miercuri, 30 noiembrie 2011

SA FIE UNIRE SI UNITATE!


Sunt fericit că sunt român. Nu ştiu dacă simţiţi acest sentiment sau dacă l-aţi simţit vreodată. Nu ştiu dacă alte popoare ale lumii au acelaşi sentiment faţă de ţara în care s-au născut. Eu ştiu sigur că îmi place România. Şi poate vi se pare ciudat că am acest sentiment în condiţiile în care în conformitate cu ceea ce auzim la televizor la noi se fură cel mai mult, suntem printre primii la avorturi, la crime, la sărăcie, la boli de mult eradicate prin alte părţi ale lumii, la gunoaie şi la arătat cu degetul. Dar am avut şi avem şi minţi strălucite, genii literare, artistice, inventatori şi eroi, biserici şi mănăstiri în care găsim sfinţenia moaştelor celor ce au trăit înainte de noi pe aceleaşi meleaguri, asta chiar dacă ici acolo se mai ivesc şi cazuri cu necazuri ce pătează puritatea firească a credinţei.
De fapt, azi când sărbătorim ziua naţională, simt şi mai mult că într-adevăr suntem Grădina Maicii Domnului, pentru că de 2000 de ani o mână de oameni, comparativ cu imperiile ce ne-au înconjurat mereu, am reuşit să facem faţă tuturor încercărilor venite asupra noastră şi ceea ce este mai important că am reuşit cu ajutorul credinţei, primind mereu putere de la pământul pe care călcăm, de la pământul ce a primit seva sângelui strămoşilor noştri.
La 1 decembrie este unirea, iar unirea înseamnă îmbinare, împletire, alipire. Pentru a fi desăvârşiţi însă, ne mai trebuie ceva alături de unire. Ne trebuie UNITATE, deoarece unitatea reprezintă unirea omogenă, fraternă şi indivizibilă bazată pe iubire, aşa cum găsim în Sfânta Treime. Dacă unirea românilor s-ar transforma în unitate, am fi indestructibili în gândire şi manifestare. Unitatea ne-ar oferi posibilitatea de a ne apropia unii de alţii, de a ne apropia de Dumnezeu. Unitatea este liantul care ne-a ţinut aproape pe noi românii în timpurile în care nu exista unirea. Unirea a fost un act administrativ, ce a consfinţit dorinţa românilor de a fi în unire şi obligă moral pe români să tindă spre unitate. Nu trebuie să ne arătăm unitatea doar în vremuri de restrişte şi calamităţi ci continuu, ca o curgere firească a unui râu ancestral.
Sunt mândru că sunt român creştin ortodox, că am primit Evanghelia lui Hristos de la apostolul Andrei. Sunt fericit când văd cum la noi vin oameni  de pe meleaguri unde civilizaţia asfaltului şi a artificialului este in floare şi  vin să se bucure de naturalul sărbătorilor şi mâncărurilor româneşti, de munţii şi apele acestei ţări, de credinţa şi simplitatea oamenilor încercaţi de soartă de 2000 de ani.
În final îmi doresc ca împreună cu cei care simt ca mine, să ne bucurăm de ceea ce ţara noastră are mai bun şi mai frumos, să ducem unirea spre unitate, să le oferim şi celor care vor veni după noi posibilitatea  de a fi mândri de istoria, locurile şi oamenii acestei ţări.
La mulţi ani ROMANIA, fii ferită de cele rele şi binecuvântată de Dumnezeu!

miercuri, 23 noiembrie 2011

CE IMI DORESC DE ZIUA MEA



În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate, pe 24 noiembrie e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Dar asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară, ori te ia valul.
De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce-ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic, mai tânăr, mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam, ba chiar şi un flex. Apoi m-am mai copt la minte şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine la public şi păreai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că  oamenii mari sunt la fel ca  cei mici. După ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi cum după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei.  Apoi, din nefericire, am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, ca  să par mare pe lângă cei mici şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli „nu ştiţi ce cereţi”.
Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi, ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumul vieţii alături de ceilalţi semeni cu mine împreună călători.
Am primit mereu cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul, dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi cei care cu adevărat mă cunoaşteţi, fizic ori virtual. E cel mai tare cadou sau mai bine spus dar, căci este o dăruire ce vine din iubire, este un dar de prietenie necondiţionat de lucruri materiale.
Ce-mi doresc de ziua mea... . Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi îmi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu, este o clipă scăldată în lacrimi şi uscată de seninul zâmbetelor.
De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să ştiu ce vă doriţi voi  de la viaţă; mi-aş dori  să mă iertaţi dacă v-am greşit cu ceva şi să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi, prietenii mei, pentru voi cei ce citiţi aceste rânduri.
 AMIN!

vineri, 18 noiembrie 2011

NEBUNE!



De ceva vreme am cam pierdut legătura cu blogosfera.  Cin’ se scuză se acuză. Adică de vă spun că am avut treabă, nu vă încălzeşte cu nimic, chiar dacă munca a fost una asiduă şi la biserică. În încercarea mea de a face şi munca Martei şi a Mariei am neglijat o parte din activităţi şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte că cine aleargă după doi iepuri…….şi iată că azi mai vin cu o mică postare.
Evanghelia duminicii din prima săptămână a postului Naşterii Domnului este specială. Toate au câte ceva special, că de aia sunt cuvintele Domnului, dar asta îmi place pentru un lucru ce nu cred că-l bănuiţi. Eu nu am de gând să vă înşir cuvintele lui Luca, le găsiţi aici ori duminică la biserică. Eu vreau să exploatez o latură lumească a acestei pilde în care bogatul numit nebun de către Hristos, doreşte să-şi strice hambarele pentru a-şi zidi altele mai mari din care să-şi sature sufletul, chipurile.
Sunt câteva predici monumentale ale părinţilor bisericeşti la această evanghelie. Eu, cu îngăduinţa voastră, am să încerc să conturez dimensiunile unui hambar special, ce de multe ori devine neîncăpător când e vorba de strânsură.
Apăi dragii mei, eu zic că trupul omului este un hambar în care se îndeasă zilnic şi aproape niciodată nu se umple. Ce iubeşte omul pe lumea asta mai mult decât trupul? Nu pentru el şi întreţinerea lui aleargă omul toată viaţa? Aţi văzut deseori oameni mulţumiţi pentru câte au strâns ori aţi văzut cum cu înfrigurare se aleargă continuu pentru umplerea hambarului, făcându-se chiar şi noaptea zi în această străduinţă titanică de săturare a trupului din care  patimile ciugulesc neîncetat.
Voi strica hambarele şi mai mari le voi zidi!” a strigat nebunul din Scriptură. Poate că pentru cuvintele ce urmează voi fi „taxat”. Nu mă supăr. Fiecare are dreptul la o opinie, câtă vreme aceasta e fundamentată pe Scriptură, pe cunoaştere iar nu pe dorinţa de exersare a expresiei „gică-contra”.
Aşadar, trupul nostru, acest hambar fără saţiu este câteodată plin. Fireşte că roadele cu care se umple nu sunt faptele bune ci sunt roadele mândriei, că mândria îl face pe om să „dea pe-afară” şi să nu-şi mai încapă în piele.  Trupul omului se umple de păcate prin pofta ce îndeamnă la o muncă dusă în slujba celui viclean, cel ce plăteşte cu măsură înzecită aici pentru ca omul să uite de plata ori răsplata ce urmează firesc după ce trupul-hambar nu va mai exista.
Stricarea hambarelor, a trupurilor există chiar la modul real. Mulţi oameni ai zilelor noastre, excluzând pe cei ce din motive medicale întemeiate, sunt nemulţumiţi de locul unde îşi strâng roadele. Mulţi îşi strică hambarele. „Minunile” tehnologiei medicale de azi modifică permanent trupurile oamenilor nemulţumiţi de aspectul exterior, chiar dacă sunt sănătoşi. Mulţi vor să semene cu idolii lor de la televizor ori vor să iasă în evidenţă cu look-uri noi şi nemaivăzute, dintr-o mândrie vicleană şi cu interes.
Hristos zice: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău şi cele care le-ai strâns ale cui vor mai fi…. .” Pentru mine nu contează că un mort este frumos ori că  este normal sau sluţit. Mortul, fizic, nu este decât un pământ în devenire, un trecut vânător al unei vânări de vânt, cum spune Eccesiastul „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; .....Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”(Ecclesiastul 2, 17).
Oare a greşit Mântuitorul când a spus „nebune” către omul ce îşi doreşte schimbarea hambarului spre al umple cu netrebnicii? Câţi îşi modelează sufletul în  vederea umplerii cu faptele bune strânse cu amărăciune spre a da o hrană dulce?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

BRANZA BUNA IN BURDUF DE CAINE



Poporu’ ăsta al nostru, popor asuprit de veacuri când de alte neamuri, când de foc şi apă ori chiar cutremuri şi boală, e un popor deosebit. Lăsând deoparte faptul că suntem „grădina Maicii Domnului”, adică un leagăn de creştinism autentic de multe ori nespeculat prin faptă la adevărata lui valoare, suntem şi campioni la arătat cu degetul deopotrivă cu zămislirea de maxime şi cugetări care să ateste amalgamul de idei şi practici milenare în trecerea noastră pe aici.
Când vrei să critici pe cineva, prieteneşte ori familial, foloseşti expresia „brânză bună în burduf de câine”, o expresie care are acelaşi rezultat al unei înmulţiri făcute cu zero.  La ţară se mai foloseşte una, e mai dură dar merge pe aceeaşi idee şi zice „că eşti ca o vacă bună ce dă 20 de litri de lapte la mulsoare după care-i dă cu piciorul”.
Probabil că pe unii v-am făcut să zâmbiţi, deşi nu e meritul meu ci al celor care din zestrea străbunilor au scos aceste expresii ce definesc starea unor persoane în raport cu normalitatea folosindu-se de lumea înconjurătoare, în speţă de animalele domestice din jurul casei. În general expresia cu brânza din burduful de câine se foloseşte în cazul persoanelor înzestrate cu anumite calităţi, care, ne-înmulţind talantul trăiesc tăind frunză la câini şi spunând „mare brânză” ca să fiu în ton cu postarea.
Fireşte că nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Adică, odată în viaţă măcar, poate că a fost valabilă şi pentru noi expresia ce face obiectul postării mele de azi. Poate că de multe ori în viaţă am fi putut face ceva în folosul celorlalţi şi din comoditatea unei stări materiale bune coroborată cu o sănătate trupească ce a fost dublată de împliniri personale, am stat impasibili şi am trecut mai departe.
În evanghelia din duminica a XXV-a după Rusalii, anul acesta 13 noiembrie, Mântuitorul spune pilda samarineanului milostiv. Evident că mulţi din cei care citiţi postarea e posibil să o ştiţi de la biserică ori poate chiar aţi citit-o în Scriptură. În pildă regăsim un om căzut între tâlhari, adică un oarecare om, poate chiar noi, căzut între tâlharii acestui veac, patimile şi plăcerile transformate în păcate, care ne lasă abia vii, plini de răni şi fără sprijin. Pe lângă omul căzut trec un preot al Vechiului Testament şi un levit, ambii slujitori la templu, încă ancoraţi în legea talionului(ochi pentru ochi…) care trec pe alături. Brânză bună în burduf de câine. Fariseism şi nepăsare. Pentru ei, samarineanul era un străin şi nefiind de neamul lor au trecut pe lângă el ca pe lângă un câine călcat de vreo roată de maşină.
În această situaţie se află mulţi dintre creştinii de azi. Diferenţa dintre litera şi spiritul Legii se adânceşte. Creştinii devin radicali, devin intoleranţi şi alergici la iubire. Constat cu durere că atunci când le vorbeşti oamenilor de iertare şi iubire devin irascibili. Rareori vezi câte un samarinean milostiv. Vezi scena biblică aproape zilnic. Oameni care mor pe  scările spitalelor, oameni  care mor pe strada în nepăsarea celorlalţi, oameni care mor lăcrimând şi clipind scrutând cu privirile către cei ce sunt prea grăbiţi sau îndestulaţi să vadă pe cei căzuţi între tâlhari.
Ce poţi face cu o brânză bună ţinută în burduf de câine? Nimic. Eventual să hrăneşti tot un câine. Ce poţi face cu un suflet ţinut într-un trup ce nu-şi refuză nici o plăcere a acestei vieţi? Mai nimic. Ştiţi că mai e o vorbă care zice „că nu face nici o brânză” ori că face cât „o ceapă degerată”.
Nu ştiu cât aţi înţeles mesajul acestei postări „mai de dulce”. De luni începe postul şi e necesar să ne curăţăm un pic vasele în care ţinem roadele sufletului nostru. Dacă rodim cum se cuvine, la ce bun să strângem roadele în vase murdare, la ce bun să punem brânza în burduf de câine?

marți, 8 noiembrie 2011

IN PICIOARE



Mi-aş dori ca postarea de azi să fie una mai tehnică. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi dar cum spuneam noi când eram copii „încercarea moarte n-are.” Şi ca atare azi încerc să dau curs unei solicitări venite din partea unui comentator anonim al blogului ce doreşte lămuriri cu privire la acatist.
În primul rând, explicaţia ştiinţifică. Denumirea  acatist (ακαθιστος în limba greacă) vine prin adăugarea unui privativ la verbul καθιξω, a sta jos, a şedea, pentru a se arăta că în timpul acestei cântări nu se stă jos, pe scaun, ci în picioare ori în genunchi în unele părţi. Poate că pe unii v-am băgat în ceaţă în loc să vă dumiresc cu înţelegerea acatistului. Dar, oleacă de răbdare, că vă limpezesc cât ai zice pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza(se pare, cel mai lung cuvânt din limba română). Şi să vedem cum stă treaba cu acatistul.
Un pic mai sus v-am dat definiţia ştiinţifică, tehnică. În practică lumea înţelege prin acatist biletul cu numele celor vii dat la altar pentru pomenire. Aici se diversifică un pic percepţia deoarece sunt unii care dau biletele doar la slujba de acatist, care se face în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos, al Maicii Domnului ori a altor sfinţi şi sunt alţii care dau biletele ca un acatist pentru a fi pomenite la alte slujbe unde se fac rugăciuni pentru cei vii, conform învăţăturii biblice „vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine" (Romani 15:30).  Iacov ne scrie: „Rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16).
Rămân doar la aceste două versete biblice deşi ele sunt mult mai multe şi trec mai departe la practica acatistului. Slujba propriu-zisă de acatist are in general 12 icose (acceptat şi icoase) şi 13 condace toate structurate scurt. Icosul si condacul sunt citiri şi cântece scurte inspirate din  Sfânta Scriptură ori vieţile sfinţilor. Acatistul se poate citi în biserică de către preot  dar şi acasă de credincioşi.
Şi înainte de a trece direct şi abrupt la subiectul cel mai arzător, doresc să spun dinainte, pentru a nu fi criticat că sunt judecător nemilos al credincioşilor neştiutori, că nu doresc nimic altceva decât să limpezesc anumite situaţii greşit înţelese ale practicilor de la diferite slujbe, chiar dacă asta însemnă că par mai rigid.
Oamenii aduc bilete la altar. Între ei oamenii se întreabă cât costă. E firesc şi normal că doar nu plouă cu bani. Şi tot normal este să nu fie nici o taxă. Adică omul să dea cât consideră şi preotul să fie răspunzător de haina purtată când omul aflat în nevoie îi cere ajutorul fără să se tocmească. Când există conştiinţă de ambele părţi lucrează Dumnezeu ca plugarul în pământul bun.  Cu siguranţă că aceste lucruri se practică, dar şi din vina oamenilor. De obicei se feresc(de oameni) şi merg cu biletele pe la alte biserici decât cele din parohie ori pe la mănăstiri. Şi nu numai că se lovesc de situaţii neplăcute, dar e posibil să nu primească cel mai bun sfat câtă vreme preoţii de acolo nu cunosc familia şi contextul problemelor lor, aşa cum sper să le cunoască fiecare preot în parohia sa.
Apoi, tot din neştiinţă oamenii pun cereri necuviincioase pe bilete. Nu poţi cere moarte duşmanilor, câştig la loto, la proces, avansarea în funcţii ori dezlegarea cununiilor. Adică nu se cade a-L face pe Dumnezeu părtaş la toate resentimentele şi dorinţele noastre pământeşti. Putem cere mântuire, luminarea minţii, sănătate, pace, înţelegere ori iertarea păcatelor. Şi fac doar o remarcă scurtă dar cu litere mari, fără să fac pe lupul moralist: FUGIŢI DE PREOŢII CARE "DESCHID CARTEA" ORI FAC AŞA-ZISE SLUJBE DE DEZLEGARE A FEL ŞI FEL CUNUNII ŞI LEGĂTORII DRĂCEŞTI pe la miez de noapte şi pe ascuns! Nu fac cinste hainei şi harului preoţesc şi vor plăti pentru asta. 
Nu ştiu cât de tehnică a fost postarea. Şi nici nu vreau să mă lungesc. Mi-ar plăcea să cred că aţi învăţat ceva din cele relatate şi am să încerc să fiu deschis tuturor întrebărilor de bun simţ ce fac obiectul pregătirii mele. Repet şi spun că nimeni nu e perfect. În încercarea noastră de a avea ce e mai bun, duhovniceşte, să nu alegem ignoranţa şi obscurantismul. Prin prezenţa în biserică la Sfânta Liturghie, prin mărturisire şi împărtăşire, prin dialog şi rugăciune putem rămâne în picioare, pentru că asta înseamnă „acatist”.

duminică, 6 noiembrie 2011

M-AM CULCAT CU GAINILE



Dacă cineva face greşeala să citească doar titlul postării o să creadă ceea ce nu trebuie. Nu e vina mea că limba română este aşa de bogată în înţelesuri. Câteodată aceasta este un avantaj, câteodată un dezavantaj. Cum spusei, sâmbătă seara m-am culcat cu găinile. Nu în sensul erotic şi nici într-un loc cu ele. Pur şi simplu, după vreo două săptămâni de muncă diversificată, s-a întâmplat să simt oareşce oboseală, de altfel o stare destul de străină mie până acum. Rezultatul, mi se făcu un somn pe la 7.30 de ziceai că am fost de gardă trei săptămâni. Nu mai zic de faptul că parcă toate acele din lume îmi şfichiuiau obrajii şi urechile se făcuseră ca macul în mijlocul verii.
Pentru că nu vreau să credeţi că am transformat blogul în jurnal-oracol de fată mare unde să-mi trec stările de metamorfoză în aşteptarea vreunui „zburător”  trebuie să menţionez că nimic nu e la întâmplare în viaţă şi că din fieşce lucru, cât de mic ar fi, tot înveţi câte ceva.
Pentru care motiv am început să fac autostopul pe autostrada lui Moş Ene. Repede m-a luat valul şi cât ai clipi eram în cealaltă lume, a viselor, că mai e una, dar ei i se spune lumea „ de dincolo”. Ori de fapt eu cam pe aici vroiam să ajung. Evident că dacă îi spui cuiva la 19.30 că mergi la culcare, invariabil primeşti întrebarea „da’ de ce aşa de devreme”. La drept vorbind nu e o oră fixă pentru dormit aşa cum nu e o vârstă standard pentru murit. Toate la timpul lor.
În duminica a 24 după Rusalii s-a citit Evanghelia de la Luca unde ni se istoriseşte minunea învierii fiicei lui Iair, o fetiţă de 12 ani care îşi lăsase sufletul în gheara morţii fără a fi „la timpul ei” cum spunem noi în ziua de azi când moare câte cineva la vârsta fragedă ori la tinereţe. De altfel nouă oamenilor ni se pare de neconceput când moare cineva înainte de vreme. Care vreme nu ştiu, pentru că eu ştiu că sufletul nemuritor nu prea are trebuinţă multă cu trupul stricăcios. L a ce bun să trăieşti 100 de ani dacă faci rău zilnic? Şi ce folos dacă trăiesc 100 de ani căci atunci când voi muri tot nu voi putea lua nimic cu mine. E ca la somn, dacă mai trag de ochi o oră-n plus la ce-mi foloseşte? Aaa , dacă ora aia m-aş ruga ori aş face vreun lucru demn de fiinţa umană merită. Dar să stau cu ochii împăienjeniţi în faţa televizorului aşteptând să treacă publicitatea pentru a mai vedea 5 minute de film ori să păcănesc  la taste stând de vorbă cu cineva despre nimic, nu se face.
Că mă depărtai un pic de subiect, trebuie să recunosc, că azi citind Evanghelia mi-am readus aminte că trebuie să fim pregătiţi mereu de moarte. Nu cu izmene şi broboade, cu străchini şi ştergare. Astea-s fleacuri pentru umplut timpul la gura sobei. Eu vorbesc de pregătirea morţii aşa cum „scrie la carte”. Exact ca la somn. Mergi la dormitor, aşezi pernele, întinzi cearşaful, pătura, pijamaua, te întinzi şi arde-l pe somn. Am uitat, între elementele enumerate anterior se spune şi rugăciunea. Unii o spun  la început, alţii la mijloc, alţii la sfârşit şi majoritatea nu  o spun deloc. Aşadar cum te pregăteşti pentru un somn dulce tot aşa şi pentru somnul de veci. Care-va să zică „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Adică pui credinţa la cap, te îmbraci în fapte bune şi  te înveleşti cu rugăciunea. 
Când mergi la somn ţi se urează „noapte bună, somn uşor.” Când mergi la somnul de veci se zice „să-i fie ţărâna uşoară!”  Una peste alta vă reamintesc. Cum nu-i oră fixă de dormit aşa nici de moarte nu e vârstă fixă. Că te culci cu găinile şi te scoli cu cocoşul nu-i lucru mare. Că adormi cu sufletul împăcat şi te trezeşti la glas de trâmbiţă îngerească  e lucru mare.

  

vineri, 4 noiembrie 2011

CIOARA VOPSITA



Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.
Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.
Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.
Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.
Românii au o vorbă, cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină, aşa cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.
Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar, când  îi prăznuim pe sfinţii îngeri, am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.
Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână cu bună ştiinţă.