De
când mă știu am pus întrebări, în copilărie chiar abuzând de răbdarea celor ce
erau nevoiți să-mi răspundă. Evident, din răspunsurile primite de la oameni,
regăsite în cărți, auzite ori văzute prin diverse mijloace ori situații am
învățat multe și, fără discuție, mai am multe de învățat. Interesant este că
de-o vreme constat tot mai mult că aproape pentru orice acțiune petrecută în
viața de zi cu zi e nevoie de probe, de întăriri și chiar de martori, fiecare
dintre aceste situații mărind numărul necredincioșilor ori, dacă vreți,
neîncredințaților, a îndoielnicelor personaje, fiecare dintre ele, ca și Toma (dar
departe de mărturisirea lui), dorind să simtă, la modul cât mai fizic chiar, până
și stările sufletești ce nu pot fi explicate ori generalizate.
În
copilărie perioada pascală o trăiam intens, ca și ceilalți copii de altfel,
prezența la denii într-un sistem comunist ateu era deja un act de curaj, iar prezența
la înviere o luptă cu somnul, firească de altfel după alergătura zilei
dinainte, dar și un război al întrebărilor, misterul ușilor închise de dinainte
și făcliile/lumânările ce ieșeau din spatele lor fix la miez de noapte rămânând
ani de zile o temă de gândire. Mărturisesc că și azi, la aproape 30 de ani de
slujire, chiar dacă eu sunt cel ce iese cu lumina în mijlocul unei mări de
oameni, chiar și azi trăiesc taina și mă întreb în altarul tainic precum un
mormânt, cât de minunată va fi fost lumina primordială a începutului și, acum,
cea a învierii, când Hristos, cu moartea pe moarte călcând, a ieșit din iad bezna
iadului amar și amărât, cu lumina lină a sfintei slave cerești.
De
ceva ani, anul ăsta cu atât mai mult, evit lumea virtuală și excesul de postări
liturgice, nu pot sta cu ochii în telefon când zeci și zeci de oameni așteaptă
răbdători să-mi vorbească și să se destăinuie, nu pot răspunde comentariilor
câtă vreme trebuie să răspund întrebărilor celor care vor să afle cât mai multe,
ca și mine odinioară, nu vreau să devin agasant și nu pot abuza de răbdarea prietenilor și cititorilor mei,
cei care, poate, n-ar înțelege dacă eu sunt la biserică ori sunt cu laptopul în
brațe prin vreun colț de casă, cu cafeaua lângă mine.
Acum,
când liniștea a cuprins până și cele mai agitate cotloane, ulițe și piețe, azi
când lumina învierii încă arde în candela de pe sfânta masă, azi când oamenii
s-au liniștit de agitația zilelor, vin cu o mărturisire, de altfel nimic
altceva decât întărirea, dacă vreți, depoziția unor martori pe care încă sunt
destui care-i contestă, chiar dacă, ei sunt cei care împlinesc cuvântul ce
spune că tăcerea lor ar putea face pietrele să vorbească.
De
la Florii și până la Paști am vorbit cu sute și sute de oameni, glasurile
multora, în cântare, a făcut biserica să vibreze, deniile au fost trăite cu
bucurie tainică, lăuntrică, cu atenție și cu totul înnoit, ca odinioară, copii
mici cu părinți lângă ei, copii mari cu zâmbete ștrengărești, tineri și adulți,
fiecare dintre ei trăind și retrăind ceea ce, într-o formă greu de înțeles
pentru noi, au trăit-o apostolii, femeile mironosițe și toți ceilalți martori
ai evenimentelor petrecute la Ierusalim acum 2000 de ani.
Înainte
de miezul nopții, chiar după sunetul toacei și chemarea clopotului, sincer,
credeam că o să ies cu vestea învierii într-o curte goală, ca și cum toată
lumea s-ar fi vorbit să nu vină, asta simțeam, nu se auzea mai nimic. Nu știu
voi, cei ce citiți, care pe unde sunteți, dar ieșind cu lumina am găsit o mare
de oameni așteptând în tăcere, sute și sute de oameni care, ascultându-mă de-a
lungul anilor, au înțeles pentru primirea și păstrarea luminii nu avem nevoie
de iureș, de gălăgie și spectacol, ci de tainic, de așteptare și comuniune. Așa am dat lumină, așa au primit oamenii
lumina, așa sper să o păstreze, spre a-și aduce aminte că numai așa se pot numi
martori ai învierii, mărturisind aceasta, cum au făcut-o de altfel din tot
sufletul, cântând troparul biruinței asupra morții, a momentului în care
Hristos a călcat cu moartea pe moarte spre a ne da nouă învierea.
Desigur,
avem și-o excepție în lucrarea liniștii, mărturisirea învierii de către cei
tineri, explozia râsetelor, emoția câștigului și, de ce nu, amuzamentul
pierderii (când știi că oricum vei fi premiat) unui concurs pascal au încununat
timpul petrecut împreună, au dat sens mărturisirii noastre, au legitimat
calitatea de martori ai unei învieri pe care, deși n-am trăit-o la modul fizic,
arde în noi, trupul nostru fiind candela iar sufletul flacăra ce nu se va
stinge niciodată.
Se zice că majoritatea oamenilor care se tem
de moarte nu cred în înviere. E posibil să fie așa, nu știu cum e să nu crezi
și nu întăresc acest lucru, dar cu siguranță cei care cred cu adevărat în
înviere, ar trebui să-și trăiască viața ca într-o continuă așteptare a luminii
divine, hrănindu-se din scânteia primordială deja așezată în frumusețea ce dă
strălucire sufletului omenesc.
Vă mulțumesc tuturor celor care mă acceptați, celor care mă citiți și, din adâncul sufletului, tuturor celor care ați mărturisit și mărturisiți cu mine!
