duminică, 27 decembrie 2009

POVESTE

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus: -Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor... Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
 -Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard... Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor... O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse... Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte.
Eu sunt Speranta! Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.
Flacara Sperantei sa arda mereu in sufletu tau... pentru ca tu sa ai o viata plina de Liniste, Credinta si Iubire!"
Daca nu-ti pierzi speranta, nu-ti pierzi nici credinta, nici iubirea nici linistea.
EU SPER.

Poveste primita pe mail.

joi, 24 decembrie 2009

REGRETE DE CRACIUN

Craciunul, mai bine spus Nasterea Domnului, reprezinta inceputul mantuirii noastre, mantuirea ce ne-a fost fagaduita noua inca de la caderea in pacat a primilor oameni.
Aceasta minunata nastere a lui Dumnezeu Fiul reprezinta dovada nemasuratei iubiri pe care ne-o arata noua Creatorul, trimitind sa se nasca pe Cel nenascut, pe Fiul Sau Cel din vecie; Dumnezeu facandu-se Om ca sa-l mantuiasca pe om.
Asta e ceea ce ne invata Scriptura si Biserica, asta e ceea ce credem noi si marturisim, sau cel putin ceea ce faceam pana de curand. De ce? Pentru ca din pacate aceasta sarbatoare minunata vestita de colindatorii ancestrali, de copii nevinovati din mosi-stramosi, aceasta sarbatoare s-a schimbat radical. Nu ca a disparut, nu ca nu mai este trecuta in calendar, ba chiar si recunoscuta ca sarbatoare oficiala in multe state ale lumii, ci pentru ca acestei sarbatori i s-a furat spiritul.
De la colindele minunate izvorate din sufletul curat de crestin autentic, de la postul trupesc si sufletesc tinut de inaintasii nostri pana in ziua de ajun fara sa "se spurce", de la slujba savarsita din noapte, de la sfanta impartasanie primita cu cutremur mare si bucurie, am ajuns la colindele mixate ale civilizatiei de asfalt, la mancatul fara satiu in timpul postului fara nici un gand de pregatire pentru impartasire, la mosi craciuni sub influenta alcoolului care hahaie grotesc spre deliciul copiilor care nu cunosc ceea ce inseamna cu adevarat Craciunul.
Apropo, Craciun, vine de la latinescul " creatio" care inseamna creatie, facere adica nastere, grecii folosind cuvantul "Hristyena" ceea ce se traduce prin Nasterea lui Hristos.
Asta inseamna ca amaratele de craciunite cu fuste scurte care se fataie prin fata micilor ecrane, burtihanosii mosi craciuni din reclamele de la televizor, mesele bogate la care participa vedetele nu au nimic in comun cu Nasterea lui Hristos, cea din saracul lacas, din ieslea inconjurata de dobitoacele care suflau sa-L incalzeasca.
Ele nu sunt decat imaginea falsa a unei lumi care nu cauta decat vanzarea, consumarea de anumite produse in detrimentul sufletului care ramane tot flamand, tot gol , tot singur.
Teoretic ar fi frumos ca Nasterea Domnului, Craciunul, sa dureze tot anul, ca poate asa oamenii pot fi mai buni, se vor vizita , colinda, impaca, incercand sa inteleaga de ce s-a nascut Hristos.
Si pentru a nu cadea definitiv in tristete, pentru ca Nasterea aduce bucurie si speranta, pentru ca pana la urma binele triumfa, as dori sa va urez si eu ca Nasterea Domnului sa va aduca pace, bucurie, sanatate, si chiar daca petreceti sa nu uitati ceea ce spune colindul: "nu uita cand esti voios romane sa fii BUN".

sâmbătă, 19 decembrie 2009

DARURILE OAMENILOR

Un om evlavios s-a dus odată să cerceteze Ierusalimul şi Betleemul unde S-a născut şi a trăit Hristos. A văzut şi ieslea unde S-a născut Mântuitorul şi se gândea el, cu ce ar putea răsplăti iubirea şi darul lui Hristos, Care S-a pogorât într-o iesle smerită pentru mântuirea noastră.
Frământat de gândul acesta, noaptea a visat că vedea Pruncul Sfant în ieslea peşterii şi, apropiindu-se de El, I s-a închinat, zicându-I:
- Doamne Iisuse, cum tremuri Tu pentru mântuirea mea! Cu ce să-Ţi răsplătesc eu dragostea Ta? Pruncuţul i-a răspuns:
-Dă slavă lui Dumnezeu şi nu te mira, căci Eu Mă voi smeri şi mai mult pe Crucea Golgotei.
-Trebuie să-Ţi dau ceva, Copilaş iubit, vreau să-Ţi dau toţi banii mei, a zis creştinul.
Copilaşul Iisus răspunse:
-N-am lipsă de nimic, cerul şi pământul sunt ale Mele... Banii dă-i săracilor, ca şi când Mi i-ai fi dat Mie.
-Dar eu trebuie să-Ţi dau ceva, căci altfel am mare durere, zise creştinul .
-Dacă eşti atât de darnic, răspunse atunci Copilaşul, dă-Mi Mie păcatele tale, dă-Mi gândurile tale şi osânda ta, ca să le iau pe umerii Mei, să le ridic pe cruce şi să te scap de ele.
Iisus Mântuitorul şi astăzi acest dar îl primeşte de la noi: păcatele noastre. Ele sunt darurile oamenilor către Cel care ne poarta de grijă.
Tot ce este rău în noi Hristos este gata să ia asupra-Şi ca să ne scape .
În schimb, şi noi trebuie să luăm lumină din lumina Lui şi viaţă din viaţa Lui prin naşterea Sa minunată care este continuuă şi veşnică pentru fiecare din noi în parte.


De pe net.

marți, 15 decembrie 2009

MUSAFIRII NEPOFTITI

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea dar vazându-i supăraţi îi invita în casă să manânce ceva.
-Soţul tău este acasă? - întreabă ei.
-Nu, este ieşit.
"Atunci nu putem intra" - replică ei.
Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..
-Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru. Femeia se duce şi îi invită. Nu putem intra toţi în casă, replică ei.
-Cum aşa?- întreabă ea.
Unul dintre moşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă. Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură.
-Ce bine, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare! Soţia nu a fost de acord.
-De ce să nu-l invităm pe SUCCES? Nora îi asculta dintr-un colţ al casei.
-N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire,  a sugerat nora.
-Hai să ne ghidăm după sfatul norei, îi zice soţul soţiei. Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete. Femeia iese afară şi întreabă:
-Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete. IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi.
Surprinsă femeia întreabă:
-L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el? Cei trei moşnegi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!!!!!" DORINŢA MEA PENTRU TINE....
-Unde este durere, îţi doresc pace şi fericire. Unde sunt îndoieli personale, îţi doresc reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi. Unde este oboseală sau blazare, îţi doresc înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite. Unde este frică, îţi doresc iubire şi curaj.
TU PE CARE L-AI FI INVITAT?
Poveste de pe net.

miercuri, 9 decembrie 2009

PRIMITI COLINDATORII?

Chiar asa, primiti colindatorii? Ii primiti de obicei sau inchideti usa, poarta, inima celor care vin sa va colinde, sa va ureze, sa se bucure de intalnirea cu stapanii casei, aducand o veste minunata, o bucurie izvorata din inima copilariei si a curateniei.
Parca ieri este cand ma pregateam si eu de colindat. Ce emotie, ce de asteptare, cate planuri facute cu prietenii, despre cum o sa strigam, cat o sa stam seara la focuri, cat o sa strangem. Parca nu mai venea odata vacanta sa pregatim si cele ale Plugusorului, bicele si buhaiurile.
Totul mirosea a sarbatoare. Sobele trosneau de jarul rosu, porcii se zbateau in mainile celor care ii sacrificau, cozonacii crapau in cuptoare, carnatii atarnau pe la streasini, zapada era mereu din belsug, copii cu obrajii rosii marsaluiau pe drumuri tragand de sanii facand o harmalaie de nedescris.
Si veneau colindetele, colindele. Alergam din casa in casa sa strangem cat mai mult, stiam unde primim colaci de casa, unde primim gogosi calde, ba chiar cate un pahar fierbinte de ceai, dupa ce inainte fusesera tamaiate de catre femeile cu broboade groase ce ne asteptau in dreptul portilor. Cantam nevoie mare fara sa ne doara gura, alergam fara sa simtim gerul, cadeam fara sa schitam nici un fel de grimasa, ne bucuram ca sosise cea mai frumoasa perioada din an, anotimpul colindelor cand se nastea Hristos, Mesia chip luminos.
O, ce veste minunata, Trei crai de la rasarit, Steaua sus rasare, La Viflaim, Trei pastori, erau pe buzele tuturor, plus ca cei care erau mai rasariti mergeau cu steaua imbracati in personajele biblice bucurand ochii si urechile celor care-i primeau cu uratul.
Azi astept colindele ca si atunci, astept colindatorii sa-mi vesteasca Nasterea Domnului, astept zapada si glasurile de copii pe drumuri, astept. Nu mai e ca inainte, nu toti oamenii mai primesc colindatorii, inchid portile si usile lui Hristos cel ce se vesteste. colindatorii nu mai au bice ca odinioara, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos ci cu castile in urechi ingana mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legatura cu Nasterea minunata, care nu au legatura cu indemnul ingerilor asistenti la nastere si care zic intr-un glas "slava intru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavoire".
Si cu toate acestea eu tot nu disper, atata timp cat vine Craciunul, cat Hristos se naste pentru fiecare generatie, intr-o perpetua pregatire de mantuire a neamului omenesc, deci atata timp cat se vesteste Viata, eu astept colindele, astept cu darurile pregatite sa mi se strige la usa: PRIMITI COLINDATORII? Ba mai mult decat atat, azi merg la colindat.


duminică, 15 noiembrie 2009

PULPĂ DE PRAZ CU LIMBĂ DULCE


Să nu credeţi că am devenit un bucătar iscusit şi că acest meniu propus în titlul postării este unul pur gastronomic. E doar ceva ce combină plăcerea gustului bucatelor de post cu reţinerea de la vorba multă şi veninoasă.
Acum începe postul Crăciunului şi este momentul în care bunii creştini obişnuiesc să lase deoparte pentru o scurtă perioadă de 6 săptămâni mâncărurile de "dulce", să lase deoparte relele obiceiuri, clevetirea, minciuna, ura, hoţia, mândria....... înlocuindu-le cu rugăciune, cu milostenie, cu colinde, cu smerenie, cu tot ce face bine sufletului.
Sunt sigur că multă lume încearcă să ţină post, folosindu-se de această perioadă pentru curăţirea corpului de toxine şi a sufletului de păcate. Dar din păcate sunt şi persoane care nu văd decât partea curativă a acestui post, un regim alimentar necesar slăbitului pentru o siluetă de invidiat.
În general Biserica vorbeşte despre post ca fiind abţinerea voită de la anumite alimente ce sunt socotite a fi  de "dulce" ştiut fiind faptul că un corp bine strunit este gazda unui suflet liber. Pentru că un organism supraîncărcat, saturat, este supus bolii şi sufletul este închis în dorinţa nestăvilită de consum continuu.
Evident că şi împotriva celor care spun că postul este chinuitor se găseste răspuns. În primul rând că postul e personal, e voit, nu este impus ca o obligaţie ci ca un îndemn. Copii până la 7 ani sunt scutiţi de post aşa cum scutite de post sunt femeile gravide şi lăuze. Copii până în 12 ani, bătrânii peste 70 de ani, bolnavii, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea zi de zi, trebuie să ţină un post uşor în care pot consuma lapte, brânză şi ouă. Şi dacă cârcotaşilor li se pare un supliciu postul de mâncare nu au nici o scuză atunci când înjură, fură, mint, clevetesc, beau peste măsură, pentru că aceste lucruri vin din interior(pofta) şi nu sunt o povară pentru trup.
Ideea este că o porţie de pulpă de praz cu limbă dulce se referă la efortul conjugat al omului de a se strădui ca pentru o perioadă să se abţină de la ceea ce face rău trupului şi sufletului, ca la sfârşitul acestei perioade să se îndulcească de bucuria praznicului Naşterii Domnului alături de îngeri şi cetele de colindători.

vineri, 23 octombrie 2009

SARUT MANA DOAMNE!



Cand eram copil auzeam de la oamenii batrani expresia ,,pupa-ti-as talpile Tale Doamne" si eram dezorientat, mirat, amuzat cateodata de aceasta exprimare. Cu timpul am realizat ca ea, expresia, vine din adancul sufletului, dintr-o constientizare clara a credinciosului ca omul nu este vrednic de mai mult inaintea lui Dumnezeu, sau cum spune o rugaciune a bisericii, ,,toata dreptatea mea inaintea Ta Doamne este ca o carpa lepadata".
Mai mult decat atat, observam ca multa lume trece prin dreptul bisericilor si se inchina, lucru frumos si bun pentru suflet, dar facut in graba, pe ascuns, cu frica sau mai ales cu rusine. Si zic asta pentru ca sunt oameni care daca au posibilitatea, si nu sunt intr-un mijloc de locomotie, se opresc in dreptul bisericii, isi scot palaria se inchina frumos, clar, asa cum au invatat de la bunica sau de la parintele cand erau copii, apoi isi vad de drum.
Ideea este ca aceste gesturi reprezinta un salut adresat Lui Dumnezeu, unul normal, firesc, pentru ca Dumnezeu este Persoana si persoanele au nevoie de comunicare pentru perceperea unor idei. Acest lucru poate fi remarcat in viata de zi cu zi, cand oamenii se saluta intre ei, cand copiii isi saluta parintii, cand ne salutam profesorii, prietenii, sefii, cu saluturi diferite si adaptate la situatie, la persoana.
,,Salut, hai noroc, sa traiesti, sa traiti, respectele mele, ola, buna ziua sarut mana", sunt expresii intalnite zilnic, practicate de fiecare dintre noi la momentul potrivit, uneori ca asa trebuie, alteori din complezenta sau obligatie.
Revenind la salutul batranilor, care noua celor tineri ni se pare a fi ciudat, reprezinta constientizarea ca Dumnezeu, fiind deasupra noastra, desi teologic vorbind este peste tot, talpile Sale sunt prima optiune vizibila, metaforic vorbind. Asta face ca astazi, daca nu suntem in stare sa pronuntam expresia mai sus mentionata, sa facem un exercitiu cu noi insine si sa incercam sa-I adresam Lui Dumnezeu macar salutul pe care il adresam parintilor nostri, caci El este Parintele, Tatal nostru din ceruri, si merita fara frica sau rusine macar un sarut mana Doamne !

luni, 12 octombrie 2009

USA



Povestea spune că uşa sufletului doar noi o putem deschide
Un pictor a pictat o icoana care îl reprezenta pe Iisus în faţa unei uşi. Şi-a chemat prietenii pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat icoana, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Iisus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:
–Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n-are clanţă, cum se poate intra? Pictorul a răspuns:
–Uşa la care bate Hristos, se deschide numai dinăuntru... .

Primită pe mail. 

duminică, 11 octombrie 2009

IERI, AZI, MAINE

Ieri, azi, maine. De cate ori nu ati folosit aceste cuvinte. De cate ori ele v-au ghidat pasii prin viata, masurandu-va pretiosul timp petrecut printre oameni, in alergarea pe drumurile incalcite ale vietii.
Ieri, tine de trecut, nu mai este palpabil, ce a fost ieri a ramas imprimat in materia cenusie a creierelor noastre, pe hartia ziarelor, in memoriile Pc-urilor, pe benzile filmelor. Deja cand vorbim de ieri, ni se pare ca nu am trait, pentru ca ziua de ieri nu o mai poti trai vreodata, este un vis trait, este un timp mort, este un film vechi vizionat la unison de toata suflarea.
Si daca ieri a a fost un vis trait, maine, este dorinta de a trai, e tot un vis, este o speranta, pentru ca maine, este deja departe. Nimeni nu stie, afara de Dumnezeu fireste, ce se va intampla maine.Toata lumea are planuri, toti spun ca maine vor face si vor drege, ca timpul va fi bun sau rau, dar pana maine mai e mult, se pot schimba o gramada de lucruri, unii se nasc, altii mor, lumea poate renaste sau poate disparea. Visam la ce vrem sa facem maine, uitandu-ne la ceea ce am facut ieri.
Si aici e greseala, ca uitam de azi, acest cuvant care reprezinta prezentul, realitatea, palpabilul. Azi, din pacate nu se speculeaza prezentul, nu se traiste prezentul, toata lumea suspina dupa trecut si viseaza la viitor, marginalizand prezentul.
Carpe diem, arhicunoscutul dicton, a ramas si el tot de domeniul trecutului, pentru ca trairea clipei, a momentului nu poate fi facuta decat azi.
Adica azi poti merge la scoala, la serviciu, la biserica, la parinti, la prieteni, la peste, la fotbal, doar azi, pentru ca ieri nu ai fost si nu poti da timpul inapoi, iar maine e posibil sa nu mai poti face acest lucru.
Ieri, si maine, sunt vise. Intre doua vise isi traieste omul viata care e ca un vis.
Deci, daca vrei sa faci ceva, daca vrei sa faci ceva bun, sa faci azi. Daca vrei sa faci vreun rau, lasa-l pe maine, poimaine, raspoimaine.......niciodata .

duminică, 4 octombrie 2009

CIMITIRUL DE COPII

De la început vă spun să nu vă înspăimântaţi din cauza titlului. Aparenţele înşală de multe ori.
Postarea de azi este povestea unui om care trebuind să călătorească până într-un mare oraş, în timpuri mai vechi, şi având mult de mers, la un moment dat a oprit să se odihnească.  Locul unde a oprit omul era la marginea unui sat, lângă un cimitir. S-a dat mai aproape şi din curiozitate a început să citească pe cruci ,,aici odihneşte sufletul robului lui Dumnezeu....care a trăit 3 luni"; mai incolo unul de 2 luni, altul de 6 luni, unul de un an. Măi să fie, gândea călătorul surprin, un cimitir de copii.
Din întâmplare trece pe acolo un sătean şi-l întrebă: "de ce sunt aşa mulţi copii morţi la voi?" Atunci, omul zâmbind, i-a  spus că nu sunt copii cei răposaţi din cimitir. Sunt oameni care au fost maturi odată. "Dar, de ce sunt trecuţi aşa pe cruci?" Localnicul îi răspunde tot zâmbind, spunându-i călătorului că în satul lor nu se socotesc decât acele zile în care omul a trăit efectiv. Adică necertat cu nimeni, vesel, sănătos. Doar acele zile sunt trecute pe cruce. Ele însumează luni sau ani, în funcţie de fiecare, pentru că restul timpului e trăit degeaba. Muncitul, mâncatul, băutul, vrajba şi  minciuna sunt lucruri făcute de toţi oamenii. De trăit efectiv însă... .

Primită pe mail. 

marți, 29 septembrie 2009

BANII ADUC FERICIREA?

Un om de afaceri american se plimba pe plaja, intr-un mic sat de pescari. O barca intra in port si pescarul coboara cu un cos plin de pesti. Americanul il felicita pe pescarul pentru pestii sai frumosi si il intreaba:
-Cat timp ti-a luat sa pescuiesti acesti pesti?
-Destul de putin, raspunse pescarul.
-Dar de ce nu ai ramas mai mult, ca sa prinzi mai multi pesti? intreba bancherul.
-Pentru ca acesti cativa pesti ne ajung mie si familiei mele.
-Si ce faci in restul timpului?
-Pai ma scol cand vreau, ma duc sa pescuiesc un pic, ma joc cu copiii mei, imi fac siesta impreuna cu nevasta, ma rog la Dumnezeu… Seara ma duc in sat sa ma intilnesc cu prietenii, bem un pahar de vin, povestim … O viata placuta, ce mai!
Americanul il intrerupe:
-Asculta! Am terminat la Harvard si pot sa te ajut. Ar trebui sa incepi prin a pescui mai mult si cu beneficiile astfel obtinute sa iti cumperi un vas mai mare. Cu banii pe care o sa ti-i aduca acest vas, poti sa-ti cumperi un al doilea si tot asa pana cand vei avea o mica flotila. Apoi, in loc sa vinzi pestele unui intermediar, ai putea sa negociezi singur cu fabrica sau sa-ti deschizi propria fabrica de peste. Asa ai putea sa renunti la satucul asta si sa te muti la New York si sa-ti dirijezi de acolo propriile afaceri…
Pescarul intreaba atunci:
-Cat timp ar lua toate astea?
-Intre 15 si 20 de ani, raspunse bancherul.
-Si dupa asta?
-Ei bine, dupa asta devine interesant, raspunse americanul zambind. La momentul oportun, poti sa-ti introduci societatea la bursa si sa cistigi milioane!
-Milioane? se minuna omul. Si apoi?
-Apoi poti sa iesi linistit la pensie, sa te scoli cand ai chef, sa pescuiesti un pic, sa te joci cu nepotii si sa iti faci siesta cat poftesti cu sotia ta, sa te rogi lui Dumnezeu. Iar serile ai putea sa le petreci cu prietenii, band un pahar de vin si povestind…
De pe net.

duminică, 20 septembrie 2009

AS VREA SA CRESC MIC

Recunosc că aceasta idee nu îmi aparţine doar mie. Ştiu că e dorinţa multor adulţi, a celor care atunci când erau mici îşi închipuiau că e bine să fii mare iar acum când sunt mari tânjesc după frumuseţea copilăriei. Un mail rătăcit printre zecile de spamuri primite, aducea în discuţie acest subiect, dorinţa de a creşte MIC.
Super. Când eram copil ziceam că abia aştept să mă fac mare ca să pot face, drege, să schimb, să răstorn lumea. Sanchi, nu poţi face mai nimic când eşti mare. De ce? Taman pentru că eşti mare şi că ceea ce ţi-ai dori să faci nu ar fi pe placul celorlalţi adulţi care la rândul lor au uitat de copilărie.
După parerea mea copilul este întruchiparea perfecţiunii umane, pentru că el este lipsit de răutăţile conştiente şi voite ale adulţilor, el este senin la schimbările timpului, la schimbările politice, la  schimbarea cursului valutar. Pe copil nu-l interesează nimic din lucrurile ce ar putea să-i compromită pe prietenii lui de joacă, adică altfel de  cum fac adulţii care se sapă unul pe altul pentru supremaţie dintr-un orgoliu diavolesc. Ba aş întrăzni să spun că perfecţiunea copilăriei poate să vină şi de la faptul că organismul copilului nu este supus bolilor cumplite ca organismul adultilor, cel putin nu la aceeaşi scara.
Hristos spunea ,,lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor". Acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Cu siguranţă nu mai putem da înapoi fizic, nici să dăm în mintea copiilor la sensul rău al cuvântului, dar să îţi aduci aminte de ceea ce simţeai, de ce-ţi doreai când erai copil nu e greu. Poate pe unii îi înspaimântă acest lucru. Dar măcar şi în gând îţi poţi închipui ce bine ar fi ca într-o dimineaţă să te trezeşti la ce ora care vrei, să mănânci ceva în fugă, să-ţi iei bicicleta,  rolele,  undiţa, mingea sau praştia şi să pleci cu prietenii în locurile doar de tine şi de ei ştiute. Să te duci la bunici şi să cotrobăi prin toate cotloanele după potcoave de cai morţi,  apoi să vii acasă fără grija că ai de săpat, de udat, de cusut, de spălat şi să te uiţi la televizor.
Eu nu zic că asa e cel mai bine, că n-ar fi nevoie de teme, de muncă. Eu vorbesc despre spiritul copilăriei, de linişte, de lipsa de grija, de încercarea de a scăpa de lucrurile anoste ce ne fac nouă adulţilor  viaţa un chin, de grija aceasta zadarnică, de probleme pe care le considerăm a fi majore când ele de fapt sunt lucruri derizorii şi iluzorii, lucrurile care ne fac părul alb şi zbârcituri pe faţă, lucrurile care ne întunecă mintea şi sufletul.
Fapt pentru care eu, alături de ceilalţi care gândesc ca mine, doresc ca în viitor să cresc Mic, pentru că lucrul acesta nu te împiedică să fii MARE.

joi, 10 septembrie 2009

OH, MY GOD !

De câte ori nu aţi auzit această exclamaţie, Oh, my God! Dacă ai veni dintr-o zona unde religiosul, legătura omului cu Dumnezeu a rămas nepătată, curată, vei zice Doamne, dar ce des se roagă aceşti oameni, aproape toţi zic oh my God; Dumnezeule!
Noi,  care avem acces la toată gama de produse ce influenţează gândirea, internet, televiziune, telefonie, auzim şi vedem peste tot această strigare care nu are aproape nici o legatură cu Dumnezeu.
Dacă vezi un acccident, dacă vezi un om băut, dacă vezi o casă impresionantă, dacă vezi că ai luat o notă la care nu te aşteptai, dacă vezi o rochie, un pantof, un tip sau o tipă, dacă eşti chiar în dormitor, dacă te uiţi la meci şi e o ratare impardonabilă.......dacă nu ai ce spune într-un moment şi vrei să spui ceva inteligent, zici oh, my God, şi te-ai scos. Adică Dumnezeu a devenit un fel de interjecţie, o exclamaţie, o expresie care să-ţi potolească adrenalina şi să-ţi elimine nodul din gât.
Păcat zic eu, pentru că dacă ar fi să te rogi efectiv, nu ţi-ai găsi cuvintele, Dumnezeu ar fi prea departe şi adrenalina ar lipsi cu desăvârşire. Mai rău e că omul nici măcar nu conştientizează acest lucru, că îl strigă pe Dumnezeu, fără să aibă nevoie de El în acel moment, luându-i în deşert numele.
Oh, my God,  că nu ştiu ce să mai spun!

duminică, 6 septembrie 2009

FERICIRE IN PIELEA GOALA

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la vrajitoare, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.
Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:
- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.
-Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:
- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.
- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Sau aciuat langă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt". Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, a plouat, sunt sanatos. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:
- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă....nu-mi trebuie ca sa fiu fericit.
De pe net.

joi, 3 septembrie 2009

PRIN BÂLCI

Când eram copil abia aşteptam să vină toamna pentru a merge la bâlci. Toate economiile din timpul verii erau stocate pentru bâlci, acolo era locul unde buzunarul îşi recăpăta libertatea, supleţea, era locul de unde nu aş mai fi plecat.
Bâlciul este locul acela ciudat,  magnetul invizibil care atrage lume de toate felurile. Nu contează praful, muzica comediilor ameţitoare, fumul de mici, pastramă, mirosul de vată pe băţ, ţipetele copiilor care se dau sau îşi doresc să se dea în maşinăriile rotative.
Pe margine fel şi fel de vânzători ambulanţi şi profesionişti, marfă de tot neamul, bani strânşi în batista înnodată la femeile bătrâne, teancuri de bani în borsetă la brâul smecherilor. Bâlci în toată regula.
Acu nu mai sunt copil, bâlciul se ţine şi acum, numai că sentimentul e ambiguu, turta dulce lasă un gust amar, asta pentru că omul mare, adultul, trăieşte zilnic într-un bâlci fără sfârşit, unde zgomotul, fumul, banii, ameţeala maşinăriilor şi banii devin elemente nelipsite aproape simbiotice ale supravieţuirii.
Bâlciul cotidian este unul în care suntem prinşi ca într-o vrajă, suntem fascinaţi mereu de oferta generoasă a celor care ne vând produsele colorate (cu sau fără binecunoscutele E-uri) toate îmbodobite ca merele coapte şi bombonatele copilăriei. Cheltuim continuu, consumăm continuu, ameţiţi de maşinăriile cu care ne-am înconjurat; cuptoare cu sau fără microunde, televizoare, radiouri, playere de toate felurile, PC-uri, automobile, telefoane mobile. Bâlci în toată regula.
Un copil fascinat de vata pe băţ ce taman i-a fost înmânată şi din care gustă cu nesaţ se pierde de părinţii săi care-l strigă prin vacarmul infernal. O bătrână trage după ea un sac de rafie în care se află jumătate de pensie transformată în lucruşoare simple de care să se folosească în căsuţa-i primitoare. Doi bolizi (poate proprietarii lor n-au auzit de mersul pe jos) încearcă se se strecoare în claxonat insistent printre cei care merg din stand în stand nepăsându-le de caii putere ce stau la spatele lor. Pe zece hectare s-a întâlnit antichitatea cu evul mediu şi cu prezentul într-un homo sapiens pierdut în istoria gălăgioasă a bâlciului cotidian din care iese lipsit de vlagă şi perspectivă.
Din păcate noi alergăm prin bâlci bezmetici pentru a ne bucura de fiecare plăcere, alergăm prin viaţă ameţiţi, iar urechile noastre nu percutează decât la binecunoscuta strigare  care mai doreşte, care mai pofteşte. 

marți, 1 septembrie 2009

BUCATARIE PENTRU TOTI

Se iau 12 luni şi se curăţa foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, irascibilitate şi stres. Se împarte fiecare lună in 28-31 zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact 1 an!
Fiecare zi se prepară separat: 1 parte muncă, 1 parte linişte, 1 parte umor. Se mai adaugă 3 linguri optimism, 1 linguriţă toleranţă, un praf de bun simţ şi… o picătură de speranţă! Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug…
Preparatul gata făcut se aşează pe farfurie şi se împodobeşte cu frunzuliţe de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie, alături de ceaşca de cafea din fiecare dimineaţă!
De pe net.

miercuri, 26 august 2009

NUMAI DUMNEZEU ESTE DE VINA

Am trait sa aud si asta, si nu de putine ori. Ba mai mult decat atat, exista oameni care l-au dat in judecata pe Dumnezeu pentru faptul ca exista inundatii, razboaie, foamete, boala, crime. Noroc ca instantele de judecata nu au gasit o adresa stabila pentru trimiterea citatiei.
Asadar Dumnezeu este de vina pentru toate nenorocirile, sustin niste prieteni ai pacii si bucuriei mondiale. Pai cum sa fie Dumnezeu de vina, cand, dupa dupa ce l-a creat pe om i-a daruit acestuia deplina libertate de gandire si actiune, spunandu-i ,, iti pun in fata binele si raul, moartea si viata, alege binele ca sa traiesti", ceea ce inseamna ca omul a ales exact ceea ce nu trebuie, raul, moartea. Vezi, e usor cand esti in fata greului, a esecului, a durerii sa dai vina pe Dumnezeu. Mai ales ca Hristos a zis ,,binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor care va urasc, rugati-va pentru cei care va supara si va prigonesc", deci in nici un caz indemn la rau. Ba a mai si murit pentru noi toti, dupa suferinta si umilinta provocata de oameni.
Crimele, violurile, hotiile, razboaiele sunt izvorate din libertatea prost gestionata de om. Ori distinsele persoane care dau vina pe Dumnezeu pentru cele rele vor dori sa-mi spuna ca si cel care zace a doua zi dupa bautura tot din cauza lui Dumnezeu zace, ca doar El i-o fi pus paharul in mana; la fel daca vreti si cu cei care se drogheaza, care din multa libertate rau inteleasa si cu buzunarele doldora de bani se ,, bucura " de micile placeri ale vietii intr-o lume de vis care cu timpul se transforma intr-un adevarat cosmar.
Dorintele personale, micile placeri care fac rau, dar care sunt practicate cu regularitate, fumat, bautura in exces, droguri, pastile pentru diverse, nu fac nimic altceva decat sa degenereze in batai, boli severe si chiar moarte.
Bine zic ei, dar inundatiile si seceta care aduc foametea nu vin de la Dumnezeu. Pai vin, dar cine a distrus ce a creat Dumnezeu. Paduri intregi taiate, lacuri secate, rauri infestate, munti exploatati, peste tot betoane, fum, foc. A cui este vina? A omului care da vina pe Dumnezeu, ca e mai usor asa, ca de, pe Dumnezeu nu are cine sa-L traga la raspundere. Si cine-l judeca pe Dumnezeu va avea parte negresit ca si toata lumea de judecata. Acolo sa vedem vitejia aratata aici pe pamant.
Una peste alta, avand libertate deplina, gresind de multe ori si in multe feluri, sa ai curajul sa zici: E VINA MEA! De ce sa dau vina pe Dumnezeu.

marți, 25 august 2009

ULTIMUL BANC

Un om vorbeste cu Dumnezeu:
- Doamne, ce inseamna pentru tine un milion de euro?
- Un cent, zise Dumnezeu.
- Dar ce inseamna pentru tine un milion de ani?
- O secunda.
- Dar imi poti da un cent?
- Asteapta o secunnda.

miercuri, 19 august 2009

CAT COSTA UN OM?



Interesanta intrebare, parerea mea. Asta pentru ca nu exista unitate de masura asa ceva si evaluarea produsului se face la ,,ochi".
Am auzit de foarte multe ori ca sunt persoane care se vand; prostituatele isi vand trupul, o parte din el mai corect spus; foarte multi saraci isi vand organele, multi isi vand nevestele pierdute la poker, altii, multi din pacate, isi vand copii. Tot din vanzarea per bucata sunt si cei care-si vand anumite celule, mai ales cele reproducatoare. Pretul variaza de la om la om, in functie de culoare si varsta. Problema este ca normal omul nu se vinde, chiar daca totul se margineste la bani in ziua de azi.
Ideea este ca avem oameni ,,de doi lei" dar avem si oameni ,,de milioane". C'est la vie!. 
Dar ce facem cu cei care se vand de tot, en-gros, cum ar fi celebrii kamikaze; si pe langa ei si ceilalti sinucigasi care isi vand si trupul si sufletul. Devine macabra aceasta piata de oameni,  din ce in ce mai profitabila. Mai nou a aparut un alt fel de vanzare, cea de proba, cand devii cobaiul probatorilor de droguri si medicamente, esti platitca sa te vinzi de proba. Rezultatul, niste bani care iti vor fi necesari la inmormantare.
Acum ceva timp era la moda un cantec, o manea care zicea asa: ,,valoarea mea, valoarea mea, nu o are nimenea", care manea te cam pune pe ganduri, deoarece te face sa te intrebi, eu cat valorez? Sunt mai bun en-gros sau en-detail? Sau poate dau mai bine la kilogram.
Biblia zice: ,,cei foloseste omului daca va castiga lumea toata si isi va pierde sufletul, sau ce ar putea omul sa dea la schimb pentru sufletul sau".
Asta asa ca sa stiti ca omul de fapt este nepretuit, fiecare este unic, fiecare este un exemplar pe cale de disparitie.
Apropo, nici salariul nu este pretul unui om, chiar daca este platit sa creada asta sau daca din rutina tinzi sa crezi asta. E adevarat ca in anumite situatii poti face cat zece, acolo unde te pricepi, dar sunt momente in care mai bine nu te bagi ca s-ar putea sa iesi dator.
Cine nu crede sa comenteze.

duminică, 16 august 2009

VIZITĂ

Într-un sat uitat de lume trăia un bătrânel văduv fără copii şi care toată viaţa lui fusese croitor. Omul era tare credincios. Niciodată nu lipsea de la biserică, era cumpătat, respectuos şi curat. Însă avea o mare dorinţă. O dorinţă neîmplinită, o dorinţă ce-i ardea sufletul. Vroia să-l vadă pe Hristos, vroia să-i intre Mântuitorul în casă. Şi nu era zi de la Dumnezeu să nu se roage zicând: ,, Doamne, te rog , vino odată şi în umila mea casă."

Într-o noapte de iarnă l-a visat pe Hristos care i-a spus: vezi că mâine vin în casa ta!". Ce bucurie de nedescris a fost în sufletul bătrânului. S-a trezit, a făcut curăţenie, a făcut mâncare, şi cand terminase toată treaba abia se facuse dimineaţă. Ningea viscolit cu fulgi mari, iar el aştepta să vină Hristos. La un moment dat, o femeie cu un copilaş de mână, puţin îmbrăcaţi au bătut la uşa lui. Le-a deschis, şi milos le-a pus să mănânce, le-a dat ceva de îmbrăcat şi i-a lăsat să se încălzească la focul sobei. După ce au plecat, omul aştepta la fereastră pe Hristos. Pe la prânz a văzut un soldat plecat în permisie spre casă şi la omenit şi pe el. Pe seară un bătrân cerşetor s-a bucurat de ospitalitaea sa. Numai Hristos nu venea.

A trecut ziua. Bătrânul s-a dus la culcare obosit de aşteptare şi supărat. Zicea în sine a sa. ,, oare şi Hristos să mintă? De ce nu o fi venit azi?" Şi îngândurat a aţipit. În acele momente i-a apărut Hristos în vis şi i-a spus: ,, nu mai fi supărat, că eu azi de trei ori am fost în casa ta. Eu am fost şi femeia, şi soldatul şi bătrânul. Eu azi am mâncat, m-am odihnit, m-am încălzit la tine în casă." S-a trezit bătrânul şi cu lacrimi în ochi i-a mulţumit lui Hristos pentru vizita făcută. Dumnezeu îi ascultase rugăciunea.

Acestă postare am primit-o pe mail.

duminică, 9 august 2009

PICNIC CU DUMNEZEU

A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când. Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii. Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet. Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului. Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi. Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?” Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!” Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?” El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”
De pe net.

luni, 3 august 2009

IMBATAT CU APA VIETII


După ce omul a pierdut raiul prin neascultare şi a fost trimis pe pământ, din cauza faptului că nu se putea obişnui cu gândul că trebuie să moară, a căutat în fel şi chip să descopere o băutură miraculoasă care să-l menţină mereu tânăr, nemuritor.
Asta face ca odată cu trecerea timpului să încerce fel şi fel de combinaţii, mai simple şi mai complexe pentru licoarea magică. Numai că Satana, ruda noastră dragă, des pomenită în conversaţiile cotidiene, nu a stat pe margine. A încercat în multe rânduri să-l ,,ajute" pe neputinciosul om, în încercarea de a trăi veşnic. Astfel la îndemnul Întunecimii Sale, oamenii au amestecat fructe de toate felurile, din toate colţurile pământului, cu sânge de maimuţă, de tigru şi de porc.
REZULTATUL ? Îl ştie şi un copil de şcoală. Totul s-a transformat într-un borhot. A fost distilat şi din el a ieşit miraculoasa băutură numită ALCOOL, care de atunci şi până azi a făcut minuni mari tuturor celor ce au degustat mai mult decât prescripţia ,,doctorului".
Şi compoziţia sa, a licorii magice, bine păzită de Bachus, se regăseşte în consumatorii înrăiţi întocmai după prospect. La început e bună, că doar e din fructe şi puţină chiar nu face rău. Dacă porţia creşte sângele de maimuţă îşi arată forţa şi omul devine volubil, haios, jucăuş, cu chef.
Numai puţin daca se măreşte doza, un pahar, două, sângele de tigru din miraculoasa băutură fierbe şi omul devine violent, irascibil, imprevizibil. Soarta face ca atunci cand se mai bea un pic, o sticlă, două, sângele de porc să-şi facă simţită prezenţa. Ce frumos ca un porc arată omul căzut în mocirla şanţului, ameţit de licoarea veşniciei.
Şi unde pui că tot ei se ţin mândri prin proverbul de circulaţie interioară: ,, cum beau apă cum vomit; cum beau ţuică n-am nimic".
Oricum bine că se respectă când se salută: ,,Noroc sticlă; să trăieşti pahar!"

HÂC!

luni, 27 iulie 2009

DE CE TREBUIE SA MUNCIM ?



Chiar asa, de ce trebuie sa muncim? Nu v-ati pus niciodata intrebarea asta? Sunt sigur ca da. Nu stiu ce raspuns ati gasit, dar eu unul din curiozitate am incercat sa ghicesc ce gandesc oamenii despre munca.
Normal ca primul gand a fost la Biblie, ca doar asta mie munca, meseria , chemarea. Si in Biblie spune ca dupa ce Adam si Eva au fost izgoniti din rai, au fost blestemati de Dumnezeu cand a zis: ,,spini si palamida iti va rodi pamantul, in sudoarea fruntii tale iti vei castiga painea". Si asta sa stiti ca e valabil si pentru cei care au la locul de munca aer conditionat. Ca si prin birouri sunt hăgişuri ca pe campurile patriei, si painea se castiga tot cu spinii aruncati de patroni sau directori.
Pana a raspunde la intrebarea, de ce trebuie sa muncim, sa vedem care e cea mai grea munca, sau cea mai usoara. In gluma zic, cea mai usoara munca e cea cu tarnacopul, pentru ca il bagi gol, si-l scoti gol. Realitatea este ca nici o munca nu e usoara, si faptul ca te-ai obisnuit cu munca zilnica a serviciului nu inseamna ca e usoara, ci doar ca facand acelasi lucru mereu, reflexul, obisnuinta, devin o a doua natura si rabzi cu stoicism pana ajungi, daca ajungi, la pensie.
Sfantul apostol Pavel zice asa:,, cine nu munceste, sa nu manance", ceea ce inseamna ca da un oaresce raspuns la intrebarea noastra. Adica muncesti pentru ca trebuie sa mananci, sa traiesti, asta ca sa contrazic pe unii care zic ca mancarea e fudulie daca exista bautura.
Si daca mergem pe baza proverbului distorsionat care zice: ,,fie painea cat de rea, tot mai bun e cozonacul", ne gandim de unde si dorinta multora de a avea 2 joburi, ca sa poata manca cu 2 linguri, sa nu moara de foame.
Eu zic, cum zic si altii, ca ce e mult strica si ce e putin nu se ajunge. Fapt pentru care, acum, cand este perioada muncilor de toamna, fiecare sa se gandeasca cat de mult  merita sa muncesti non-stop, cat de mult  merita sa nu muncesti deloc. Sa vezi daca mai ai timp de familie, daca te mai cunoaste cainele acasa, sau daca mai stii ce inseamna o plimbare in aer liber, fara a fi intr-o tinuta oficiala.
Si pentru ca m-am luat cu vorba cautand raspunsul la intrebare, mi-am adus aminte ca mai am ceva de facut si e musai sa inchei.
Daca aflati raspunsul la intrebare, nu ezitati sa comentati.
Pentru elucidare da un click pe titlul postarii. Atentie, interzis minorilor.

vineri, 24 iulie 2009

TU CUM AI FI FACUT ?



Un om pios stătea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus: Doamne aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.. Dumnezeu l-a condus pe om către doua uşi. A deschis una dintre uşi, iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotunda. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a facut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stăteau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi, păreau a fi înfometaţi. Ţineau linguri cu mînere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană, dar din cauza manerelor mai lungi decît propriile mîini, nu puteau duce la gură lingurile pline. Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor. Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai văzut Iadul".
Au mers apoi către cealalată cameră şi au deschis uşa . Arăta la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, rîdeau şi vorbeau între ei. Omul pios a spus: nu înţeleg. "Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "E nevoie de abilitate si dragoste. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gîndeau doar la ei înşişi".
Cand esti cu lingura in mana, tu la cine te gandesti?



De pe net.

luni, 20 iulie 2009

CE BINE ERA INAINTE....



Era odată un cioplitor în piatră nemulţumit de el şi de viaţa pe care o ducea. Într-o zi a trecut pe lângă casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut multe avuţii şi oaspeţi importanţi.
- Cât de puternic trebuie să fie negustorul acesta, a gândit cioplitorul. A devenit foarte invidios. Şi-ar fi dorit să fie înstărit ca acel negustor. N-ar mai trebui să trăiască viaţa unui cioplitor amărât. Spre marea lui surpriză, deodată deveni însuşi negustorul, bucurându-se de mai multă bunăstare şi putere decât ar fi visat vreodată sa aibă, invidiat de cei mai puţin înstăriţi decât el. Dar curând un funcţionar de rang înalt a trecut pe-acolo într-o lectică, însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bătând tobele. Oricine, indiferent cât era de bogat, trebuia să se incline adânc în faţa procesiunii.
- Câtă putere are acest om, a gândit negustorul (fost cioplitor). Mi-aş dori să fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!  Şi a devenit un înalt funcţionar transportat peste tot în lectică lui împodobită, urât şi temut de oamenii din jur care trebuiau să i se închine.
Era o zi toridă de vară, iar oficialul (cioplitorul) se simţea foarte rău în lectica lui lipicioasă. S-a uitat sus la soare. Strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa lui.
- Cât este de puternic Soarele! Aş dori să fiu chiar eu Soarele! Şi a devenit soare strălucind mândru deasupra tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri şi de lucrători. Dar un nor imens negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina peste tot ce era dedesubt.
- Ce puternic este acest nor de furtună, a gândit el. Mi-aş dori să fiu un nor! Şi a devenit un nor cu ploaie inundând câmpuri şi sate, supărând lumea. Dar curând norul a fost dat la o parte de o forţă mai mare, vântul.
-Mi-aş dori sa pot fi vântul! Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperişuri, scoţând copacii din rădăcini, devenind de temut pentru toţi oamenii.
 Dar după un timp, vântul a dat peste un lucru pe care nu l-a putut mişca din loc oricât de tare ar fi suflat, o stancă înaltă.
- Ce puternică este această stâncă! Aş dori să pot fi o stâncă! Şi a devenit o stâncă, mai puternică decât orice altceva pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan bătând în piatra tare şi a simţit că ceva se schimbă.
- Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncă, a gândit el. S-a uitat în jos şi a văzut departe, dedesubt, silueta unui cioplitor. Şi suspinând a zis, Doamne, ce bine era înainte când eram cioplitor.
Poveste populara

sâmbătă, 18 iulie 2009

RUGACIUNEA PORCULUI


Evident ca este o metafora, ca doar porcul nu se roaga, ca nu are constiinta. Dar daca stam sa analizam la rece vom vedea ca si porcul are o forma de rugaciune. Cum? Doar ce guita ca omul se si grabeste cu mancarea, se grabeste sa-i faca curat, sa-i creeze grosteiului toate conditiile pentru ziua cea de pe urma. Stiti voi, aceea in care este sacrificat. Deci guitatul este un fel de rugaciune a porcului, o rugaminte, ba de multe ori chiar o porunca asupra stapanului sau omul, care din stapan se transforma in sluga animalului, si pentru a scapa de galagie il serveste fara sa clipeasca. Si ce folos ai de la porc? Il slujesti un an, si-ti multumeste doar odata in scurta-i viata, atunci cand il tai.
Eeee, cam asa e si cu omul. Toata viata cere de la Dumnezeu, niciodata nu este multumit, se desfata in noroiul pacatelor ca si porcul in mocirla cocinii.
Fereasca Sfantu' sa credeti ca bat vreun apropo la cineva. Nu doresc nimic altceva decat sa scot in evidenta cat de profitor este omul in relatia cu Dumnezeu, cum nu doreste el nimic altceva decat bucuria traiului cotidian, neavand grija vietii vesnice. Cred ca si porcul daca ar sti ce-l asteapta la sfarsit de an s-ar cutremura un pic la gandul ca va fi sacrificat. Omul nu, nu se cutremura deloc. Conteaza doar ce baga in burta, masurand totul in asa fel incat sa-i ajunga proviziile ani de zile, ca si cum viata asta ar dura la nesfarsit.
Si omul s-a invatat ca atunci cand nu mai are cele de trebuinta sa se puna pe cerut la Stapanul cerului si al pamantului fara sa dea nimic in schimb, nici macar o multumire. Si asta e o chestie de sorici, de un sorici gros prin care nu patrunde caldura sufleteasca si bucuria daruirii.
Nu vreau sa va intristez prin cele spuse, nu doresc sa acuz pe nimeni, pentru ca si eu sunt tot un cersetor de lucruri bune si indestulatoare. Nu doresc decat sa va aduceti aminte de povestile copilariei cand fiul de imparat se chinuia in pielea porcului. Dorea sa arate cine este dar nu putea din pricina legaturii care il tinea. Vraja aceea s-a rupt si el s-a bucurat de ani multi si fericiti. Vraja, sau vrajeala care ne tine pe noi prizonieri intr-o piele care nu ne face cinste poate fi lepadata oricand, oferindu-ne ocazia de a ne arata adevarata fata care este facuta dupa chipul Lui Dumnezeu.
Sper ca nu am deranjat pe cei de la protectia animalelor de cele scrise in aceasta postare, pentru ca sa stiti mie imi place porcul, as fi in stare sa-l mananc. Eu doar am dorit sa spun ca legatura noastra cu Dumnezeu nu se rezuma de multe ori decat la o rugaciune pentru umplerea maţului, iar pentru suflet, ruda saraca a corpului nostru de care niciodata nu avem grija, nu cerem nimic, si ramane mereu flamand.

Asta e. Economie de piata.




miercuri, 15 iulie 2009

CUM BA N-AM VOIE SA PARCHEZ AICI !?


In ziua de azi masina a devenit indispensabila, aproape lipita de om, asa cum sunt si indispensabilii, aproape de pielea omului. Masina face parte din familie, are un nume, o carte de identitate, are un numar, e hranita zilnic, e spalata, aspirata, siliconata, e membru de marca in mijlocul nostru. Rabzi de foame si de sete, stai fara incaltaminte dar nu te lasi de masina. Asta e, daca e indispensabila e musai sa o ai in regula, cu revizie ,rovigneta si musai asigurare.
Treaba este ca pe masina ai asigurare si revizie, dar tu ca om nu ai nici revizie, pardon, control medical la zi, si nici asigurare pentru viata. Pentru viata asta, ca pentru cealalta viata, cea vesnica, nici nu intraznesc sa mai zic.
Si uite asa am ajuns si la subiectul postarii de azi, masina si locul de parcare. Nu exista locuri de parcare, dar parcam si noi pe unde putem, pe strada, pe iarba, pe plaja, peste tot, si daca se poate la umbra.
Unii zic ca nici morti nu ar renunta la masina, oameni grei, cu fitze, cu masina de firma, full option. Lucrul asta pe mine ma amuza teribil, pentru ca imaginatia ma trimite catre poarta raiului, unde are loc o scena ca, intr-un film.
Sa presupunem ca un nene din aceia care nu pot renunta la masina nici morti, ajunge cu bolidul la poarta cerului, si normal ca trebuie sa parcheze. Acolo e verdeata, probabil si umbra, e locul ideal pentru odihna. Numai ca acolo apare un om, se numeste Sfantul Petru si îi interzice amicului sa-si parcheze bijuteria la poarta raiului. Normal ca nenea nu-l cunoaste pe omul de la poarta raiului, nu avea de unde sa auda de el in timpul vietii, ca a fost ocupat cu afaceri, Biserica era prea departe pentru a o vizita, si contrariat, cu tupeu va zice:,, stii tu cine sunt eu, te ingrop in bani, cum n-am voie sa parchez aici, platesc cat o fi".
E adevarat, poti plati parcarea acolo, dar platesti cu faptele facute pe aici, prin lumea asta, pe drumurile astea.Acolo nu mai conteaza cum te numesti, nici lantul de la gat, nici bolidul cu care te-ai dat mare, nici teschereaua doldora de valutele lumii cu ajutorul careia ai cumparat tot ce ai vrut in viata.
Nu vreau sa supar nici un sofer, ca si eu sunt, vreau doar sa spun ca in ciuda faptului ca nu avem indicatoare destule care sa ne indice drumul cel bun si drept, vreau sa pun deci, ca toate drumurile, absolut toate duc catre poarta raiului. Ori iadului?!? M-am cam incurcat in indicatoare. Deh, drumurile astea seamana mult intre ele, doar finişul este altul.

luni, 13 iulie 2009

IN LOCUL LUI DUMNEZEU

Omul cat traieste experimenteaza multe lucruri, aude si vede ceea ce nu si-ar fi inchipuit vreodata ca va putea sa perceapa. Asa se face ca de cateva ori si eu am ramas perplex atunci cand am auzit de la anumite persoane o expresie care te lasa masca:,, DACA AS FI EU IN LOCUL LUI DUMNEZEU AS FACE ALTFEL".
De ce am zis ca am ramas masca? Pentru ca noi oamenii suntem asa de limitati in gandire, incat de multe ori nu ne putem purta singuri de grija, nu ne putem apara singuri in fata problemelor care vin peste noi, daramite sa mai iei si locul Lui Dumnezeu.
Problema este insa ca multi oameni, cu putere administrativa, financiara si politica mare, se cam joaca de-a Dumnezeu, facand experimente dureroase, traumatizante atat fizic cat si psihic asupara muritorilor de rand. In laboratoare ascunse, in cabinete camuflate, in cercuri restranse se fabrica virusi, se fac teste, se pun bazele unor inventii care la prima vedere vin in folosul societatii, dar care de fapt sunt in interesul personal al celor ce le administreaza.
Buba apare insa atunci cand acestea scapa de sub control, cand apar mutatiile genetice, cand omul isi da seama ca nu poate fi Dumnezeu, cand totul este deja pierdut.Intr-unul din psalmi se zice frumos asa:,,cat de marite sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune Le-ai facut". Si e foarte corect.Tot ceea ce a facut Dumnezeu e bun, numai ca omul, cel care a devenit administratorul a ceea ce Dumnezeu a creat, in loc sa chiverniseasca aceasta avutie, isi doreste ceva mai mult, ceea ce si-a dorit si Lucifer, si-ar dori sa fie in locul lui Dumnezeu.
Asta este consecinta lumii in care traim, a show-ului mediatic, a trucajelor cineaste, a E-urilor ce paralizeaza creierul, a lipsei de educatie, este consecinta ce ia nastere din lipsa comuniunii cu Dumnezeu.
Acu o juma' de an era mare taraboi cu sfarsitul lumii, cu 666, cu cipul. Asta este doar un inceput din ceea ce vrea sa faca omul ce-si doreste sa ia locul Lui Dumnezeu. Vor veni probleme si mai mari, intrebari fara raspunsuri, ganduri de razvratire impotriva Creatorului, stramtorare, agitatie, disperare. Si asta din cauza dorintei nebune de a fi ceea ce nu poti fi vreodata.
Noi niciodata nu vom fi in locul lui Dumnezeu, dar putem tinde spre asemanarea cu El, putem fi iubitori, iertatori, muncitori, blanzi, curati, intr-un cuvant putem fi OAMENI, administratori corecti ai universului inconjurator pe care Dumnezeu ni l-a lasat noua sa-l folosim pentru scopul final al pererinajului nostru prin aceasta lume, si anume, ajungerea la Dumnezeu.
Eu nu mi-as dori sa fiu in locul Lui Dumnezeu. Nu stiu daca as rezista sa nu-i pedepsesc pe cei ce pacatuiesc, nu stiu daca as putea sa-i iubesc din toata fiinta pe cei ce-mi gresesc, pe cei ce ma injura, pe cei ce ma fura. Nu cred ca as putea. Doar Dumnezeu poate. Eu incerc sa fiu OM.

miercuri, 8 iulie 2009

PAI EU AS VREA.......


Cine nu si-ar dori sa prinda legendarul peste auriu care indeplineste 3 dorinte. De buna seama cred ca stiti ca sunt sute de bancuri cu pesti aurii magici care indeplinesc cele mai arzatoare dorinte. Acu nimeni nu a spus daca pentru prinderea lui trebuie o momeala magica, o undita desteapta, sau e nevoie doar de noroc.
Problema este ca eu nu doresc sa aduc in discutie intreagul ritual al pescarului profesionist, nici macar al celui amator, ci doresc sa ma refer mai mult la partea cu dorintele. De ce? Pentru ca am constatat ca fiecare om, in adancul fiintei are dorinte neîmplinite, ascunse, idealuri marete, dorinta de razbunare, de marire, fiecare si-ar dori sa mai schimbe ceva daca ar putea sa mai dea timpul inapoi.
Idea este urmatoarea.Cu siguranta pestisorul magic nu va aparea niciodata. Eu am gandit o alta situatie, aceea in care Dumnezeu ar veni pe neasteptate si te-ar intreba fara sa-ti dea timp de gandire ce-ti doresti. Aici este chestia, ce crezi ca ai putea sa ceri fara sa te gandesti.
Teoretic, asa cum am vazut printre oameni, foarte multi ar cere sanatate, multi ar cere multi bani, altii ar cere functii inalte, case, masini, copii, femei sau barbati. O paleta variata de cereri de multe ori daunatoare, care în loc sa vina in ajutorul omului mai rau îl robesc.
În Biblie avem un exemplu elocvent cand Solomon a cerut de la Dumnezeu intelepciune si El i-a dat si multa bogatie pentru alegerea facuta. Si tot Scriptura ne invata cand zice,, cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua".
Si daca nu toata lumea are microbul pescuitului pentru a prinde pestisorul magic spre implinirea dorintelor, aproape toata lumea are posibilitatea intalnirii cu Dumnezeu in Sfanta Biserica pentru a cere de la El tot ceea ce are nevoie.Lucrul cel bun normal, pentru a nu vi respinsi ca apostolii care cereau marire, cand Hristos le-a spus ,, nu stiti ce cereti". Mai mult decat atat, din experienta profesionala am vazut de nenumarate ori in biletele primite de la oameni cereri care te ingrozesc, oamenii vrand sa-L faca pe Dumnezeu partas la lucruri rele care nu au nimic in comun cu natura Sa divina, si nici macar cu statutul de homo sapiens cu care noi ne laudam.
Si atunci eu te intreb,te-ai hotarat ce-ai vrea de la Dumnezeu? Stii sigur care este lucrul bun de care ai mai multa nevoie in acest moment? Sau mai astepti inca pestisorul magic.

luni, 29 iunie 2009

A MURIT SI NEA ION


Cum care Ion ? Nu-l cunoasteti ? Nu a spus de el la televizor, nu a scris de el in ziare? Ce lume mai frate, sa nu-si aduca aminte de nea Ion, ca a fost si el om. In ce societate traim. Pai adica cum, unii sunt pomeniti si altii raman necunoscuti pentru vesnicie.
Din fericire, nea Ion din aceasta postare e fictiv, e unul dintre cei multi care-si fac datoria aici pe pamant asa cum a lasat Dumnezeu pe om sa si-o faca, un om care a muncit sa-si faca o casuta frumoasa cu gradina, un om cu copii, pe care i-a crescut cu dragoste, obisnuit cu greul, cu dragostea si aprecierea fata de lucrul bine facut, cu o sotie care l-a urmat si ajutat in toate momentele frumoase si urate din viata. Nea Ion este unul dintre cei multi si oropsiti de soarta, care nu s-a bucurat de placerile vicioase ale lumii in care traim.
Dar dupa cum stiti a murit si nea Michael Jackson, om si el, deosebit, poate chiar prea deosebit. Cu siguranta despre el stiti totul, a fost dat la televizor, la radio, in ziare, a fost chiar ridicat la rai inainte de a fi ingropat, sau incinerat, asta pentru a se obisnui cu focul. Eu nu am fost fan, nu pot sa neg ca a avut o muzica ce a facut furori in randul a milioane de oameni, dar pana a face atata galagie pe marginea acestui subiect.......... .
Nu doresc sa supar nici un fan, nu doresc sa ponegresc memoria unui mort, dar totusi pentru o persoana care a dorit sa se joace de-a Dumnezeu, sa-si schimbe culoarea pielii, sa-si schimbe fata, e cam multa publicitate inainte de a merge inaintea judecatii. Si eu cred ca e destul de greu sa explici acolo cum e cu pedofilia, cu copii din mama surogat, cu schimbarea fetii, cu milioanele de dolari vanturate pe parcuri de ditractie intr-o lume in care se moare de foame.
In mod normal nu as fi scris asta, dar vreo 2 zile am fost nevoit sa inghit fel si fel de comentarii hilare, puerile, fara sens despre un om, care cel putin pentru noi romanii nu a facut nimic concret, ci doar a cantat si a incasat o uriasa suma de bani, asta in timp ce nea Ion cotiza din micul salariu la sustinerea economiei nationale. Si de nea Ion nu zice nimeni nimic.
Treaba este ca acolo la Dumnezeu se vor intalni si nea Ion si nenea Michael, si cu sigurata Dumnezeu care nu e partinitor ii va judeca pe amandoi cu aceeasi masura, si nu stiu eu rezultatul, desi il banuiesc. Oricum cu siguranta lacrimile varsate de sotia si copii lu´ nea Ion vor fi mai curate si mai sincere decat ale celor care lesinau acum ceva timp pe langa scenele in care se executau pasii mergatori.
Bunul simt si datoria de om ma face insa ca la sfarsitul acestei postari sa zic ,,Dumnezeu sa-i ierte" pe amandoi, si sa intaresc inca odata ideea ca desi aici unii sunt ridicati pe inalte culmi fara merite deosebite, la Dumnezeu sunt egali.

Nu credeti ? Vine si timpul ala cand vom vedea asta.


miercuri, 24 iunie 2009

ICRELE NEGRE SI MAMALIGA


Mi-am adus aminte in perioada asta de criza de o intamplare petrecuta la o masa unde eram impreuna cu niste cunoscuti, oameni ,,de oras'', pricopsiti, cu radacini adanci in tarana de la sat, care sub palaria prea larga al boierimii fara scoala din civilizatia asfaltului au venit sa dea lectii celor arsi de soare pe campiile patriei.
Hilarul situatiei a venit pe parcursul discutiilor despre biata noastra societate care se zbate intre viata si moarte pentru existenta, despre durerea celor de la oras fata de cei de la tara care stau la munca bruta pe 2 lei, despre situatia celor de la oras care indura lipsa spatiilor verzi, caldura si traficul infioratoare. Mai era putin si incepea jeletul. Numai ca la un moment dat, un prieten, din cel ortoman cum zisei, a inceput sa spuna:,, ce bine de voi ba, mancati sanatos, mamaliga, carnati, branza, toate naturale, iar noi dam milioane pentru o lingura de icre negre sau rosii, pana si apa o cumparam pe bani grei".
Acu, cand auzi asemenea probleme mai ca sa-ti vina sa plangi, da ce sa faci ca te vede auditoriul, asa ca te abtii, si discuti mai departe. Problema e ca nu-ti mai vine sa mananci cand stii ca omul de langa tine sufera din cauza capitalismului, ca este o victima , ca e oarecum blestemat sa traiasca asa, cu icre negre si scumpe. Aproape ma simteam vinovat ca eu, cel cu mamaliga si carnatii ma inec in colesterol, in timp ce prietenul meu se osteneste cu painea prajita pe care intinde un strop de unt si o lingura de caviar. Sa intri in pamant , nu alta. De, zic si eu, asa o fi scris, ca ei sa sufere si noi sa o ducem bine. Unde mai pui ca in timp ce mancam doar ce-i suna telefonul prietenului meu, care primeste o alta veste proasta; un alt cunoscut, il invita la sfarsit de saptamana la o partida de tenis la Milano, iti dai seama, saracu ce de stres, avion, bagaje, fus orar decalat cu o ora, transpiratie la tenis, criminal nu gluma. Si el zice apoi: ,,vezi de aia sunteti voi fericiti ca nu sunteti mereu pe drumuri ca noi, stati acasa la munca, la aer sanatos".
S-a terminat si masa, am plecat fiecare la casa lui. Acasa m-am tot gandit daca poti face fata unui program care sa cuprinda viata mea si a prietenului meu. Adica el sa poata sta la aer curat de tara si sa joace tenis la Milano, iar eu sa mananc icre negre si sa ma duc la sapa.
Sincer, nu se poate. De ce? Icrele negre nu sunt bune cu mamaliga. Mamaliga e buna cu carnati, iar mie nu-mi place caviarul. Asa ca fiecare sa-si vada de drumul lui pentru ca.....asta-i viata.

A TA, CAT E DE MARE?


Întrebări auzite la tot pasul. ,,Cât e a ta? Cât ai? Mamăăă, e imensă, cum faci faţă? Nu e prea mult? Câte cafele bei pe zi? Câte ore muncesti? De ce nu o aveam şi eu la fel". Da, lumea e curioasă în  a cunoaşte tot ce are omul. Cât e de mare curtea,  apartamentul, cât de mari sunt copiii, poate cât de mari sunt fructele pomilor tăi. Unii vor să ştie dacă mai ai burta mare dacă bei vinul cu apă sau fără, şi dacă da, de ce aşa. Vor să ştie dacă ţii părul tot cu coada aia lungă,  câţi ani ai, câţi mai ai până la pensie, cât ai pensia sau salariul, sau halatul, cât e halatul..... Asta e lumea, să ştie tot. Totul se cântareşte, totul se măsoară, totul are un preţ, totul e calibrat, totul e etichetat. Poţi  zice ceva, dar poţi să nu răspunzi; ai n-ai chef, răspunzi, că întreabă omul şi dacă întreabă trebuie sa-i răspunzi, trebuie să verşi din tine tot, tot ce ai în casă, în curte, în borcane, pe desktop, sub pat. Tot. Tot. Oricum sunt destui anonimi nepoftiţi care se uită peste gard, îti intra în casă, în curte, în calculator, ba mai mult decât atât iti intra în suflet, şi ceea ce e mai grav, e că îţi intră în suflet cu bocancii, şi te joacă în picioare.
Că aici e durerea, dacă mulţi  te tot întreabă  ce vrei şi ce nu vrei, despre tot ce zboară şi se mănâncă,  puţini sunt ce-i ce te întreabă ,,mai poţi mă, mai rezisti, mai trăieşti, vrei să te ajut cu ceva?". Nuuuu, când e vorba de suflet nimeni nu te mai întreabă nimic.
Sunt convins că aţi auzit cu toţii de oameni cu inimă mare, nu despre aceia care au probleme cardiace şi care sunt destui de altfel, ci despre aceia cu suflet mare, cu suflet de aur care sunt puţini. Pe ei nu-i intreabă nimeni ce valoare au, nu sunt băgaţi în seamă.
Sunt puţin trist că se pune valoare pe non valoare, pe tinichele strălucitoare şi zornăitoare. Dar, asta e ai intrat în horă trebuie să joci. Acu' să nu credeţi că fac eu pe lupul moralist, nuuu, în nici un caz, că dacă lumea ar fi fost perfectă eu nu aş fi existat în ea, că nu-s perfect. Încerc să scot în evidenţă valoarea omului raportată la suflet, nu la ceea ce vedem.
Şi Scriptura zice superb  "ce-i foloseşte omului dacă va caştiga lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său, sau ce poate omul să dea la schimb pentru sufletul său?" Marcu 8-36,37.
Întrebare întrebatoare, nu? Gândeşte-te şi tu, ce ai putea să dai la schimb pentru suflet, ai ceva mai de preţ? Daca da, spune-mi şi mie, dacă nu, preţuieşte şi tu sufletul mai mult.
Şi pentru că suntem la capitolul unităţi de măsură, tu cât ai sufletul de mare,  ce valoare are sufletul tău, îmi poţi spune?
Ai văzut ce curios sunt, ce să-i faci, om sunt şi eu, nu?

duminică, 21 iunie 2009

EXCURSIE PRIN CIMITIR


Nu e parodie, e simpla constatare a unui fapt, anume că poţi face o excursie memorabilă şi într-un cimitir, în locul acela, ştiţi voi, unde de obicei oamenii se duc fără să se mai întoarcă, sau mai bine zis sunt duşi de altţi, pe ultimul drum.
De obicei, o excursie adevărată, se poate face instantaneu, fără o pregătire deosebită, important să fie bună dispoziţie, să fie adrenalină. Dar o excursie în cimitir.....eee? E deosebită, poţi spune că există şi un pic de adrenalină, dar cu siguranţă că nu există antren, deşi poţi avea surprize oricând şi in privinţa asta.
Cimitirul este patria terestră a celor care nu mai sunt, a celor din lumea ailaltă, a celor mulţi, pentru că acolo sunt mai mulţi decât aici afară, şi sunt tăcuţi, ca pământul.
Acest loc, cimitirul, în toată tăcerea lui vorbeşte mai mult decât o carte de istorie şi nu falsifică datele, ba mai mult decât atât devine punct de reper pentru toate generaţiile de oameni care în pelerinajul acesta terestru numit viaţă, vin să se  descarce de probleme la căpătâiul celor care deja au plătit tributul trecerii prin această lume.
De obicei în excursia prin cimitir ai nevoie de lumânări, de flori, de tămâie şi de curaj, nu din cauza strigoilor, că nu există, ci curajul de a privi cu tărie la crucea de la căpătâiul celor adormiţi, conştientizând ceea ce vezi, anume, rapiditatea cu care omul călătoreşte prin valurile de pe marea vieţii.
Excursia prin cimitir are un traseu bine stabilit. Mai întâi la căpătâiul celor dragi ai familiei, apoi, aşa cum se întâmplă de obicei, din curiozitate, mai pe la toate crucile de la morminte întrebând şi exclamând  aici cine o fi; mamăăă cât a trăit ăsta; uite săracu ce tânăr a murit; ăsta era soldat, celălalt doctor; pe ea au îngropat-o mireasă...". Excursia este pigmentată de întâlnirea prin cimitir cu alţi cunoscuţi veniţi şi ei la rândul lor sa aducă un omagiu, o lacrimă la căpătâiul celor adormiţi.
Chipurile de pe cruci, pozele mai noi sau mai vechi, pozele de familie, pozele color şi alb-negru, sunt şi ele mărturia trecerii omului prin această lume. În rest.....linişte, iarbă, miros de tămâie şi flori, linişte, plâns, linişte.
Liniştea aceasta care spune multe este întreruptă de un copil care venise cu bunica la cimitir. Femeia era la cavoul familie, copilul citea pe crucile din cimitir: ,,aici odihneşte robul(roaba) lui Dumnezeu", mai incolo citea la fel, dincolo la fel. La un moment dat vine la bunica-sa şi întreabă ,,mamaie, dacă ăştia toţi sunt robii lui Dumnezeu, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi"?
Corectă întrebarea. Oare toţi de acolo au fost robii lui Dumnezeu, toţi au plăcut lui Dumnezeu când au fost vii?
Cugetaţi şi singuri când mergeţi la cimitir, în  EXCURSIE.
Eu cred că dacă vrem să vedem cine suntem cu adevărat, dacă vrem a cunoaşte ce este omul, dacă vrem să învăţăm un pic de istorie, dacă nu avem bani de o excursie all-inclisive prin nu ştiu ce staţiune, putem merge, nu pe ultimul drum, normal, ci doar în excursie prin cimitir, la căpătâiul celor ce se ODIHNESC.

Apropo, riscurile unor eventuale probleme sunt egale cu zero. Acolo e doar liniste.

sâmbătă, 13 iunie 2009

IARBA VERDE DE ACASA



La asta m-am gândit o juma' de zi într-o căldura sufocantă, într-un trafic infernal, doborât de mirosul asfaltului încins, de claxoanele stridente şi de timpul pierdut degeaba pe drumurile nesfarşitei corvoade birocratice în care ne desfătăm zi de zi.

Pentru un născut, crescut, trăit la ţară,  civilizaţia asfaltului încins devine o particică de iad. Numai că aici pe asfalt nu te chinuie nimeni, ci de bunăvoie şi nesilit de nimeni devii participant la trafic într-un concert sadomasochist.
Şi cum să nu mori de toţi nervii când ştii că acasă ai o curte cu iarba verde, crudă, mirositoare, presărata ici colo cu pomi şi flori, ca într-un pastel aşteptându-te  să te întizi şi să respiri sănatate curată şi gratuită.
Cu siguranţă că m-am gândit şi la zilele creaţiei,  cum  că Dumnezeu în atotştiinţa Sa a cunoscut că omul o să mai aibe nevoie şi de iarba, cum frumos zice un cântec arhicunoscut.
  E frumoasă iarba peste tot, da' tot nu e ca cea de-acasă, cea pe care o cunoşti, o cureţi, o uzi, o vezi zilnic, o calci fără frica de amendă.
Bine, poa' să zica cineva, ce romantic şi ăsta, de-aia nu mai pot eu de iarba lui. Dar asta nu contează, eu voiam să zic altceva. Anume că acasă îţi găseşti liniştea, departe de traficul încins la maxim. Apoi iarba, prin analogie, are ceva în comun cu omul. Cum? Păi aşa bine, pentru că iarba ca şi omul este des calcată în picioare; pentru că iarba ca şi omul se lasă purtată dupa cum bat vânturile; pentru că iarba ca şi omul  se luptă cu buruienile pentru (con)vieţuire; pentru că iarba ca şi omul are un sfârşit, se usucă şi se aruncă, aşa cum spune Biblia  că ,,viaţa omului e ca iarba câmpului". Vezi?
Şi acu', aşa pentru încheiere, pot spune că poţi călca iarba, poţi dormi pe iarbă numai să nu fumezi iarbă.
Oricum, oriunde m-aş duce şi oricât aş suferi, gândul că mă întorc la iarba verde de acasă, mă linişteşte, mă răcoreşte şi mă întăreşte.

joi, 11 iunie 2009

SA MOARA SI CAPRA VECINULUI



Pe vremea când Dumnezeu se plimba pe pământul ăsta, mergând El din sat în sat, a ajuns într-o aşezare românească unde a fost găzduit de un om. Şi omul acesta o ducea binişor şi era fericit. Numai că Dumnezeu a văzut cum omul nostru se uită mereu cu jind la curtea vecinului său. Căci vecinul său avea o capră şi avea mereu lapte şi brânză de la ea şi mai vindea iezi, ce mai, o ducea mai bine ca vecinul său. Şi i-a povestit omul nostru lui Dumnezeu că era o vreme când avea şi el o capră, dar că a sa capră murise de curând şi nu mai avea parte de cele de care se bucura vecinul.
Şi văzând Dumnezeu asta, şi ştiind că omul l-a primit în casa sa  şi i-a dat şi lui din puţinul său, i-a zis cam aşa: omule, eu, cel pe care ai binevoit să-l găzduieşti, sunt Dumnezeu, aşa că cere-mi ceva şi îţi se va da. Iar românul a zis: Doamne, să moară şi capra vecinului.
Bine a spus Hristos ,,nu ştiţi ce cereţi". Se întâmplă chestia asta la tot pasul şi-n tot timpul, ca omul să ceară de la Dumnezeu nu ceea ce-i trebuie lui, ci ceea ce-i face rău aproapelui său, bucurându-se sadic de răul celui de lânga el.
Nu ştiu de ce se petrece acest lucru, nu ştiu de ce să-ţi doreşti într-un moment în care toate-ţi merg  binişor să moară şi capra vecinului. Căci de multe ori, cu siguranţă vă spun asta, ceea ce vezi la cei lângă care locuieşti, la cei cu care lucrezi să nu fie aşa cum crezi, ca în sufletele lor să fie durere, să aibă probleme, chiar dacă din complezenţă afişează o mimă binevoitoare.
Românii mai au o vorbă: ,,paşte iarba pe care o ai de păscut şi mergi pe drumul pe care ai plecat", chiar dacă asta înseamnă să împaci şi capra şi varza.
În concluzie, dacă vecinul tău încă mai are o capră cărei nu i-ai pus gând rău, lasă-l pe el şi pe animalul său şi ia aminte că poate ai altceva mai bun de cerut de la Dumnezeu.

miercuri, 10 iunie 2009

,,SA MOR EU"

Nimeni nu vrea sa moara, lucru cert, desi nu e zi sa nu aud formula magica ,, sa mor eu" daca te mint, daca nu e asa, daca nu voi face si voi drege. Zau asa.
Acu povestea cu baba care-si tot cerea moartea o stie si copilu' mic, si cu toate astea lumea tot zice ,,sa mor eu". Bineinteles ca daca ai sta sa discuti problema la nivel academic, ai constata ca analistii ar zice ca aceasta exprimare vine sa intareasca un cuvant dat, si care la o adica ar putea fi contestat. Poate ca asa e, dar omul de rand, zice, fara sa se gandeasca, si daca nu-l crezi continua si zice ,,sa n-am parte; sa n-apuc ziua de maine; sa moara ce-am pe casa; sa n-am parte de ce-am in fata ochilor".
Aceste alinturi, binecuvantari familiale si prietenesti sunt hilare pana la momentul in care nu te lezeaza personal, adica daca auzi la altii te amuzi, iar daca-ti sunt adresate, scoti din lada de zestre a familiei cuvintele de rigoare pentru contraofensiva.
Dar deja m-am dus departe, pentru ca lumea lupta sa traiasca, sau cel putin asa se vede la suprafata. Si atunci de unde chestia cu moartea? Desi suntem un popor crestin la care constientizarea faptului ca sufletul nu moare inca exista, deci moartea nu are influenta totala asupra omului, totusi expresia ce face titlul aceste postari este foarte des intalnita. Nu am adus in discutie expresiile porno care fac referire la mortii familiilor, nici la cele la adresa persoanei, pentru ca stiu sigur ca le cunoasteti. Serios, ca sa nu zic ,, sa mor eu''.
Optiunea drumului de mine ales in viata a facut sa vad multi oameni murind, sau pe patul de moarte, si de cate ori aud expresia mai sus mentionata, zambesc trist la ideea ca daca cel care o rosteste ar sti ce-si doreste, ar rosti o alta formula de intarire a cuvantului sau, cum ar fi,,pe cuvant de onoare"(cine are, normal).
Nu crezi? Sa traiesc eu (alaturi de voi) daca nu e asa.