A
da vina pe ceilalți, a arăta cu degetul ori a te dezvinovăți pentru banalele,
puerilele și nenumăratele greșeli, păcate ori nereușite deja este un sport, un
sport pe care-l practicăm toți, aidoma scenei biblice în care, Adam și Eva, protopărinții
noștri, nu-și asumă responsabilitatea căderii și, bărbatul dă vina pe femeie,
femeia pe șarpe/diavol, fiecare dintre ei ascunzându-se de la fața lui
Dumnezeu, fugind din calea adevărului.
Este
foarte adevărat că românul, viteaz de felul lui, găsește și-n asta o portiță de
scăpare, de fapt poteca ce se înfundă când ți-e lumea mai dragă, fiindcă atunci
când ți se pare că nu-i dracul chiar atât de negru și că ești în stare
să negociezi cu el, neștiind că el joacă doar la cacealma și că e greu să mergi la mizele ridicate la fiecare nivel, te
trezești singur, în osândirea unei conștiințe ce roade asemenea unui vierme neadormit,
tânjind după timpurile în care îți folosea altfel libertatea, alegând, desigur,
binele, ca singura alternativă a trecerii diverselor punți întâlnite pe drumul
vieții.
Există
un pasaj biblic, evanghelistul Matei îl redă în capitolul IV, un pasaj în care
Hristos, dus de diavol în pustiul Carantaniei, depășește cele trei ispitiri clasice
într-o formă ce aparent pare lesne de
împlinit, greu de dus la capăt de către cei nepregătiți. Și-apoi mai e un
aspect, nu cred să fie îndemn divin căruia omul să nu-i fi stat împotrivă ori povață
față de care să nu cârtească, meteahnă omenească, deh, total diferită de
ascultarea făcută de Fiul lui Dumnezeu, fie chiar și-n cele mai grele clipe,
făcându-Se, ascultător până la moarte. Omul, nu, nu procedează așa, se complică
în văicăreli fără fundament, fie că-i prea sărac, fie că, bogat fiind, îl invidiază lumea. Dacă postește se laudă, dacă nu postește, fie se vaietă, fie
blamează postul. Se uită urât pe soarele verii și suduie frigul iernii, nici
timpul nu-i e de ajuns de fiecare dată, fie trece prea repede când toate-i merg
din plin, fie prea încet când are de așteptat, blestemând clipele ce par a sta în loc.
Foamea,
primul obstacol, foamea aia viscerală, cea care nu-ți dă pace, starea în care
nu te poți odihni nicidecum, foamea este prima ispitire, verbul a gusta
devenind poartă prin care oricând putem cădea, a mânca, devenind deja o
permanentizare a stării consum, a neputinței de a trăi, fie și pentru scurt
timp, fără această permanentă gustare. În fața foamei cad cei mai mulți, pentru
un colț de pâine, de prea multe ori, săvârșindu-se crime ce fac de rușine
întreg neamul omenesc.
Trufia,
vanitatea, iubirea de sine, mai precis a puterii sinelui, a clipelor când
spunem că nimeni nu-i ca noi (de
frumoși, deștepți, puternici, pricepuți etc.), acestea reprezintă a doua
ispită pe calea vieții. Scapi de foamea viscerală, materială și dai în beția
minții, a autosuficienței, a aripilor false, de ceară, ca cele ale lui Icar și
Dedal, cele care doar te ridică doar până la înălțimea din care, căzând, n-ai
să te mai poți ridica niciodată. Îndemnul
de a te arunca în golul propriei existențe există, mulți zdrelindu-și
genunchii, alții rupându-și gâtul, cei mai mulți pierzându-și sufletele,
aproape toți bazându-se pe falsele lor puteri, cerșind în cădere aripi
îngerești pentru a scăpa de zdrobirea adevărului.
Bogăția,
da, cea de a treia ispitire, nevinovata dorință de a avea mai mult, tot mai
mult, schimbând verbul a fi în mult mai căutatul a avea, strângând și tot
strângând, vânzând clipe din frumusețea tinereții și a puterii maturității în
încercarea de a fi bogat pentru o bătrânețe atât de săracă în putere. A-ți
vinde viața, sufletul în închinarea adusă unui ban ce nu e altceva decât ochiul
dracului (înțelepciunea populară o zice, nu eu) nu este decât iluzia că vei
reuși cu toți banii strânși să cumperi fericirea pe lângă ai trecut toată viața
și n-ai băgat-o în seamă fiindcă era sărăcăcios îmbrăcată.
Și
mai e ceva, nu te face frate cu
dracul pentru a trece puntea, la capătul celălalt nu e nimic bun, e malul
în care te așteaptă alte ispitiri, jocurile aparent nevinovate în care același
drac pe care tot dăm vina, și-a băgat coada spre a încurca ițele și așa înnodate
de prea multe compromisuri.
Dăm
vina unii pe alții și toți arătăm cu degetul spre ceilalți, cădem în banalele
ispite cotidiene, nu învățăm nimic din
greșelile trecutului, poftim la firimiturile risipite prin diversele cotloane
ale existenței, ne aruncăm în gol spre prinderea unor umbre reci și diforme,
alergăm după bogăția unei lumi pe care n-o putem stăpâni niciodată, nefiind în
stare, de altfel, să fim cu adevărat stăpâni nici pe propriile noastre
sentimente.
