„Ţine tu de plasă că intru eu, apoi
pun un băţ şi intri şi tu pe lângă bulumac, dar iute, să nu vină cineva.”
N-am zis nimic, n-am zis fiindcă eu, chiar dacă-s preotul satului, nu sunt „cineva”, şi cum nu mă văzuseră, cum bicicleta aproape că nu face niciun zgomot pe
poteca cu iarbă iar boziile de lângă gard sunt mari de-acum, la fel de mari ca lăstarii de zarzăr ce şi-au ieşit din „matcă”
prin găurile plasei de sârmă, m-am oprit.
„Să nu furi”, aşa zice cea de a
opta poruncă din Decalog, multă lume ştie asta, chiar şi eu, copil fiind, am
fost avertizat de părinţi cu privire la acestă poruncă, deseori am auzit îndemnul/atenţie
„să nu care cumva să vină cineva la
poartă să ne zică c-ai furat ceva că...”. Ei, da, de parcă îi mai ardea
cuiva de cea de a opta poruncă când cea de a zecea, „să nu
pofteşti nimic din bunul aproapelui”, deja era călcată, ca odinioară Adam
cu Eva înaintea fructului oprit. Fireşte, noi ziceam că nu-i dreptate pe lumea
asta, adică ce, unii să aibă cireş de mai, iar alţii nu, unii să aibă căpşuni,
iar alţii nici urmă, cu atât mai mult cu cât nedrept ni se părea că ăi de aveau
aceste bunătăţi erau în vârstă şi nu le păsa de comoara din grădină, iar noi,
copii năstruşnici şi lihniţi după vitamine, răbdam cu ochii printre uluci.
No bine, am sărit gardurile de nu ştiu câte ori după cireşe, aşa cum tiptil
am mers şi la căpşuni ori la pepenii CAP-ului, chit că am mâncat şi verzi o
grămadă, că la lăsarea întunericului nici cei mai buni ochi nu mai distingeau
care-i fructul copt şi care-i ăla prăzuliu. Şi da, am şi plătit pentru cele făcute, dar nu
când am greşit, ci când n-am greşit, numai că lacrimile alea s-au şters de
multă vreme, de-acum rămânând doar amintirile unor zile toride în care, nefiind conectați la niciun aparat cu internet ca-n zilele de azi, băteam uliţa şi malul gârlei cât
era ziua de mare, purtând cu noi mereu fie o minge peticită, fie câte o praştie
minuţios aranjată, fie pachetul de „ruble”, fie cărţile de „păcălici”. Şi
ţurca, vai, câtă ţurcă am jucat... !
Mi-am tras bicicleta la umbra unui vişin de lângă gard şi am urmărit
acţiunea. Tiptil, amândoi, şuşotind planul de bătaie, au tulit-o rapid lângă
cireşul care de-abia de-acum începe să arunce flăcări prin fructele ce strălucesc
ameţitor de îmbietor. „Băă”, zice
unul, „vezi nu lua de-alea verzi, jumoale
şi tu câte poţi, ia şi cu frunze şi
bagă-n sân că bag şi eu în pungă, apoi mergem pe teren să le arătăm şi lu’ ăia”. Am vrut să strig, dar n-am strigat (poate
unii veţi zice că am procedat greşit), m-am gândit că vreodată, mari fiind, mai
bine să-şi aducă aminte de-o boacănă a copilăriei aşa cum îmi aduc aminte şi eu, decât să-şi aducă minte că atunci când le era lumea mai frumoasă s-a găsit popa
să-i muştruluiască. Aşa că mi-am văzut
de drum spre cimitir pe poteca cu iarbă multă, şi dus am fost.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine că a
unora ca acestora e împărăţia cerurilor”, n-am zis eu asta, ci Hristos, şi
bine a zis aşa, căci inocenţa copiilor, chiar şi atunci când greşesc, este
balsam pentru cei care au uitat că de fapt a fi mare/adult nu este egal cu a fi
drept, ci a fi mare înseamnă a fi mai înţelept, căci deseori, sincer, un copil este mai
drept în greşeala sa decât un adult în dreptatea sa.
La întoarcere am zis să dau şi pe la biserică, iar dinspre cimitir, dacă tot
eram pe drum, am trecut prin dreptul
terenului de fotbal. Undeva, pe iarbă, în faţa a patru băieţi, stătea „prada”,
un morman de cireşe de cinci nuanţe, de la verde crud şi până la roşu aprins.
M-am oprit în dreptul lor şi discuţia înflăcărată ce-o purtau a încetat
imediat. „Ce fac băieţii”? Şi prefăcându-mă că merg mai departe întreb aşa, ca-n fugă: „de unde aveţi cireşele alea?”, părând mai nevinovat decât ei. Ca
într-un cor pe patru voci, dar cu partituri diferite, am primit răspunsul: „le-am primit de la...; sunt de la mine din
cireş; am cules noi pentru cineva şi
ne-a dat şi nouă; le-am furat de la...”. Şi linişte totală, în momentul în
care inocenţa a strigat „le-am furat de
la...,” s-a făcut linişte.
Îmi aduc aminte că în copilărie, pentru a putea ajunge la cireşul mult dorit trebuia să trecem de câinele legat taman de tulpină. A fost simplu de
fiecare dată, era de-ajuns să ne învârtim în jurul cireşului, de departe, iar
câinele urmărindu-ne scurta lanţul cu fiecare tură până când rămânea aproape
împilat cu botul lângă tulpină, numai bine ca noi să urcăm pe crăcile de mai de
departe de trunchi până sus în vârf.
„Taica părinte, să nu ne spuneţi, că
ne omoară în bătaie acasă”. M-am uitat zâmbind la chipurile lor un pic
speriate şi mi-am adus aminte că omul de ne-a pârât în copilărie că am fost la
pepeni a devenit cel mai antipatic
vecin, şi nu pentru faptul că ne-a pârât, ci pentru faptul că a
„înflorit” aventura noastră taman pentru a ne vedea pedepsiţi.
Am luat un pumn de cireşe din „pradă” şi le-am zis: „n-am să vă spun acum, dar nici nespuşi n-am să vă las, că nu e drept.
Am să vă pârăsc, nu azi, nici mâine, ci atunci când, mari fiind, venind cu
copiii voştri la biserică, le voi spune şi lor cât de bune erau înainte vreme cireşele de la sfârșit de mai”.
Şi zice Hristos: „iar cine va sminti
pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”.
Inocenţa este, cred eu, acel drept judecător al copilăriei, starea în care
fructul oprit devine prima lecţie de maturizare într-o lume în care oamenii fug
de rai taman pentru că au uitat cum este să fii copil.