De ceva vreme nu-mi pot scoate din minte un pasaj, aparent doar o bucată
dintr-o frază ce a fost scrisă acum aproape 2000 de ani. Numai că fraza asta
n-a fost spusă la întâmplare, şi cu atât mai mult nu a fost spusă de vreun om
care să primească, cum e moda azi, cuvinte de laudă ori banale like-uri. Cuvintele au fost spuse de „asistenţii” prezenţi la naşterea unui
Prunc, cei care fără vreo diplomă lumească, au moşit cumva, prin veghe, la întruparea dumnezeirii
în smeritul sălaş de la marginea Betleemului, cea care a adus lumină
cerească în ieslea sărăcăcioasă, bucurie şi speranţă în inimile
păstorilor strânşi lângă căldura suflului necuvântătoarelor ce nu pricepeau măreţia
tainei la care participau.
„Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple,
ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai
lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar
cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au
fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor
cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia
fiii lui Dumnezeu se vor chema”.
E vremea colindelor, e vremea în care, cu ani în urmă, copiii de pe toate
meleagurile ţării, cu bucurie, cu rumeni obraji şi cu cristaline glasuri,
începeau, ca şi îngerii, să cânte despre pacea lumii, despre naşterea minunată
şi mântuitoare totodată. Când aţi văzut ultima dată ochii senini şi plini de
pace ai unui copil? Când aţi văzut cu adevărat acest lucru, privind cu atenţie
în adâncul lor şi la chipul brăzdat de pacea interioară a unui suflet care se
uită, de multe ori tăcând a neînţelegere, cum oamenii mari, adică cei care
înţeleg, brăzdează cu pumnul, cu sabia ori cu gloanţele chipurile celor din jur
şi cerul de deasupra. În lumea asta nu mai ai curaj să-l trimiţi pe copil să
colinde, aproape că n-ar mai aveai cui, prea puţine sunt casele în care ar găsi pace, prea puţine locurile
unde ar găsi bunăvoire între oameni.
Acum aproape 2000 de ani, un moment unic în istoria omenirii, punctat pe
harta cerului pentru luare aminte cât va hălădui lumina prin univers, a fost văzut
doar de-o mână de păstori şi cântat de-o ceată îngerească în suflarea caldă a
unor ascultătoare dobitoace. Oare de ce
aşa dintru început? Pentru că „întru ale
Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”, pentru că nici astăzi lumea nu se bucură aşa cum se
cuvine de o naştere, căci pentru
oficialităţi e ceva statistic, pentru societate e „încă un copil în casa
lui X sau Y”, pentru părinţi, în multe
cazuri, din nefericire, doar urmaşul căruia să i se lase moştenirea căci,
citez: „tre’ să creştem un copil, doar
n-om lăsa altuia străin toată munca”.
Şi dacă pentru mulţi, repet, din nefericire, naşterea propriului copil este
un moment statistic ori de conjunctură, cu atât mai mult, naşterea unui
Mântuitor, incomod prin sfaturile sale bune într-o lume rea, prea blând pentru severitatea celor care nu
ştiu să mai zâmbească, prea sărac pentru bogăţia celor care nu vor să-L (mai)
primească şi prea răbdător cu cei care, nefiind impresionaţi nici de scutece albe, nici de
puritatea copiilor, îşi spală hainele în sângele nevinovat a celor care îşi
cântă colindele cu glasuri din ce în ce mai stinse.
Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună
irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi
parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie
interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos,
pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru
fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte zi de zi.
Sunt momente în viaţă când trebuie să alegi, când trebuie să te rupi, când
trebuie să fii părtaş fie raţiunii, fie simţirii. Nu e uşor, căci doar
judecând, îţi poţi pierde simţirea; doar simţind, fără a raţiona clipa, îţi
poţi pierde judecata.
Nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească
să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă
noi, dorind să ne spunem păsul şi bucuriile
într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care,
lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale
nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare
dobitoace, în colindători tăcuţi şi
trişti, pe la porţile vieţii.
Zice Hristos: „acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea”. Voi auziţi colindele, le mai primiţi, zâmbiţi? Ori
staţi tăcuţi şi trişti, uitând că-n fiecare dintre noi trăieşte un copil?
