, a transfigurării care tulbură într-un mod mod paradoxal, spre limpezire,
oferind sufletului, chiar şi pentru puţine momente, gustarea stării de
rai.
Preotul se află tot timpul între cuie şi mângâieri, între bice şi alinări,
între scuipat (în obraz) şi sărutări (de
mână), între golgotă şi înviere. Hristice trăiri, indiferent de timp şi zonă,
cu clipe în care famiilia trebuie să se supună rigorilor pe care lumea le
urmăreşte atent, cu momente în care eşti privat, prin alegerea crucii slujirii,
de multe plăceri ale lumii în care trăieşti, dar şi cu bucuria că dincolo de
cele pierdute găseşti şi regăseşti, când nu te aştepţi, din ochii şi gura celor
care-ţi mulţumesc, plata aceea care nu are nimic de-a face cu mult iubitele valori materiale după care aleargă o lume
întreagă.
Chiar dacă aceste rânduri vor fi adus plictiseală multora dintre cititori, gândind
că n-au avut o intrigă demnă de adrenalina cu care-s obişnuiţi în acest secol
al imaginilor care subjugă minţile şi sufletele, am zis să nu treacă timpul şi
să nu se aştearnă praful uitării peste gândurile ce m-au însoţit şi mă însoţesc
deseori în clipele slujirii. Pentru prieteni sunt un om simplu, de la ţară; pentru
enoriaşi sunt „părintele” lor; pentru
familie rămân în stările fireşti în care se poate regăsi un om, fiu, soţ, tată;
iar ca preot, indiferent de locul în care mă aflu, rămân acelaşi întrebător,
temător şi râvnitor slujitor, aflat în
neputinţa de a şti cu adevărat, cel puţin în ce mă priveşte, dacă întrebarea „vrednic este?”devenită afirmaţie în
trecerea timpului, este valabilă şi-n
cazul nevredniciei mele.
Îmi port veşmintele cu bucurie, da, dar indiferent unde m-aş afla, dincolo
de catapeteasmă, la slujire, ori pe uliţele satului la câte un tain de vorbă,
nu uit că cei cu care vorbesc, ca şi mine, sunt purtători ai tainei vieţii, ai
chipului divin, respectându-i ca pe cei pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat să
le fiu „părinte”, încercând să le fiu aproape, aşa cum mă pricep, ţinând cont
de vârsta şi pregătirea fiecăruia, aşa cum bine spune apostolul neamurilor: căci dacă fac aceasta de bună voie, am
plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată. Care este,
deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos
înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci,
deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei
mai mulţi; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt
fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce
n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc;
tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.
Vrednic este?