DINCOLO DE ZIDURI

O boare ciudată, parcă nepământească împresura satul din toate părțile și, cumva, până și stelele stăteau crispate-n strălucirea rece ca și cum ar fi prezentat garda de onoare. Mi-a plăcut mereu acest moment, e ca și cum te-ai afla într-un cimitir curat, de multă vreme nefolosit, unde doar numele de pe cruci și candelele ce ard spre străjuirea cea plină de lumină dau viață unui loc în care aparent moartea este stăpână.  

Cu o oră înainte de miezul nopții curtea e pustie, albul imaculat al zidurilor se reflectă în iarba proaspăt tunsă, iar în întunericul bisericii, doar candela de pe masa sfântului altar aruncă săgeți de lumină spre ierarhii zugrăviți de jur împrejur, dând o notă profundă de sângeriu rănii din coasta Mântuitorului ce veghează de pe crucea răstignirii spre intrarea din tinda primitoare.

De câte ori ați intrat într-un mormânt la ceas de noapte? Mulți poate niciodată. Așa-i altarul în noaptea magică a învierii, liniște și beznă, freamăt îngeresc și lumină deopotrivă, iar în această aparent nefirească rânduire doar murmurul rugăciunilor de îmbrăcare a veșmintelor și mai apoi cel al începutului de proscomidie mișcă imperceptibil flacăra candelei ce răspândește miros de măslină coaptă.

La 23.45 ropotul de toacă străpunge aerul și glasul clopotului se bagă în seamă imediat, ca și cum îngeri zglobii s-ar juca cu sunetele, urmând indicațiile unui portativ  pe care doar un copiii senini îl pot descifra. De aproape 22 de ani dau pagină cu pagină la rânduiala slujbei ce trebuie să înceapă. Paginile cărții ce-mi stă mereu în dreapta poartă semnele anilor, picăturile de ceară și scurtele însemnări îmi demonstrează că n-a fost an în care să n-am emoții, dar nu din acelea ce vin din neștiință, nicidecum, ci emoțiile acelea ale revederii cu cei pe care îi văd an de an în lumina pâlpâindă a lumânărilor, dar și  a descoperii de chipuri noi, căci an de an, parcă din ce în ce mai mulți, vin și din alte părți, mai ales tineri, să participe la bucuria  noastră.

Miezul nopții mă găsește, în această prea strălucită noapte, cu făcliile în mâini, trecând prin curtea bisericii plină de oameni, până-n șosea, dăruind tuturor lumină, cercetând bucuria lor și freamătul ordonat din care străpung urările de bine ale celor care își aduc aminte că fac asta încă din copilărie.

„Hristos a înviat”, iar răspunsul sutelor de voci vine imediat, „adevărat a înviat”, cântarea troparului făcând parcă să trepideze pavajul din curte, ducându-se nevăzut pe ulițele satului până hăt, departe, spre cimitirul parcă mai luminat ca niciodată.

Poate vă întrebați de ce am scris aceste rânduri, poate vă întrebați de ce nu am venit cu alt mesaj. E simplu, le-am scris drept mulțumire pentru cei care vin mereu la rugăciune, pentru docilitatea celor care ascultă cu atenție, pentru liniștea minunată din timpul tuturor slujbelor, păstrată de toți cei prezenți dar și pentru faptul că au cântat așa de frumos, pentru tinerii care au venit să se mărturisească, mulți, mai mulți ca niciodată, mai profunzi ca nicicând, mai maturi și mai responsabili, pentru faptul că la concursul de ciocnit ouă roșii biserica a fost plină ochi de seninul copiilor care fremătau de bucurie și ovaționau fiecare ciocnire, pentru faptul că am avut daruri pentru fiecare copil în parte, daruri de luminare a minții, și pentru faptul că, dincolo încercarea unei firești oboseli, am primit de la Dumnezeu lumina răbdării și dragostea ascultării.

Pentru toți, adică pentru cei ce-mi sunt aici aproape, dar și pentru toți, cei de mai departe care ați avut răbdarea citirii acestor rânduri, las un gând bun  de lumină, în nădejdea că dincolo de orice încercare a vieții, trebuie să îndrăznim, trebuie să încercăm bucuria, trebuie să gustăm liniștea, trebuie să trecem dincolo de zidurile convenționale ale materiei.

Hristos a înviat!

DREAPTA MĂSURĂ

Vi s-a întâmplat vreodată să credeți că ați luat avânt în anumite treburi și că e foarte posibil ca, în socoteala de-acasă, să credeți că vă va prisosi apoi timpul, constatând că de fapt în târg socoteala de-acasă nu mai are valoare? Sunt convins că da. Cam așa mi s-a întâmplat mie ieri, în zi mare, când, plin de energie și entuziasm, am purces la curățenia firească de după slujbă, lovindu-mă direct, ca de un zid, de cuvintele psalmistului care zice așa: „certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”. Și ce părintească-i certarea lui Dumnezeu, pe de o parte dureroasă, pe de altă parte plină de învățătură.

Și nu e prima dată când primesc o lecție în momente de post, căci cu cât dorește omul să fie mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mari sunt ispitele și încercările, iar eu nu-s nicidecum scutit de la așa ceva, ba dimpotrivă, uneori sunt campion, căci am și eu, păcatele mele.

Dreapta măsură cu care măsoară Dumnezeu este reglată prin iubire, așa că indiferent cum o dai, nu poți să nu vezi că oricând s-ar putea mai rău, iar ceea ce tu pățești e doar o palidă mustrare pe lângă ce suferă mulți o viață întreagă.

Vasăzică, după slujba de Florii, în graba de a face repede curățenie în biserică, spre a pregăti totul în așteptarea credincioșilor ce vin la spovedit, după un vechi obicei, în după amiaza și seara acestei sfintei zile, în grabă zic, am călcat strâmb, ori poate prost, ori nici nu mai știu cu să zic, căci pe-o coajă de napolitană pierdută de vreun copilaș la slujba de dinainte, undeva pe la colțul mesei prinoaselor, am călcat în grabă și am găsit orizontala într-o clipă, că tot gândeam eu lipsit de smerenie cât de bine este într-o verticală încă necercetată.  Nu, nu mi-am pus niciun picior după gât, nici capul nu mi l-am spart, de ajuns că încă nu-i destul de copt în experiența vieții, dar toată osatura coloanei vertebrale a pârâit ca o smucitură de lanț cu un ecou fantastic în aureolele sfinților de pe pereți care, parcă, priveau mirați la momentul meu de cădere.

Zice Ecclesiastul că ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Nu, n-am făcut nicio radiografie, chiar dacă, durerea surtă și continuă mă străpunge și acum, în definitiv a fost doar o cădere, Hristos a avut trei, sub povara crucii și nu a cârtit, a dus-o mai departe în scuipările, bătăile și sudalmele celor care mai ieri îl ovaționau, a celor care, la vremea cuvenită, au primit ajutor de la El. 

Eu, întins pe jos, în durerea aproape paralizantă, mi-am dat seama că de la ultima recrutare încă nu mi-am pierdut din înălțime, de cea fizică spun, am avut timp să văd că-s de lungime cu 6 plăci de marmură, ca primă impresie, tot nu mă puteam ridica de jos. Mai apoi, când ochii au fixat bolta albastră și Pantocratorul din turlă, am realizat că pătimirea nu e decât momentul în care, slab  și slăbit fiind, începi să devii tare, întărit.

În disperarea neputinței începi să te scufunzi, ca Petru oarecând, doar că am simțit, părintește, mâna întinsă de Dumnezeu și glasul cald care mi-a grăit: „puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?

Nu vă fie frică, după orice dureroasă golgotă, urmează învierea.