COMOARA

Într-una din aceste zile, profitând de căldura nefirească a zilelor de iarnă, am purces la desfăşurarea anumitor treburi prin curte, treburi care  ţin mai mult de perioada primăverii. Şi voios nevoie mare, ajutat de soarele darnic de afară, am făcut o grămadă de treabă. Partea de distracţie, adică partea de după munca fizică mai grea, a fost greblatul, o joacă de copil, în comparaţie cu alte treburi.

Şi nu degeaba am pomenit cuvântul copil, pentru că în timpul greblatului, când grebla s-a oprit într-un capac de cutie metalică mai mare, mi-am adus aminte de perioada copilăriei, când, în seninul zilelor de joacă, descoperisem cea mai mare aventură, căutarea de comori.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată acest gând în copilărie, de a căuta comori, dar în cercul meu de prieteni, poveştile despre aurul şi argintul care scot vâlvătăi în zile de sărbătoare pe la miez de noapte erau la mare căutare. Şi pierdeam nopţi întregi, în timpul verii, pentru a vedea închipuitele comori ce aşteptau să fie scormonite, măcar şi de închipuirea unor copii năzdrăvani.

Şi asta n-ar fi tot, căci în momentul în care am scos cu grebla capacul de tablă ascuns pe sub firele de iarbă ce taman se eliberaseră de sub ultima zăpadă, mi-am adus aminte că deseori, tot copil, alături de prieteni am tot ascuns bani de toate felurile în pământ, în borcane bine închise la gură, cu gândul că, aşa cum auzisem de la cei bătrâni, se vor schimba în aur odată cu trecerea timpului.

Şi timpul a trecut, repede, şi trece, ori noi trecem prin el, iar comorile şi-au schimbat textura, locul lor nu mai este în pământ, căci azi, deşi aştept unele vâlvătăi, le aştept în locurile unde nu se poate săpa, în mintea şi în sufletele celor cu care îmi petrec viaţa, cu care interacţionez, cu care lucrez, cu care…. .

Îmi place cuvântul regelui Solomon: „am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; …….. cu ea mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei sunt bogăţii nenumărate. şi m-am bucurat de toate acestea, căci înţelepciunea le aduce cu sine. ….am învăţat-o fără viclenie, o împărtăşesc fără părere de rău şi nu ascund comorile ei. Ea este pentru oameni comoară nesfârşită; cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de învăţătură”.

Înţelepciunea este comoara ascunsă în ţarină. Cine o are, cine ştie să o folosească, într-adevăr are o comoară pe care nimeni nu i-o poate fura. E drept, înţelepciunea este comoara care se dobândeşte cu trudă multă, cu voinţă. Nimeni nu se poate culca pe-o ureche, într-o lene cronică, aşteptând înţelepciunea să-i bată la porţile minţii.

Deh’, minte de copil, am zis eu zâmbind la anii aceia în care caii verzi de pe pereţi încă aşteptau să fie puşi la ham. Comori n-am găsit niciodată în scormonitul prin pământ, deşi, dacă aş merge acum să caut borcanele cu fisele de aluminiu îngropate,  aş scoate bani măcar de-o carte bună de la „fier vechi”, o carte numai bună pentru a spori înţelepciunea, comoara nematerială ce dă uneori sens gândurilor noastre, cele ce zidesc faptele cotidiene.

Şi mai zice Cuvântul aşa, „căci acolo unde este comoara voastră, este şi inima voastră”. Fiecare, cu bogăţia lui…. .

BĂLTOACA

N-am mai scris de ceva vreme. Nu am mai scris pentru că am citit. Am citit şi recitit rânduri cu a căror învăţătură m-am intersectat la un moment dat prin drumurile vieţii. Iar zilele astea, pe aceleaşi drumuri ale vieţii, pe porţiuni scurte, în locuri unde nu mă aşteptam, am găsit băltoace, ochiuri de apă murdară în care de cele mai multe ori se murdăresc, independent de voinţa lor, cei ce umblă pe aceleaşi drumuri ale vieţii spre destinaţii mai luminoase, spre destinaţii înnegurate.

Am zis de multe ori că-s un optimist incurabil. Ştiu, e aproape primejdios să fii optimist în astfel de timpuri, dar nici pesimismul nu-i lucru uşor, căci nu oricine ştie să-l ţină sub control. Cât despre realism, o băltoacă cenuşie în care mulţi încearcă să înoate cu gândul de a ieşi la un mal, care mal, poate fi  optimismul, poate fi pesimismul.

M-am tot gândit în aceste zile, ca un simplu observator a celor din jur, la faptul că băltoaca aceasta a realităţii în care ne bălăcim este de fapt o stagnare a evoluţiei noastre. N-am dreptul eu să judec pe nimeni, ştiu. Dar când vezi că uneori şi speranţa se transformă în disperare, când constaţi (la un nivel minim) că omul nu numai că nu se dezvoltă pe verticală, într-o infimă încercare de depăşire a dorinţelor banale, ci mai mult, că nici pe orizontală nu mai avansează, rămânând la nivelul cel mai de jos al simţirii celor din jur, te întrebi involuntar dacă băltoaca nu se va transforma repede într-o mlaştină puturoasă  în care încet-încet oamenii se scufundă în nepăsare şi ignoranţă.

La un moment dat, am făcut o pauză de scris pentru că toată lumea vorbea despre iubire, vorbea lumea doar, căci e uşor să vorbeşti, e mai greu să înfăptuieşti.  A iubi, înseamnă a trăi prin ceilalţi, a trăi, măcar şi la nivel de gândire viaţa celorlalţi, nu a-i împroşca cu noroi în încercarea de a ieşi tu mai repede la mal.  Dar ce zic eu, ce pretenţie pot avea, că zicea apostolul Ioan „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” Şi mai mult, Solomon înţeleptul spunea aşa: „până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa”.

Până la ieşirea soarelui peste băltoacă cade lapoviţa. Nu e nici ploaie nici zăpadă, cum s-ar zice pe la noi, nici cal nici măgar. O lapoviţă de gânduri pestriţe venite de peste tot, orbind pe cei ce vor să iasă la mal pentru a putea merge mai departe. Şi băltoaca se măreşte, se adânceşte, murdărind şi atrăgând în ea tot mai mulţi oameni.

Ieşirea din băltoacă înseamnă ieşirea din sine, posibilitatea de a ne vedea aşa cum ne văd ceilalţi, ori,  măcar aşa, ca în cartea doctorului Moody,  Viaţă după viaţă, pentru a ne vedea din exterior. Ieşirea din noi, care poate fi o lepădare  de sinele pesimit, înseamnă posibilitatea de a ieşi din băltoaca falsei realităţi spre a ne putea privi fără părtinire, lucid, dar plin de speranţă totodată, spre a putea continua drumul vieţii indiferent de intemperiile întâmpinate.

ARIPI DE ZBOR

Sunt momente în viaţă când fără să vrem ne lovim de anumite lucruri învăţate, de situaţii de viaţă ori moarte pe care nu credeam a le vedea vreodată. Evident, situaţiile diferă de la om la om, fireşte că aceeaşi problemă poate fi simţită şi resimţită în mod diferit de fiecare persoană în parte.

Deunăzi am fost într-o casă de oameni, solicitat, aproape strigat, pentru a sta de vorbă, pentru a spune o rugăciune pentru un suflet, pentru un om în grea încercare, persoană cunoscută încă din copilărie. Am fost fireşte, desigur că am vorbit destul, cum  mi-e felul. Şi chiar dacă situaţia nu era una roză, chiar dacă suferinţa, oboseala şi mirosul de medicamente se simţeau la orice pas, am mai văzut ceva.  Evident că mi-am dorit să scriu despre asta. Dar ştiţi cum e, de fiecare dată când vrei să scrii ceva, gândurile se învălmăşesc şi parcă totul se pierde, tot spontanul este mai bun. Numai că azi, din nimereală am dat prin bibliotecă de o carte unde am regăsit două opere ce mi-au smuls la timpul copilăriei lacrimi de tristeţe: Puiul de A. Brătescu Voineşti  şi Căprioara de Emil Gârleanu. Le-am recit, am simţit iar acelaşi sentiment din ziua precedentă şi m-am apucat de scris.

Identificarea prin trăire, prin transpunerea eului în cel de lângă, empatia adică; dragostea dusă spre perfecţiune prin purtarea crucii, uneori chiar într-o formă ce se foloseşte inclusiv de prietenie, deşi cadrul depăşeşte această formă, este rar întâlnită în ziua de azi.

Căsătoria, poate însemna zborul a două persoane, unite într-un mod tainic, spre atingerea unor ţeluri hotărâte la vremea tinereţii când în exuberanţa şi puterea dictau inimii şi minţii. Mulţi reuşesc acest zbor, fac din el un film de viaţă, aripile lor bat la unison înfruntând orice vânt potrivnic, alţii n-au curaj să zboare mult, din nefericire unora le este curmată (în mod voit deseori) dorinţa de zbor. Mai există situaţia în care zborul e dorit de amândoi, dar decât o aripă poate zbura la parametrii rânduiţi de natură. Şi se continuă aşa, se merge aşa, ca şi puiul din povestea mai sus amintită, prin lăstăriş, prin porumbişte, mai zburat, mai târât. Unii abandonează, alţii reuşesc să treacă chiar şi peste cumplita iarnă a deznădejdii.

Ieri am mai primit/văzut o lecţie de viaţă, de luptă pentru viaţă, una câştigată prin dorinţa de a zbura mai departe, una câştigată prin prietenia a doi oameni soţi de zeci de ani, de unirea lor ce nu a fost mărturisită cu cuvinte mari în auzul lumii ci doar cu traiul cotidian, cu cele bune de dinainte, cu cele mai puţin bune de acum. Asta chiar dacă un doctor i-a zis ei, femeii, citez : „mai lasă-l dracu’ femeie că nu mai are de trăit, că poţi muri tu înaintea lui în ritmul acesta”. Şi totuşi au trecut trei ani, şi prin dragostea şi îngrijirea ei trăieşte, căci a învăţat să facă injecţii, să pună sondă, să ….. . Şi e bine, acum e mai bine.

Hristos spunea la un moment dat  că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”  Ştiu că cele scrise de mine sunt aproape lucruri de poveste, numai că pe acolo pe unde merg, printre oamenii pe care-i cunosc, încă se mai întâmplă. Zborul este un vis al omului din toate timpurile. Numai cei care ştiu să treacă peste barierele neputinciosului trup, peste dorinţa egoistă de săturare a propriului ego, nu vor putea zbura cu adevărat niciodată. Zborul este al celor cu dorinţe de înger, cu drum de lumină.

Zice ea, privindu-l pe el în suferinţa lui, „dacă eram eu în locul lui, la fel ar fi făcut, că noi aşa am fost toată viaţa”. Şi m-ai uitat la el, şi am ştiut răspunsul din prima, căci mai bun răspuns decât lacrimile de mulţumire nici nu există.