Gândul, sămânța ce poate da viață cuvântului,
e plăsmuirea unor simțiri încărcate din energia sufletului și întrupate în
colbul minților ce poartă-n ele, zice-se, materie din praful unor stele de mult
apuse.
Ce ar fi omul fără gânduri? Ce ar face omul
dacă ar avea doar un număr limitat de gânduri într-o zi? Și ce am fi făcut dacă
prin zidire ceilalți din jur ar fi cunoscut toate gândurile noastre și noi pe
ale lor? Știu, oricare dintre situații ar fi fost dificilă și jenantă, fiindcă
un om fără gânduri ar fi precum o fântână fără ciutură, ca o barcă fără vâsle,
ca o pasăre fără aripi și ca un cer fără soare. Și un număr limitat de gânduri
de-am avea ar fi cumplit, omul nu are sațiu la gândire, plus că nu trebuie să
uităm că și-așa, cu dezlegare la infinite gânduri, opțiunile noastre sunt de
cele mai multe ori limitate, puerile și repetate, rutina cotidiană transformând
energia creatoare într-un banal și obositor mecanism de gândire cu orizonturi
frânte în dorințe eminamente trupești, în cele despre mâncare, băutură, sex,
bani și celebritate, restul trăirilor fiind minimale ori chiar absente mare
parte din viață. Cât despre ceea ce gândim despre alții ori ei despre noi, nu
mai zic, e cumplit, ar izbucni câte un război în fiecare clipă dacă ne-am
cunoaște gândurile între noi, cu atât mai mult cu cât de foarte multe ori, să
recunoaștem, ne este rușine cu propriile noastre gânduri, pentru că nu-i așa,
suntem maeștri în a ne face toată viața un iad numai pentru a ne crea un colț
de rai aici, pe pământ, suntem experți în a aplauda artificiile trecătoare în
fața unui cer înveșmântat cu miliarde de stele și, de ce nu, suntem profesori în a împroșca cu
noroi ori vitriol, fie doar și în intimitatea unor gânduri nespuse, în tot ceea ce nu ne convine.
Așadar, ce se întâmplă cu gândurile nespuse?
Mi-ar fi plăcut să am răspunsul perfect pentru acestă întrebare, dar nu-l am,
mă gândesc doar că aceste gânduri rămân acele cuvinte nerostite nu spre a da
sens zicalei ce spune că tăcerea e de aur, ci pentru a mări prăpastia între ceea
ce articulăm și ceea ce simțim. Altfel, omul, paradoxal, vorbește cel mai puțin
taman despre lucrurile ori stările la care se gândește cel mai mult. Și uite
așa miliarde de simțiri rămân neîntrupate spre prohodirea ce se face la fel de
tăcut în cimitirul nerostitelor gânduri. Și poate că e mai bine așa, nu am avea
niciunul din noi tăria de a spune articulat ceea ce simțim (de fiecare dată)
despre colegi, despre vecini, despre șefi, despre frați, despre gustul unui fel
de mâncare pe care-l mănânci din complezență ori, de ce nu, despre furiile ori
bucuriile trăite față de mulți și multe în diverse situații din viață. Și de ar fi doar asta. Mai sunt gândurile
nerostite care ar zidi, cuvintele acelea nespuse care ar mângâia, trăirile
acelea pe care deși ți-ai dori să le zici, le lași în ofilire, spre uscare, în
timp ce lacrimile celor care ar avea nevoie de un gând bun ar putea uda
deșertul imens, de necuprins deseori, ce atinge ființa umană în cele mai
încercate momente, ascunzând sub dunele de dureri alte gânduri, cele mai multe
încărcate cu sentimentul de neputință.
Nu articulăm tot ceea ce gândim pentru că am
fi lapidați în agora mereu plină de semeni pregătiți să ridice piatra, chiar
dacă, toți cei din piață, la rândul lor, sunt la fel de vinovați ori poate mult
mai mult. Și uite așa purtăm în noi gânduri desfrânate și rostim, fals, doar
cuvinte sobre; purtăm în noi gânduri viclene și le rostim pe cele mieroase;
purtăm în noi gânduri de răzbunare și, de frica legii, le sufocăm în vorbe atent
cântărite, scăpând când și când câte un cuvânt care taie în carne vie crezând
că prin asta ne vom mai răcori.
„La
ce te gândești?” Iată, o întrebare pe care am adresat-o de multe ori celor
de lângă noi ori, la fel de bine, întrebarea primită de la cei de lângă noi.
Uneori vine un răspuns concret, alteori vine răspunsul fără sens, minciuna clasică:
„la nimic”, ca și cum în stare de trezie ai putea avea vreo clipă în
care gândurile să să părăsească vreo clipă. Aparent nu ne gândim la nimic, în
fapt, fie și pe moment, nu ne dorim articularea gândului, nu ni-l dorim
înveșmântat în hainele cuvintelor, îl vrem doar pentru noi, îl vrem îngropat în
cimitirul gândurilor nerostite, îl vrem
ascuns în mormântul săpat undeva între minte și suflet, într-un loc fără
niciun monument sau cruce, într-un spațiu săpat în dimensiunea unui timp peste
care se va așterne uitarea, căci majoritatea gândurilor nerostite așa sfârșesc,
în uitarea care, deși nedureroasă, nu aduce vindecare, ci doar amânare.
Zice Ecclesiastul așa: „gândurile lor,
frica inimii, cugetarea aşteptării, toate merg spre ziua morţii! Mânia, râvna
şi tulburarea, zbuciumul şi frica morţii, pizma şi cearta nu cruţă pe nimeni;
şi în vremea odihnei, întru aşternut, somnul nopţii gândul lui îl împovărează”.
Gândul apasă și devine aspru judecător al conștiinței
dar și tiran în imperiul propriei ființe dacă nu este rostit. Dacă nu ești în
stare să transformi scânteia unui gând în lumina unui cuvânt înseamnă că nu ai
puterea de a mărturisi un adevăr până la capăt, fiindcă adevărul este cel care
ne poate face cu adevărat liberi, știm asta, a spus-o chiar Cuvântul (Hristos),
Cel care, întrebat ce este adevărul, a tăcut, și nu pentru că n-ar fi putut
răspunde, ci pentru că gândul dumnezeirii ar fi zdrobit, prin cuvânt, ceea ce
oamenii nu vor să recunoască niciodată, anume că iubesc minciuna, aducând mereu
drept alibi justificări precum cele ale lui Pilat. Nu e de ajuns să ne spălăm
pe mâini pentru a scăpa de gândurile murdare, ele vor rămâne în continuare în
noi, vor fi îngropate în cimitirul cuvintelor nerostite alături de alte
gânduri, poate frumoase și bune, nerostite nici ele la vremea cuvenită,
devenind toate un trecut pe care l-am trăit drept groparii unor cuvinte sortite
la tăcere veșnică.
