AZI AM MURIT

Da. Aţi citit bine. Azi am murit. Sunt o mulţime de posibilităţi în care spui că ai murit. Unii mor de foame, unii mor de somn, alţii mor de sete, unii mor de invidie, alţii mor din boală iar alţii din boală nu vor moară.

Eu am murit azi din punct de vedere al identităţii, nu mai am buletin.  Am căpiat alergând să-l schimb şi 2 săptămâni nu mai am cu ce mă legitima, că restul de acte sunt inutile dacă nu ai buletin.

Treaba e nasoală fraţilor. Nu doar că am făcut mai multe drumuri până am reuşit să fac o poză. Asta nu e nimic. Să vedeţi de ce.  Păi acum 10 ani când îl schimbai pe cel ce taman l-am casat, nu era mare lucru. Azi e diferit. Îţi trebuie buletinul vechi, copii şi originale după certificatele de naştere, căsătorie, naştere copii, carte de alegător original, adeverinţă că ai unde locui ( nu specifică dacă  trăieşti bine sau nu), timbre şi bani. Şi asta dacă nu e expirat cel vechi, ,,că mai te coastă ceva” . Îmi e tare frică, vă spun, că peste câţiva ani va trebui să mergem cu radiografia dentară, grefă de os şi de pile, amprentă oculară, fotografii cu bunicii deshumaţi la 7 ani pentru proba ADN, plus 50 de martori care să-ţi confirme că tu eşti cel în cauză.

Treaba este că omul nu mai este crezut de nimeni. Dacă te opreşte poliţia spre legitimare, degeaba îi spui cum te numeşti, până nu scoţi plasticul de 7 lei să ateste ceea ce a creat Dumnezeu, nu te crede nimeni.

Adică plasticul îmi dovedeşte mie cine sunt, nu faptele, nu vorbele. Noroc că la Dumnezeu nu se intră cu buletinul, noroc că acolo altele sunt criteriile de identificare. Acolo se vor cunoaşte toţi oamenii fără să arăţi vreun document, pentru că adevărata identitate este cea care ţi-o oferă sufletul, cel căruia nu-i poţi face poză deoarece e făcut după chipul Lui Dumnezeu.

Deci administrativ sunt aproape un om mort. Noroc tot cu ceea ce mi-a dat Cel de sus, că mergând, vorbind, lucrând cu oamenii,  nu se va grăbi nimeni să-mi facă vreo pomană, că în definitiv deşi am murit, sunt viu.

PAGINI LIPSA

De multe ori, stând de vorbă cu oamenii, constaţi că pentru aproape toţi viaţa se termină atunci când „se termină aţa de pe mosor”. Mai există şi varianta „atât i-a fost scris” şi cu asta basta. 

E interesant acest punct de vedere, această credinţă că trebuie să-ţi fie scris undeva cât sau cum trebuie să trăieşti. Şi pornind de la această comparaţie, pe care de altfel Biserica nu o respinge, cel puţin partea cu scrisul într-o carte, v-aş propune un test de imaginaţie în care fiecare să-şi privească cartea vieţii. În această carte, care este o oglindă a zilelor noastre, să putem citi ce am făcut bine şi ce am făcut rău, cele rele scrise cu negru, cele bune cu roşu.  Înclin să cred că aşa, pe furiş, unii ar încerca să şteargă unele înscrisuri din cartea vieţii. Ba mai mult unii chiar ar rupe pagini din acea carte, ar rupe coperţile asemenea unui elev certat cu şcoala. 

E drept că în cartea vieţii se pot face modificări, dar numai în ceea ce priveşte viitorul şi prezentul. Poţi continua scrierea numai cu litere roşii şi poţi adăuga pagini la cartea vieţii tale, în aşa fel încât să nu fie doar o broşurică, ci un volum imens de pagini pline de lucruri bune.

E adevărat că nu toate cărţile din lume sunt la fel, aşa cum nu toate vieţile sunt la fel. Unele sunt mai scurte, unele mai lungi. Nu lungimea zilelor noastre contează, nu anii mulţi, ci ceea ce s-a scris în această perioadă. Cartea vieţii poate fi ca o agendă. În unele zile este plină, în altele nu e trecut  nimic.

Mai vreau să vă spun că există şi în Scriptură locuri unde se vorbeşte de o carte a vieţii „iar cine nu a fost scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” Apocalipsa 20-15. Ceea ce înseamnă că există o carte mare în care se cuprind toate cărţile vieţii, toate vieţile oamenilor. 

În încheiere mărturisesc că personal ştiu ce am scris până acum în cartea vieţii mele. Nu ştiu câte pagini voi mai adăuga la această carte, nu ştiu sigur ce se va mai scrie în ea, ceea ce mai ştiu este că sunt conştient, ca şi voi de altfel, ce e normal, corect şi necesar să se scrie în cartea fiecăruia dintre noi.

Închei aici pentru că mă pregătesc să dau pagina.

LAMPA LUI ALADIN

 Îmi amintesc cu mare plăcere poveştile copilăriei, magia celor auzite iar mai apoi văzute. Chestii impresionante precum tărâmul celălalt, capătul lumii, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, apă vie şi apă moartă, duhul  lămpii iar pe urmă inelul fermecat din Arabela. Timpuri vechi, probleme noi.

Evident că fascinaţia copilăriei a trecut, că fiecare dintre cititorii de poveşti şi-ar fi dorit să aibă un inel fermecat, un buzdugan sau măcar lampa lui Aladin. Dorinţele copiilor erau cel puţin năstruşnice, unii doreau, în cazul în care ar fi avut vreun duh de lampă, ba jucării, ba dulciuri, ba să zboare, ba să-l poată altoi pe colegul de clasă mai zdrahon decât el. Minte de copil, am spune azi. Dar nu e aşa. Pentru că şi azi oamenii visează cai verzi pe pereţi. Unii, care doresc să schimbe lumea  spun că dacă ei ar fi fost în locul lui Dumnezeu ar renunţa la o anumită rasă de oameni, alţii nu ar mai dori o specie de animale, alţii şi-ar fi dorit veşnicia fără vreun pic de efort, unii şi-ar fi îndeplinit toate fanteziile de orice fel. Corect, nu?

Evident că nimeni nu deţine lampa lui Aladin. Şi e la fel de evident că dorinţele noastre nu pot fi îndeplinite printr-un inel fermecat.  Duhul din lampă dacă vreţi, poate fi sufletul din trupul omului  simbolizat de lampă. Împlinirea dorinţelor se face prin muncă, prin rugăciune, prin perseverenţă. Eu ştiu că unii freacă menta, pardon de expresie, şi privesc la cei care îşi freacă palmele de usturimea muncii cotidiene. Unii aşteaptă pe zâna cea bună, alţii se luptă cu zmeii. Unii îşi doresc  să moară, alţii se luptă să trăiască. Unii nu cred în Hristos şi venirea lui, alţii îl aşteaptă zi de zi. Şi să ştiţi că astea nu mai sunt poveşti.

De ce doresc unii să spună ce ar face ei dacă ar fi Dumnezeu, dacă nu sunt în stare să face ce trebuie ca oameni, nu ştiu. Eu ştiu doar că poveştile sunt pentru copii, că visele sunt pentru cei care dorm, şi că realitatea este alta, una cruntă din care nu poţi ieşi aşteptându-l pe fiul împăratului Verde.

Şi mai ştiu ceva, că Hristos a spus aşa: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.  E greu, e uşor, credeţi sau nu credeţi, în această lume El a mai rămas singura speranţă. El este singurul nepătat de spurcăciunea vieţii acesteia. El este cel ce poate îndeplini toate dorinţele cele bune, cum numai un părinte poate face acest lucru.

Cine crede în El, poate avea şi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă veşnică, ar vedea şi tărâmul celălalt, ba chiar întreg universul.

Eu, încălecai pe-o şa, şi lăsa-i postare-aşa.

PUBLICITATE

Nu ştiu dacă sunt pe lumea sta persoane cărora să le placă publicitatea. Poate celor ce lucrează în domeniu sau poate doar celor mai sadici le place să urmărească clipurile publicitare care par să nu se mai sfârşească atunci când urmăreşti un film bun, ori altceva captivant. E cumplit să vezi cum eşti minţit pe faţă în timpul tău liber despre produse minune, cum îţi pierzi cheful de a mai urmări filmul, ori cum cazi pradă somnului fără să ştii finalul.

Oricum aţi înţeles ideea. Dar mai e ceva. Noi înşine suntem nişte panouri publicitare ambulante, pentru că noi purtăm fără să ne plătească nimeni produse cu mărci pe ele, facem publicitate, şi plătim această publicitate. Ba mai mult unii săracii nici măcar nu ştiu cu ce se îmbracă. Poartă lumea tricouri, blugi şi alte hanţe cu inscripţii în diferite limbi ale pământului, care inscripţii sunt înjurături, glume nesărate, îndemnuri rasiste, sau cu inscripţii creştine care-ţi spun că Iisus te iubeşte.

Eu de fapt aici vroiam să ajung. Vezi la câte o cârciumă, sau pe la mare, ori pe la munte, câte o persoană cu tricou imprimat cu sigla Iisus te iubeşte. Aceste persoane stau cu câte o halbă mare de bere în faţă, cu ţigara în colţul gurii, arătând lumii cât de mult îi iubeşte Iisus. E, ce ziceţi? Nu e şi asta tot publicitate?

Vă spun deoarece Evanghelia zilei din duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci spune aşa „ cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Careva să zică noi am putea totuşi să facem publicitate, dar prin fapte, nu prin vorbe sau ţoale. Dacă ar fi să purtăm câte o cruce în spate printre oameni măcar şi 15 minute, ni s-ar părea o corvoadă şi o umilinţă, am deveni asemenea lui Hristos, şi poate nu ne face plăcere acest lucru.

Ar fi interesant să vă cronometraţi într-o zi câte minute de publicitate vizionaţi, deşi nu vă face plăcere, şi câte minute vă rugaţi sau citiţi, fără a mai da vina pe lipsa de timp, că doar l-aţi pierdut pe reclame.

În rest, reclama e sufletul comerţului. Aşa că nu mă supăr dacă faceţi publicitate cu adresa mea de blog. Poate cine ştie, vom vedea că Iisus ne iubeşte şi fără tricouri.

SA TACI

Taci, daca nu ai de spus ceva valoros!

  Taci, atunci cand ai vorbit destul!

 Taci, pana cand iti vine randul sa vorbesti!

 Taci, atunci cand esti provocat!

 Taci, cand esti nervos si iritabil!

 Taci, cand intri in biserica, pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi!

 Taci, cand pleci de la biserica, pentru ca Duhul Sfant sa poata       imprima in mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!

 Taci, cand esti ispitit sa barfesti!

 Taci, cand esti ispitit sa critici!

 Taci, cat sa ai timp sa gandesti inainte de a vorbi!

Din popor

CREZI CA TU AI FI FACUT ALTFEL?

Într-o margine de sat, Hristos era rastignit pe o cruce. Sătenii erau foarte fericiţi că era aproape de ei. Astfel veneau să-i ceară diferite favoruri, pe care El le împlinea totdeauna.
Din dragoste şi milă pentru ei, Mântuitorul le-a zis:
-Nu vreţi să mă coborâţi după cruce să merg cu voi în sat? Să locuiesc cu voi, şi să vă împlinesc toate dorinţele, să nu vă mai osteniţi până aici?
Ezitând puţin, sătenii L-au dat jos după cruce şi au mers împreună  în sat.
Domnul a spus că vrea să meargă întâi în Biserică. Iar un sătean auzind, a fugit înainte şi a dat de veste celor ce se aflau acolo. Aceştia ieşind în întâmpinarea Domnului  au zis:
-Doamne, mergi mai departe că nu prea ai loc aici. Noi avem regulile noastre, obiceiurile noastre, deja suntem mulţi, nu prea ai loc aici.
Trist şi cu lacrimi în ochi, Domnul a mers din casă în casă dorind să rămână acolo, dar toţi s-au scuzat că nu-L pot primi, din diferite pricini.
Pentru că nu-L vroiau pe Hristos în mijlocul lor, sătenii au venit la El şi i-au zis:
-Doamne, nu ai loc la noi. Uite, ţi-am pregătit o cruce nouă, cuie noi şi o cunună nouă de spini. Nu vrei să te ducem să te răstignim din nou în marginea satului? Are să-ţi fie mai bine acolo. Şi Domnul, în marea sa iubire şi dragoste de oameni, s-a lăsat răstignit din nou, aşteptând şi azi ca tu suflet drag ce citeşti această istorioară, să dai fuga în marginea satului, să-L plângi, să-L  rogi să vina în inima ta, în casa ta, în biserica ta. 

De pe net.

CE N-AS DA SA MOR DISEARA

Cu  siguranţă că fiecare om s-a gândit măcar odată la clipa morţii sale. Nu e un subiect prea plăcut. Nu e chiar interesant să vezi cu ochii minţii cum îţi stă în coşciug, cum te însoţeşte cortegiul sau ce vei simţi, cum zic unii,  atunci când vei rămâne singur în cimitir. E chiar sumbru să vă aduc aminte de aceste lucruri, dar asta-i viaţa. Sau asta-i moartea, depinde cum vezi lucrurile.

Zilele astea am reascultat o melodie populară, în care imaginaţia autorului depăşeşte cu mult starea de frică, angoasa creată de prezenţa morţii pe lângă noi. Şi zice lăutarul aşa: „ ce n-aş da să mor diseară/ la trei zile să-nviu iară/ să văd cine mă iubeşte şi cine mă duşmăneşte/ cine de rău mă vorbeşte.”

Sunt foarte sugestive versurile. Reprezintă pe de-o parte seninătatea în faţa morţii, chiar dorinţa de a o înfrunta, iar pe de altă parte dorinţa de a trăi mai departe alături de cei dragi, cum ni se descoperă în continuarea cântecului, chiar dacă pe lângă ei mai sunt şi persoane care duşmănesc sau vorbesc de rău.

În general oamenii sunt resemnaţi în faţa morţii, nu cârtesc, ştiu sigur că e o situaţie în faţa căreia nu ai arme de luptă. Asta în ceea ce priveşte trupul căci, după moartea fizică nu se termină totul. Personal cred cu tărie, simt că urmează o altă viaţă care depinde întru totul de ceea ce ai făcut pe această lume, pe româneşte „ cum îţi aşterni, aşa dormi”.

Dacă revin la versurile cântecului, doresc să spun că într-adevăr la moarte vin şi cei care te iubesc, normal, dar şi cei care te urăsc, aceştia din urmă cu două scopuri. Unii pentru a fi siguri că ai murit, spre a lor satisfacţie, iar alţii cu părerea de rău că nu au apucat să-şi ceară iertare.

Asta-i  viaţa, sau moartea cum spusei mai sus. Oricum, ar fi foarte interesant ca la trei zile să poţi veni o fugă pe-acasă să vezi bârfa. Să vezi cum curg acuzele, cum se ceartă pe avere, cum doar mortul e de vină, cum că bine că te-ai dus şi ai scăpat de chin, cum că ai scăpat de chin şi pe cei din jur, cum că asta e şi n-ai ce-i face, că se uită, că trece şi cu asta basta. Off...era să uit. În amintirea mortului se face o cafea tare, se bea unul două sau mai multe pahare de ţuică sau vin, mai nou whisky şi bere, se pune ţara la cale cu puţină politică şi fotbal şi viaţa merge mai departe. Că vorba aia, „noi să fim sănătoşi , viaţa merge mai departe."

Căci ce am văzut afară, maï rau e ca-n mormânt !

NUMAI SI NUMAI POZE

    Nu ca cei care mai deschideti acest blog nu stiti cu ce ma ocup. Stiti. Dar doresc sa ma laud un pic cu munca mea si cu sprijinul minunatilor oameni  pe care-i pastoresc. Aceste doua elemente au dus la constructia noii biserici cu hramul Sf. M. Mc. Pantelimon, care a ajuns la stadiul de pictura si arata asa cum veti vedea in pozele de mai jos. Astept comentarii. Pentru a vedea toate pozele, da-ti click pe optiunea ,,aflati mai multe".

BUBA

Îmi place copilăria şi seninătatea ei. Îmi plac copiii pentru că nu sunt ca adulţii, cu două feţe, spun ce gândesc fără să clipească şi de cele mai multe ori vorbele lor sunt mai înţelepte decât ale adulţilor. Nu degeaba a spus Mântuitorul „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Sau cum spune în altă parte „din gura pruncilor şi a celor ce sug a săvârşit Dumnezeu  laudă”.

Cert este că am avut bucuria şi surprinderea ca din gura unei fetiţe să găsesc cea mai curată mărturie despre Hristos, raportată la jertfa pentru mântuirea noastră. Întâmplarea e simplă. Fiind prezent în casa unor buni creştini pentru o slujbă, am fost copleşit de mărturia fetiţei de trei ani ce a alergat la icoana Mântuitorului(cu coasta străpunsă) şi a exclamat „Doamne Doamne are bubă, da îi trece”.

La prima vedere ai zice că e ceva banal. Dar nu e aşa. Într-adevăr  Hristos are bubă, are chiar o bubă grea cauzată de învârtoşarea inimilor noastre,  a celor mari, o bubă care sângerează mereu şi care nu va trece decât atunci când lumea se va redresa moral. Mai clar decât o putea spune un copil, nu putea nimeni să spună. Duioşia cu care copiii strâng la piept icoana Mântuitorului încercând să aline durerea celui ce s-a răstignit pentru noi este o lecţie de viaţă pentru orice adult, un model de empatie cu cel în suferinţă. Iar speranţa că Domnul se va face bine reprezintă dorinţa nemărturisită a celor mici de a trăi într-o lume unde nu are ce să caute răutatea, o lume care nu poate fi schimbată decât de noi cei care coordonăm tot ce mişcă pe lângă noi.

Nu vreau să pozez în „lupul moralist”, căci nu sunt departe de lumea în care trăiesc, făcându-vă să credeţi că eu sunt mai presus  de cei ce mă-nconjoară. Nu sunt.  Şi eu fac parte uneori din aceia care nu văd buba lui Hristos. Şi eu aştept de multe ori ca cei din jur să se schimbe pentru ca mai apoi să mă schimb şi eu. De aceea îmi pare rău că nu mai sunt copil. Vedeţi? Aici e buba.

FATA IN FATA CU DUMNEZEU

Într-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.

Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:

-Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dumnezeu.

-Așa voi face, dar încotro să mă duc?

-Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.

Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.

Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.

În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială, Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.

Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.

Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.

Bătrânii își spuseră unii altora:

-Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.

Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.

Din acea zi totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.

Așadar dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu”.

Primită pe mail.

DA CLICK SI AI SA VEZI MOARTEA

Povestea e veche, lumea nu o baga in seama, si din pacate aceasta moarte face multe victime.

Un om cu frica lui Dumnezeu a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră strigând: 
–Am văzut moartea! 
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat: 
–Moşule, unde este moartea?

Omul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus: 
–Ai dreptate, omule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea sa, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe din două.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Aceasta poveste ar trebui spusa celui  obsedat de câştigul bănesc, 
omului lipsit de scrupule, 
celui care uită că banul este un mijloc şi nu un scop, 
lacomilor, egoiştilor, 
celui pe care banul, câştigul începe să îl dezumanizeze. 

SI ASTA POATE FI UN RASPUNS

Odată s-au adunat oamenii, au ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă existi, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat: 
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?
Dumnezeu nu crează răul. 
Oamenii fac acest lucru. Molile "se nasc" în haine şi apoi le mănâncă. Fierul "naşte" rugina, care îl mănâncă apoi. 
Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Când păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul, omul eliberează o undă de energie negativă. Închipuiţi-vă câţi oameni au păcătuit! 
Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie, epidemii, crime.... .


Dupa Pr.Ambrozie Iuraslov