REFLECŢII (NE)RUTIERE

Iar am dat kilometrajul peste cap, cum spun şoferii mai experimentaţi. În luna ce taman se scurge încetişor prin ţurţurii ce s-au format de la atacul ultim (sper eu) al iernii ce-şi dă duhul cum răsare un pic soarele, am cântat foarte mult. Am cântat şi am vorbit ore în şir, zi de zi, ascultând în pauze micile şi marile probleme ale oamenilor şi ale prietenilor mei.  Printre picături, drumuri, multe drumuri.

Mă gândeam într-un dintre drumuri la Hristos, care, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântâna lui Iacov şi acolo, a purtat o discuţie cu o femeie străină, luminându-o cu privire la apa vieţii.  Nicidecum nu trebuie să mă vait vreodată de oboseală, fiindcă eu, azi, parcurg anumite drumuri nu pe jos, ci în maşină (aşa amărâtă cum e ea) ascultând muzică şi poate chiar bând câte o gură de cafea. E diferenţă, ştiu,  şi deseori mă gândesc că festina lente a rămas doar un dicton, greu de aplicat azi.

Pe căile vieţii, indiferent cum/când/cu ce sunt parcurse, întâlnim situaţii de viaţă, la limită unele, care ne dau de gândit, situaţii ce direct sau indirect ne influenţează percepţiile despre viaţă, despre viaţa pe care o trăim lângă oamenii ce creează aşa-zisa societate, care societate, dacă am privi-o prin definiţiile DEX-ului, ar trebui să fie utopica comunitate structurată unitar prin legăturile comune de idei şi practici. Numai că… .

Ieri seară, aflat într-un mare hipermarket, am avut trista experienţă (nu că n-aş fi ştiut asta) să văd ce înseamnă altruismul şi responsabilitatea omului de lângă tine. Căci, o ceartă izbucnită din senin între doi bărbaţi, a degenerat într-o bătaie sub privirile soţiilor lor, ale copiilor lor, ale celor ce treceau impasibili, a celor ce priveau ca şi cum ar fi fost o transmisiune tv în direct şi a agenţilor de pază de la diverse firme, ce-şi mângâiau staţiile de transmisie folosindu-le pentru a comenta cu ce sunt îmbrăcate anumite doamne. Am vrut să intervin, numai că, în momentul acela, când cei doi protagonişti în care fierbea sângele ce le întunecase mintea taman se duelau, când numai vorbele de ocară şi pumnii dictau, când nu auzeau de rugăminţile soţiilor lor, a fost lovit un copil, din greşeală, de propriul părinte. S-a făcut linişte totală, căci doar boxele magazinului mai cârâiau obsesiv câte o reclamă. Cu nasul plin de sânge copilul a fost luat în braţe şi dus repede la maşină, spre spital cred, lăsând în urmă orice animozitate existentă. O doamnă a întrebat un gardian de ce nu s-a intervenit. Replica a fost simplă, vreţi să-mi pierd locul de muncă? nu e în jurisdicţia mea.  Într-adevăr, nu era, căci erau aproape doi metri până la locul scandalului, iar scaunul avea probabil senzor de alarmare, setat să sune când gardianul se ridică, părăsindu-şi postul. Trist, foarte trist.

Spune Scriptura că înţelepciunea omului chibzuit este de a-şi înţelege calea lui, căci nebunia, care e bucuria omului fără minte, dărâmă calea lui. 

E post, bine, nu vorbesc de postul acela transformat în cură de slăbire, nici în postul acela în care se totul (de dulce) e înlocuit cu delicatese  bio, nicidecum. Vorbeam de postul acela interior, al minţii şi al sufletului. Căci în cărucioarele ce formează deseori cozi aidoma celor de pe autostrada soarelui în plină vară se transportau tone de mâncare de post, adică hrana celor ce priveau impasibili, ori chiar distraţi, cum doi oameni se loveau, cum două tinere femei plângeau alături de copilaşii lor. 

Zice Hristos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, dar prea puţini aud acest lucru, calea oamenilor este alta, căile oamenilor (nu generalizez) sunt cărări ce dau spre înfundătură, spre locul unde nu se mai poate face întoarcere, căci strâmtorarea timpului, cel ce ne obligă la luarea unor decizii în timp scurt, provoacă nebunia ce întunecă minţile oamenilor cu burţile pline.

Altfel, prin păduri, pe lângă drumurile pe care am mers, am văzut o mulţime de flori de primăvară ce nu s-au dat bătute în lupta lor cu zăpada. Dârzenia şi gingăşia lor întăreşte speranţa sosirii primăverii,  căci ele ştiu sigur că vor primi până la urmă şi soarele care să le veselească petalele arse de răceala gheţii.  E post, e frig, sunt încercări şi drumuri. Toţi aşteaptă soarele, unii însă, pe lângă soare, mai aşteaptă şi ….. Lumina.

JUMĂRILE

Ştiu că nu-i un titlu care să atragă prea mult, că deh, poate-s oameni cărora să nu le placă jumările, dar asta e, aşa a fost inspiraţia de moment.

S-a întâmplat acum foarte mulţi ani, mi-aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Era o zi de vară din cele cu zăpuşeală sufocantă, când numai apa de gârlă ar fi putut să aline cât de cât senzaţia aceea de topire instantanee sub soarele dogorâtor de iulie. Şi unde alt undeva să fi fost decât pe malul gârlei, al Argeşului, era acolo o coadă de apă mai lină numai bună de scăldat.

Partea bună a scăldatului este că te răcoreşti, dar foamea de după scăldat, foamea aceea care vine după stat câteva ore în apă e fenomenală, ai mânca şi pietre. Şi unde pui că în acele momente mai toţi copiii spuneau cam ce şi-ar fi dorit să mănânce sporind senzaţia aceea de leşin cum numai în trupul unui copil aflat în creştere poate fi, căci stomacul lucrează, nu glumă.

Mai departe de noi, pe malul apei, sub o salcie mare, poposise o căruţă de ţigani nomazi. Ştiţi voi, căruţă din aceea cu coviltir, la spatele căreia era legat un câine, pe marginea căreia se aflau agăţate pirostrii, tuciuleţe şi alte ustensile ce zdrăngăneau în mers prin gropile drumului încins de arşiţă, amplificând zgomotul roţilor cu şină de fier ce mânau de la spate perechea de catâri ce plimba casa aceea pe roţi. La colţuri atârnau felinarele ce luminau în drumurile nopţii.

Venea un miros dinspre căruţă de credeam că pic din picioare. Eu i-am rugat pe prieteni să mergem, dar n-au vrut. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi împins de foame m-am dus spre locul cu pricina făcându-mă că sunt în căutare de pietre colorate pe malul apei. Şi ce-mi văzură ochii? O mămăligă răsturnată ce  nu avea cum să se răcească în soarele dogorâtor al verii şi o tigaie cât roata carului, din tablă neagră în care taman se învârtiseră nişte jumări de ou ce se umflaseră generos ca şi cum ar fi ştiut că şase guri vor da năvală peste ele cât ai zice peşte.

Dacă veţi citi asta în zi de post nu daţi cu roşii după mine, ştiu că postul e perioada când creştinul trebuie să se abţină de la anumite alimente socotite a fi de „dulce”, deşi cu precădere de la faptele cele rele ar trebui să se abţină, inclusiv de la gândirea cea rea. Ori mai bine spus, partea cu mâncarea este pe locul doi, căci adevăratul post este cel sufletesc, cel al minţii, fireşte, şi prin strunirea trupului, că e sănătos.

Şi dacă tot am zis de post, el capătă valoare când e însoţit de milostenie, dar aceea care-i făcută fără făţărnicia pentru lauda deşartă, milostenia aceea spontană, din suflet, ziditoar,  aşa cum fac copiii când îşi împart pacheţelul fără să se gândească la vreo răsplată.

Şi cum îmi făceam eu de treabă pe lângă apă, aproape de căruţa aceea cu coviltirul ars de soare şi ros de ploi, m-au flancat doi copilaşi din cei care erau la căruţă, intrând în vorbă cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi mult n-am vorbit că s-a dat strigarea de masă, într-o limbă pe care eu n-aveam de unde o şti. Ce să vă spun, că poate bănuiţi, copiii nu s-au aşezat la masă până ce nu au venit să mă cheme pe mine. Şi cum să vă zic, că de departe prietenii priveau nedumeriţi la scenă, iar eu, cu oareşce teamă la început, m-am aşezat lângă cei şase şi am mâncat o porţie sănătoasă de jumări cu mămăligă fierbinte, pe malul gârlei. Nu contează că n-am avut furculiţe, nu are importanţă că am stat pe nisipul fin adus de apa care se revărsase în primăvară, contează că nişte străini, la timpul acela, m-au pus la masa lor, lângă casa lor umblătoare făcând milostenie cu un copil ce-şi pierduse ziua la scăldat într-o zi caniculară de vară.

Azi, venind cu maşina spre casă dintr-un oraş, am văzut pe marginea şoselei (drum naţional), o căruţă cu coviltir. E adevărat, coviltirul era o prelată ce face reclamă la un mare hipermarchet. Nici roţile nu mai erau cu şină, au cauciucuri acum, iar felinarele au fost înlocuite cu benzi reflectorizante, cu stopuri şi triunghiuri. Sub un nuc mare, feriţi de bătaia vântului şi a stropilor rari de ploaie şase guri aşteptau lângă pirostriile pe care sfârâia o tigaie cu jumări. Viaţa merge mai departe.

Ştiţi cât de mult înseamnă o bucată de pâine în vremea foamei? Ştiţi cât înseamnă un cuvânt bun spus la vremea lui? Probabil că ştiţi, ori dacă nu ştiţi, probabil că veţi învăţa, aşa cum învăţăm toţi, la vremea cuvenită din lecţiile frumoase ale vieţii. 

PRIMĂVĂRATICE

După ce ieri am colindat satul, însoţit de razele generoase ale soarelui de început de martie, am zis să scriu un blog, unul prin care să descriu cele văzute, simţite şi auzite prin uliţe şi răspântii la câte un tain de vorbă cu oamenii ce-şi părăsiseră locurile de lângă soba ce le-a fost prietenă toată iarna pentru căldura firavă dar plină de speranţă ce se revarsă la începutul  lui mărţişor pe la noi prin sat.

Şi trebuie să vă spun că am fost în dubiu când a trebuit să mă apuc de scris, căci văzând şi vorbind, ascultând şi tăcând, am crezut că-s la confluenţa a două lumi paralele intersectate într-un punct comun fizic în care concepţiile de viaţă îşi poartă lupta surdă de definire a sorţii fără de soartă.

Aş fi putut să scriu despre scârbă, despre scârba aceea sinonimă cu amărăciunea, ciuda, groaza, grija, nemulţumirea ori întristarea ce se poate citi uneori pe chipurile oamenilor, ce se poate auzi din gura lor. E drept, sunt puţini, cel puţin aici. Într-un fel, aceste stări sunt artificiale, că-s  alimentate de mass-media, cea la care au tot fost conectaţi în perioada de inactivitate a iernii.

Şi nu scriu despre scârbă, am să scriu despre cealaltă parte văzută în drumul meu de ieri, despre modul în care oamenii ştiu să iubească, prin văz, prin vorbă, prin faptă. Şi sigur, nu vorbesc despre iubirea erotică, căci sunt destui care vorbesc despre asta, ci despre modul în care prin cele simple din jur putem învăţa valoarea iubirii faţă de cele şi cei ce ne înconjoară.

Citeam cu ceva vreme în Scriptură că iubirea este singura noastră datorie, cea care ne exonerează de restul apăsărilor sufleteşti , devenind o împlinire a legii ce este scrisă în noi din creaţie, o lege care paradoxal, nu obligă, ci zideşte, deschizând orizonturi prin respectarea ei. E drept, nu implică doar o persoană, doar o parte, ci implică şi partea cealaltă, care trebuie să fie pe aceeaşi lungime de undă, fiindcă acolo unde nu există  celălalt vorbim fie de narcisism, fie de egoism, fie de indiferenţă.

Şi cum am colindat eu ieri prin sat, că asta vă spuneam, am ochit câteva situaţii în care am văzut cum poate lucra iubirea, la modul sincer, curat şi firesc, cel puţin aşa cum îl percep eu.

Şi primul lucru văzut,  a fost iubirea unei mame faţă de copilul său, o joacă senină plină de râsete în care mama se coboară la mintea copilului de doi ani, la curăţia sufletului lui, şi uită de cele din jur, de treburile şi apăsările problemelor, oferind şi primind dragoste de la puiul de om ce se dezmierda în razele soarelui, jucându-se ca şi când timpul s-ar fi oprit în loc. Şi am privit, m-am bucurat şi am mers mai departe, soarele bătea molcom şi drumul era lung.

Pe malul gârlei, cu bucheţele de ghiocei, printre ramurile de sălcii ce taman se pregătesc de schimbarea hainelor, câţiva tineri se plimbau agale râzând şi povestind, trei perechi, şase suflete care poate pentru câteva ceasuri au uitat de tehnologie, de cluburi şi au redescoperit cât de frumoasă poate fi primăvara în clipele tinereţii când timpul pare că stă pe loc. Nu ştiu dacă poate fi numită iubire această stare, dar e aproape de ea, e deschizătoare spre cele de suflet, spre cele senine.

Un pic mai în sat, am văzut un copil ce se juca cu un căţel. Nu că n-am mai văzut acest lucru, nu că n-am făcut acest lucru în copilărie. Ba da. Dar modul în care-l mângâia şi felul în care animalul îi răspundea era minunat. Ştiţi, noi zicem că nu de îmbucătură fuge câinele, ci de băţ. Mă uitam şi mă gândeam cât de multe putem învăţa noi, oamenii, de la animale. Zic asta fiindcă de multe ori ele, animalele, răspund mai curat afecţiunii decât pot răspunde unii oameni.

Într-o curte, o fetiţă grebla ghioceii şi zambilele. S-a oprit şi s-a aşezat în genunchi să le miroasă. Era aşa de încântată, parcă munca ei era răsplătită, căci florile aşa îşi arată iubirea, răspândind mirosul lor peste toţi şi toate, neascunzându-şi culoarea lor de la nimeni. Şi asta iar e o lecţie frumoasă de iubire, pentru cei/cele din jur.

Într-o răspântie oamenii vorbeau. Scârba de cele auzite şi văzute la tv începe să se destrame fiind înlocuită de speranţă. „E grâul frumos” zice unul. „E apă în sol deocamdată”, zice altul. „Dacă ţine aşa timpul, cred că punem cartofii săptămâna asta”, zice al treilea. Şi fiecare îşi spune părerea, toţi având aceeaşi poftă de muncă, bucurându-se că au ieşit din iarnă, iubind razele soarelui şi clipele pe care le mai au de trăit printre oameni, animale şi natură. Şi n-ar putea fi altfel, că până şi piţigoii ce dădeau târcoale printre ramurile din apropiere cântau ţiţivară, ţiţivară.

Mi-am încheiat drumul la ceas de seară cu gândul la cele spuse de psalmist, „cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.