miercuri, 28 septembrie 2011

VACCINUL ANTIORICE



Că trăim într-o societate bolnavă nu mai e un secret pentru nimeni. Economia mondială este bolnavă, oamenii sunt bolnavi, pământul este îmbolnăvit de resturile celor bolnavi şi de deşeurile economiei bolnave. Toată lumea caută antidotul miraculos care să revitalizeze un colos cadaveric ce aşteaptă o transfuzie de viaţă pentru a mai putea rezista un pic în încercarea de a nu face nimic concret şi demn de laudă în istoria omenirii.
Numai făcând sport în fiecare zi poţi muri sănătos”. E un proverb răstălmăcit sau mixat cum se spune azi. Ideea este că indiferent ce ar face omul, de moarte nu poate scăpa, asta doar aşa, ca o aluzie pentru cei care se tem de sfârşitul lumii fără să se gândească că trebuie să vină sfârşitul personal, că doar nu împărăţeşte nimeni pe aici.
Dar cum lumea zice că „speranţa moare ultima”, trebuie să ne gândim la soluţiile alternative pentru a contracara boala. Practic, fiecare se doftoriceşte cum ştie mai bine, unii fac sport, alţii mănâncă mere, unii se spală pe mâni de 30 de ori pe zi, alţii s-au făcut vegetarieni, unii nu mănâncă nici măcar fiert, alţii se folosesc de 100 gr. de tărie ori vin roşu, fiecare cum ştie mai bine. Mai sunt şi ipohondri, cei care au farmacie acasă, care au pastile de toate felurile, pe culori şi mărimi de folosinţă de la o simplă rinoree (muci), până la cancer în stadiu de metastază. Cică e bine, zic ei, să le ai acolo, că nu se ştie.
A reînceput nebunia vaccinurilor antigripale pe rădăcini şi tulpini de virus. Apare stresul că virusul suferă mutaţii şi că degeaba îl faci, că vine epidemia şi inevitabila pandemie, cum ştiţi şi voi, că apar la televizor cu litere mari scrise pe sus şi pe jos pe fonduri galbene, albastru şi roşii. E nenorocire, vezi stele verzi.
De boala economiei nu vreau să vorbesc că nu ştiu dacă există cu adevărat sau simptomele sunt induse. E problema altora să descopere acest lucru.
Treaba este că unii nu ştiu ce să mai facă, sunt dezorientaţi. Ce să ceară la magazin ca să fie şi ieftin şi sănătos, că la televizor a auzit că excesul de zahăr, sare, ulei, alcool şi grăsimi indiferent de preţul lor dăunează grav sănătăţii. Unde pui  că trebuie să mai respecţi mesele principale ale zilei, care or fi alea, că ori te îngraşi, ori slăbeşti, ori te îmbolnăveşti. Oricum, dacă nu ai fructe şi legume poţi lua nişte pastile, sunt o grămadă, care se iau fără sfatul medicului, că sunt supliment alimentar.
Bun.  Deci dacă la magazin nu ştii ce să mai ceri, la medic e coadă, la spital nu e loc mai rămâne biserica. La biserică vin oameni şi cer lui Dumnezeu diverse, de la câştigul la loto până la serviciu peste hotare. Scriptura zice: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.  Ceea ce înseamnă că la biserică poţi cere mântuire, poţi cere sănătate trupului pentru a fi apt de muncă în încercarea de a câştiga pâinea cea de toate zilele, poţi înţelepciune, iertare, pace şi pază în tot lucrul cel bun. Restul are Dumnezeu grijă, câtă vreme omul nu cade în deznădejde.
Aş încheia cu ideea că oamenii trebuie să aibă încredere în cei care le poartă de grijă. Cei din ştiinţa medicinii fac tot posibilul să ne poarte de grijă, să avem încredere în strădania şi lucrarea lor; pământul rodeşte cât poate să ne dea hrană, să-l păstrăm cât  se poate de curat; Biserica se roagă cu precădere pentru cele ale sufletului, să avem măcar un pic de respect pentru cei care vin acolo cu credinţă şi pentru suferinţa lor. Omul trebuie să-şi trateze sufletul şi mintea pentru a-şi ajuta trupul şi de ce nu, planeta. Indiferent câte medicamente vom lua nu vom fi complet vindecaţi dacă avem conştiinţa încărcată şi sufletul bolnav. Vaccinul antiorice nu există. Dar cât timp există credinţă în Dumnezeu şi încredere în cei de lângă, în chemarea (lucrarea) lor,  nu trebuie să ne fie frică de niciun ac, de niciun ser, de niciun rău (sufletesc). 
"Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău".

luni, 26 septembrie 2011

DUMNEZEU SA-L IERTE!



Nu cred să fie cineva care să citească această postare şi să nu fi fost măcar odată în viaţă la o înmormântare. Poate că nici nu veţi citi postarea până la capăt, considerând că nu e un subiect de actualitate deşi legea firii şi cuvântul Scripturii ne spun că  „plata păcatului este moartea” şi automat nefiind om care să nu greşească nu există om care să nu moară, asta însemnând că ceva mai actual ca moartea nu există. Ne convine sau nu trebuie să murim că asta-i viaţa.
În general oamenii se salută între ei cu diverse formule, nu le număr că nu are rost. La ceasul de pe urmă, mai precis imediat după ieşirea sufletului se spune „ Dumnezeu să-l ierte” ori mai târziu un pic „Dumnezeu sa-l odihnească”.
Unii, cu mai multă sau mai puţină credinţă ori ştiinţă zic aşa: „da' ce îl obligaţi voi pe Dumnezeu sa-l ierte” ori şi mai întâlnita expresie: „îl mai iartă Dumnezeu după câte a făcut”?  Atunci nu le poţi răspunde că nu e momentul potrivit pentru o polemică şi nici la chiolhanul de la pomană, ci după oareşce timp cu tact şi înţelepciune. Şi zic asta pentru că cei care neagă posibilitatea iertării sunt de multe ori primii care se aşează la masa de pomană şi în amintirea celui drag înfulecă cu falsă pioşenie bucatele încercând să cureţe lacrimile de crocodil ce s-au pus în gât, cu licori colorate şi transparente. Să mă iertaţi, dar din nefericire am fost nevoit să mai văd câteodată şi aşa ceva.
Revenind la partea mai serioasă doresc să vă spun că nimeni nu forţează pe Dumnezeu să ierte pe vreunul din cei adormiţi, că nu se pune problema morţii, deoarece moartea nu este decât un fizică. Cu siguranţă că nu-L forţăm pe Dumnezeu. Dar poate cine  să spună clar şi răspicat că Dumnezeu care este iubire nu poate face acest lucru. Nu poate el ierta pe cel ce a părăsit această lume după voia sa? Nu poate asculta El rugăciunile noastre pentru cei plecaţi dintre noi? Spune Scriptura aşa: „toate câte cereţi în numele Meu să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea”. Şi atunci cine mă opreşte pe mine ca să nu fac această rugăciune scurtă pentru cel adormit şi care zice „Dumnezeu sa-l ierte”. Dacă te uiţi atent, chiar spui că Dumnezeu este cel care iartă, că nu zic Dumnezeu sa-l ierte cum vreau eu.
În general, aşa cum spuneam şi despre slujba nunţii, la slujba de înmormântare oamenii nu participă efectiv la ceea ce se petrece în biserică. Slujba de înmormântare nu este una tristă ci una plină de speranţă. La slujba de înmormântare se aduce aminte de înviere, de sfinţi, de odihnă, de veşnică odihnă. Oamenii din ignoranţă stau pe afară până la terminarea slujbei şi cu ochelarii fumurii merg până la groapă, ca într-un exerciţiu forţat, lipsit de pioşenie dar îmbrăcat într-o decenţă rece.
Probabil că la mine, fiind preot, acest sentiment de trăire a morţii este unul amplificat, ori unul normal şi atrofiat la ceilalţi creştini. În fine. La sutele de înmormântări la care am participat am reuşit să văd dincolo de îngustimea gropii. Acolo am văzut ceea ce spune proorocul, am văzut egalitatea. Acolo nu este bogat, sărac, tânăr, bătrân, ostaş ori împărat. Acolo toţi sunt egali. Şi egalitatea îşi arată supremaţia la câţiva ani, când se mai face câte o deshumare şi nu se mai văd hainele strălucitoare ce odinioară au îmbrăcat falnicul trup al mândrului om. Toate sunt ţărână.
În clipele vieţii în care omul se află în putere uită de moarte şi nu-i pasă de iertare. Târziu, cine apucă bătrâneţea, se regăseşte acest sentiment. Când oamenii realizează că nu mai au scăpare caută iertarea. Unii o primesc încă de aici, prin grija lor. Alţii aşteaptă rugăciunea noastră şi marea milă a lui Dumnezeu  ce izvorăşte din iubire dar  se manifestează prin dreptate. Niciodată să nu puneţi la îndoială puterea rugăciunii făcute din credinţă chiar dacă e vorba despre cei adormiţi. Noi strigăm şi Dumnezeu îl iartă. 

joi, 22 septembrie 2011

TE-AI CASATORI CU TINE?



Nu cu mult timp în urmă am abordat o temă din două unghiuri diferite şi spre bucuria mea, citind şi alte bloguri, am constatat că şi alţii au avut această dorinţă de a înţelege cât mai bine rostul căsătoriei, mai ales din punct de vedere creştinesc, într-o societate în care individul (căci nu se mai pune problema de persoană) doreşte să-şi trăiască viaţa după bunul plac în compania unei fiinţe de care să se folosească uneori pentru căratul sacoşelor, bătutul covoarelor, mâncare caldă ori…ştiţi voi.
La prima vedere ai spune că de fapt asta e viaţa normală, că aşa se întâmplă peste tot. Jumătate din afirmaţie este corectă, aşa se întâmplă peste tot, dar nu este normal. Pentru care motiv azi vreau să vă provoc să comentaţi, chiar şi anonim, la o discuţie pe următoarea temă speculativă: te-ai căsători cu tine?
E simplu. Trebuie să fii sincer şi să te gândeşti că ar exista persoana de sex opus care să-ţi semne 100% la caracter, gândire, sentimente, la tabieturi, la pofte şi dorinţe şi la tot ce se poate numi şi gândi mergând până la asemănarea fizică în limitele acceptate. Bun. Dacă ar exista o astfel de persoană te-ai căsători cu ea? Adică te-ai căsători cu tine în varianta sexului opus?
Mă îndepărtez un pic şi trec în partea teologică pentru o frază şi vă reamintesc că Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam, a zis că nu e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva să-i fie spre ajutor, binecuvântându-i  spre naşterea de fii. Apoi se cunoaşte bine că Dumnezeu a binevoit ca dragostea să poată fi împărtăşită cu altcineva, ca în sânul Sfintei Treimi. Un solitar nu poate iubi, ori dacă iubeşte, se iubeşte doar pe sine, devenind un narcisist opac în primirea şi dăruirea dragostei.
Taman de aceea am purces la această temă ştiind că unii sunt pretenţioşi rău când e vorba de celălalt, mergând chiar până la a gândi că e posibil ca nici pe sine să nu se fi putut suporta dacă s-ar fi căsătorit cu dublura sa.
Evident că au existat filme de tot felul cu universuri paralele, cu întâlnirea dublurilor, filme cu bărbaţi schimbaţi în femei şi invers, dar cred că a te căsători cu cineva care să-ţi semene până la ultimul gând ar fi o pedeapsă/binecuvântare care merită un moment de reflecţie, ştiut fiind faptul că totdeauna găsim câte ceva de reproşat celor de lângă noi, că ni se reproşază cu aceeaşi măsură. Se întâmplă peste tot şi nu putem nega asta.
Aşadar, ca să nu mă lungesc cu vorbă lungă, aş îndrăzni să fiu curios dacă v-aţi înţelege cu cineva care să vă dubleze la perfecţie, dacă puteţi împărţi totul gândind la fel, dacă aţi cunoaşte că ştie tot ce gândiţi, dacă aţi reuşi să nu vă certaţi de loc dacă aţi conştientiza că aveţi în faţă o oglindă ce vă arată toate calităţile şi cele mai fine defecte.

miercuri, 14 septembrie 2011

OAMENI COLORATI



Recunosc că sunt o grămadă de domenii unde sunt „pe dinafară”. Adică abia dacă am habar „cu ce se mănâncă” cum se spune în jargon. Şi e normal să fie aşa pentru că omul este limitat în cunoaştere, pe de o parte, iar pe de altă parte nu văd la ce mi-ar folosi să ştiu o grămadă de lucruri în toate domeniile câtă vreme viaţa e aşa scurtă şi nu îţi oferă răgazul necesar de a aplica tot ce ştii.
Bunăoară azi voi încerca să vorbesc despre culori. Ce culoare îţi place? Contează ce culoare îţi place ori îţi schimbă viaţa în vreun fel acest lucru? Pe mine cromatica mă lasă rece. Personal nu cunosc multe despre culoare. Văd şi eu peste tot culori şi culori. Poate că uneori nu văd bine şi zic asta că unele lucruri care ar trebui să fie roze parcă par maro ori gri.
Am auzit că omul percepe prin trei conuri de lumină doar trei culori, verde, roşu, albastru. Acestea combinate undeva în creier, pe o paletă ţesută din neuroni, se combină prin a ne reda nouă restul de culori aşa cum le percepem şi le denumim.
Aproape toată lumea ştie că din punct de vedere biblic, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Mulţi se rezumă a spune că e vorba de chipul trupesc, alţii duhovnicesc, alţii că e o combinaţie. În afara acestui lucru mai ştim că oamenii, cel puţin la această oră, mai sunt clasificaţi şi după culoarea pielii, care nu este relevantă decât din punct de vedere al statisticilor şi studiilor de tot felul. Din punct de vedere creştinesc şi omenesc indiferent de culoarea pielii suntem la fel.
Personal aş fi dorit o extra opţiune, fără să judec în vreun fel lucrarea dumnezeiască ca incompletă, vai de păcatele mele. Aş fi dorit ca oamenii să se coloreze atunci când mint, când fură, când cad în păcatul desfrânării, al iubirii de argint şi a altor păcate. Şi spun asta pentru că sunt oameni care într-un fel vorbesc cu tine pe faţă şi altfel te discută pe la spate. Pentru fiecare păcat o culoare pe faţă ori pe mâini ca să fie la vedere. Ca în Pinocchio cu crescutul nasului la fiecare minciună. Şi aşa ai şti că cel cu care vorbeşti nu te minte, nu are gânduri ascunse. Şi chiar dacă e să greşeşti, că nu e nimeni perfect, fuga repede la mărturisire, ca să te cureţi. Că la fel facem şi cu mâinile, ne murdărim, repede la chiuvetă. Probabil că faţa noastră nu ar fi avut o culoare anume, ci un un mozaic cu forme neregulate, în funcţie de gravitatea păcatului.
Poate că acest exerciţiu de imaginaţie v-a pus niţel pe gânduri. Cred că ar fi foarte deranjant şi ruşinos să ştie toată lumea ce ai pe suflet şi în minte. Într-un fel se poate  să fim coloraţi pe interior, că altfel nu văd cum există oameni cu feţe senine dar negri la suflet.
Exclusivitatea  amestecului de culori îi revine lui Dumnezeu. Scriptura spune „cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” Iezechiel 1, 28
Şi aş dori să vă mai spun ceva. Poate că nu ne colorăm la faţă când săvârşim răul, dar haina albă a botezului se umple zilnic de mâzgălelile păcatelor noastre multicolore. Dumnezeu ne-a dăruit-o curată şi luminoasă pentru a ne prezenta cu ea la masa care se va pune pentru cei chemaţi şi trebuie păstrată şi curăţată ori de câte ori noroiul ce sare din mocirla poftelor o pătează.

joi, 8 septembrie 2011

TAINA VESELIEI



De vreme ce postarea anterioară a primit şi calificativul „distractiv” de vreo două ori înseamnă că trebuie să trec un pic la un ton mai sobru, asta deşi tonul de dinainte era de fapt o exprimare tristă printr-o mimă veselă a unei realităţi îmbrăcate în haine de sărbătoare de la second hand.
Aşa că plecând la drum cu o abordare mai serioasă ţin să vă readuc aminte că necazurile pricinuite de căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi tristeţea pierderii raiului au fost îndulcite de Dumnezeu prin două binecuvântări de bucurie, însoţirea  bărbatului cu femeia şi naşterea de prunci. Asta dacă nu punem la socoteală făgăduinţa unui Răscumpărător în persoana Mântuitorului, care reprezintă bucuria deplină a regăsirii raiului prin mântuire. Şi pentru că nu vreau să trec într-o teologie mult prea adâncă doresc să vă spun că bucuria însoţirii bărbatului cu femeia, după lege, se numeşte astăzi cununie , nuntă sau căsătorie. Această sfântă taină, că aşa e numită de apostolul Pavel, reprezintă legătura lui Hristos cu Biserica, o legătură bazată pe iubire şi ocrotire, asta pentru că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca şi Hristos Biserica, ca pe însuşi trupul său iar femeia trebuie să-l iubească şi să se teamă de bărbat cu aceeaşi tărie cu care-l iubeşte pe Dumnezeu şi se teme de puterea Lui.
În practică lucrurile nu prea stau azi cum scrie la Carte, deoarece influenţa laicului şi a diverselor situaţii în taina nunţii şi în sânul familiei au făcut ca nunta să devină un eveniment monden şi familia locul unde se spală ţoalele şi se aruncă lăturile. Nu generalizăm că nu e aşa peste tot.
Taina Cununiei este una a veseliei, a bucuriei, dacă e să o comparăm cu taina Mărturisirii care este mult mai sobră. Cununia este precedată de Logodnă,  o slujbă ce înainte se săvârşea separat de nuntă şi era un fel de promisiune, de legământ înaintea lui Dumnezeu că tinerii se vor păstra unul pentru celălalt pentru timpul nunţii. Azi logodna se săvârşeşte alipită de cununie şi este momentul în care tinerilor miri li se pun inelele pe degete, inele care prin forma lor rotundă reprezintă dragostea neîntreruptă ce trebuie să existe în sânul celor care vin să ia binecuvântarea nunţii pentru toată viaţa lor după care se citeşte o rugăciune în care se regăseşte rostul inelului în viaţa unor persoane din Sfânta Scriptură şi folosirea lui în anumite momente ale vieţii.
Slujba cununiei este una de o frumuseţe divină. Rugăciunile redau o paletă largă de familii biblice  binecuvântate de Dumnezeu de-a lungul mileniilor. Rugăciunile amintesc pe părinţi, pe naşi şi pe nuntaşii ce participă la fericitul eveniment, când aceştia participă, deoarece cu regret reamintesc că din nefericire de multe ori chiar părinţii mirilor nu stau de faţă la această mare taină, îndeletnicindu-se cu invitaţii cărora le acordă o atenţie deosebită pentru a nu supăra pe vreunul din celălalt neam.
Cântările cununiei sunt vesele şi duhovniceşti totodată, Evanghelia de la Ioan redă prima minune publică a lui Hristos făcută prin Maica Domnului. Invitaţii se hlizesc la amintirea  schimbării apei în vin şi de multe ori depăşesc măsura bunului simţ când preotul cu paharul binecuvântării („paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” Psalmul 115-4, oferă mirilor prin paharul comun, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de altă parte, unirea într-un cuget şi viitorul comun al mirilor pe care ei îl vor avea împreună, beneficiind de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri.  Plus că în perioada primară a creştinismului mirii se împărtăşeau, cununia săvârşindu-se după Sfânta Liturghie, nefiind condiţionată de prezenţa la vreun local la o anumită oră.
Evident că punctul culminant este punerea cununiilor, moment în care naşii, ca părinţi spirituali, „ajută” pe preot în lucrarea încununării celor doi miri. Şi cu siguranţă cununile reprezintă cununile de flori din primii ani de creştinism care se puneau pe capetele mirilor şi pe care le purtau cu bucurie o săptămână. Cununiile se mai pot numi coroniţe şi nicidecum „pirostrii” cum spun aşa-zişii cunoscători ai obiceiurilor false lipite de slujbele bisericeşti, adică acele persoane care-ţi spun să-l calci pe picior pe partener la nuntă, să dai cu orez, cu bomboane, să iei piedica mortului şi să faci alte bazaconii pentru că ştiu ei că „ aşa e bine”. Să-mi fie iertat, ei nici măcar semnul crucii nu-l fac corect, dar…. .
Nu vreau să mă lungesc. Dar trebuie să amintesc că  solemnitatea tainei cununiei este îmbogăţită de rugăciunea Tatăl Nostru şi de dansul ritualic al bucuriei nunţii cu cele trei cântări binecunoscute de alte rugăciuni şi ectenii în care cererile mustesc de bucurie speranţă şi binecuvântare.
Nu ştiu dacă vă e de vreun folos această postare la care ar fi trebuit să mai vreo câteva pagini pentru a fi pe gustul meu. Nădăjduiesc însă că măcar acele persoane care citesc pe aici vor conştientiza care este rostul căsătoriei. Oamenii trebuie să se înveţe că nu e bine să trăieşti în curvie, că a „te lua” şi a trăi împreună nu înseamnă nuntă. Oamenii trebuie să realizeze prezenţa la nuntă, la slujbă, este una a comuniunii cu noua familie creştină, cu ceea ce a hotărât Dumnezeu şi actul de prezenţă trebuie să fie unul a bucuriei decente. Ba mai mult familia trebuie să pună în vedere şi cameramanilor, băieţilor cu bradul, a celor cu plosca, (că asta e, nu poţi să-i dai afară) să fie decent îmbrăcaţi şi să nu deranjeze cu munca lor. Deoarece şi preotul poate face acest lucru, personal îl fac, dar trebuie şi sprijinul celor implicaţi. Nuntaşii şi mirii trebuie să ştie că Dumnezeu  a făcut-o pe femei din coasta lui Adam, de la mijloc. Deci nu a luat nici din cap pentru ca femeia să nu se suie în capul bărbatului şi nici din picioare pentru a nu fi călcată în picioare. Prin nuntă se anulează pluralul cei doi devenind un trup în încercarea de a deveni un cuget prin marea milostivire a lui Dumnezeu. Nunta devine astfel o taină a veseliei şi a bucuriei de a trăi într-o lume în care familia adevărată a devenit un veritabil giuvaier. 

miercuri, 7 septembrie 2011

CASA DE PIATRA



Subiectul de azi face obiectul unei expresii care mă deranjează destul de mult. Ea un stereotip verbal hilar şi penibil care se foloseşte într-un moment festiv ce marchează începutul vieţii într-o nouă familie a două persoane, bărbat şi femeie, care uniţi prin legătura magică a iubirii primesc urarea seacă a „casei de piatră” într-o ciocnire scurtă de pahare multicolore ţinute în mână de şirul celor care se pupă scurt, pentru poza, emoţionaţi vizibil de darul ce trebuie să-l pună în plic la terminarea chiolhanului.
Şi chiar dacă o să primesc comentarii contra afirmaţiilor mele şi a modului meu de gândire merg mai departe şi spun că la noi casele de piatră sunt deseori  confundate cu cavourile, locurile acelea reci şi deseori împopoţonate, unde cred unii că îşi petrec veşnicia, uitând că de fapt acolo este locul unde se petrece transformarea trupului în pământ şi că de fapt sufletul este cel care tinde spre veşnicie.
De bună seamă că şi eu făceam odată această urare. Şi am primit la rândul meu această urare.  Să treci pe la câteva sute de persoane şi să-ţi spună „casă de piatră” e dovada unei răbdări destul de mari, e ca şi cum ai fi nevoit să asculţi o bandă de casetofon blocată pe trei cuvinte. Şi dacă nu ştiţi care este motivul acestei urări, vi-l spun eu cât aţi spune peşte.
Majoritatea celor care merg la o nuntă evită biserica. Mulţi vin direct la masă, iar cei care mai merg cu nunta, cât se săvârşeşte slujba Tainei Cununiei stau pe afară, se uită pe pereţi, fumează o ţigară, discută cu lăutarii, vorbesc la telefon şi se uită la ceas. Unii, mai intră câte puţin în biserică şi fac câte o glumă de creştin certat cu Hristos, hlizindu-se la paharul binecuvântat ori la cum stau cununiile pe capul mirilor deoarece le aduce lor aminte de vreun domnitor cu care s-au cunoscut prin şcoală.
Dacă oamenii ar veni la slujba Cununiei şi ar asculta cu mare atenţie, ar găsi următoarele cereri ale ecteniei: „pentru robii lui Dumnezeu care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii, şi pentru mântuirea lor; pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta ca şi aceea din Cana Galileii; pentru ca să se dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos; pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor; pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni si purtare fără de prihană in viaţă; pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile către mântuire; pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului sa ne rugam.” Iată urări adevărate, creştineşti, de suflet, nu „casă de piatră” şi la revedere.
Ce să vă mai spun. Poată că altă dată am să vă vorbesc despre nuntă mai explicit, deoarece azi am vrut să nuanţez un pic urarea devenită tradiţională pentru tinerii căsătoriţi, asta în cazul în care poate mai mergeţi pe la vreo nuntă şi doriţi să fiţi originali şi creştini totodată  în modul în care faceţi urarea. Şi să ştiţi că nu vă învăţ de rău. Gândiţi-vă că aproape toţi vin la nuntă şi vă fac urarea menţionată şi un mic cadou de casă nouă un serviciu de cafea. Nici nu vreau să mă gândesc ce poţi face într-o casă de piatră cu 50 de seturi cu ceşti multicolore. Piatra poate reprezenta durabilitatea dar poate exprima  duritatea şi răceala.
Nu ştiu dacă mirii pe la ale căror nunţi  am mai fost de ceva vreme au luat în seamă urările mele şi dacă are vreo relevanţă pentru cineva ce urez eu.  Dar eu ştiu că ceea ce urez vine din  experienţa vieţii mele de familie, din  experienţa anilor de pastoraţie şi nu în ultimul rând din ceea ce învaţă Scriptura ca şi cuvânt a lui Dumnezeu.

marți, 6 septembrie 2011

COMPOT SI LEMNE DE FOC



Dacă v-aţi săturat de roşii cu brânză, potrivit unei postării anterioare, am considerat de cuviinţă să vă ofer un desert duhovnicesc pe bază de fructe, că ele sunt tot lucrare dumnezeiască şi rod bun menit să îndulcească amărăciunea zilnică a traiului piperat şi arzător al zilelor fripte pe care le trăim.
Probabil că deja aţi văzut pozele de mai sus şi că v-aţi întrebat ce o fi cu ele, de unde această antiteza, această proiectare antinomică ce zgândără ochiul şi tulbură mintea odihnită.
Şi iată explicaţia. De bună seamă că cei care mai au frumosul obicei de a mai veni pe la biserică ori plăcutul şi folositorul obicei de a mai citi prin Scriptură, au întâlnit pe acolo, măcar odată, expresii luate şi în viaţa de zi cu zi şi transformate în proverbe  ori zicale cu largă aplicaţie şi bogat conţinut.
În evanghelia lui Matei, în capitolele III şi VII, întâlnim cuvintele lui Ioan Botezătorul, respectiv ale Mântuitorului Hristos care fac referire la copaci ori pomi, care după felurile lor, ca şi oamenii, sunt buni ori răi, cu roadă bună ori fără rodire. Ioan zice „iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”, iar Mântuitorul spune „că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Şi nu trebuie să cauţi departe acest lucru, eu l-am găsit fizic la mine în grădină, după cum arată şi pozele. Piersicul atârnă de fructe cu crengile la pământ după ce a trecut printr-o mare vijelie,  iar salcâmul e pregătit de foc pentru că deşi fără roade, neîncărcat adică, a cedat la vânt rupându-se. Şi nu degeaba a făcut  Mântuitorul această comparaţie, deoarece în înţelepciunea Sa divină ştie că oamenii sunt la fel. Sunt oameni plini de râvnă şi încercaţi de vânturile ispitelor şi necazurilor care nu se dau bătuţi şi fac roadă de fapte bune;  sunt oameni care cresc falnic ca şi copacii ce nu aduc roadă, şi din înălţimea mândriei în care trăiesc, încearcă să umbrească pe cei care stau plecaţi la pământ ca într-o închinare de mulţumire şi de iertare.
Şi asta nu e tot. Ştim bine cu toţii că în pomii buni şi plini de roade se aruncă cu pietre ori se dă cu prăjina pentru a li se lua roadele. Iar ei se scutură şi rabdă şi-şi aduc roada lor şi anul ce vine, si în alţi ani, suferind cu stoicism şi tăierile crengilor de primăvara pentru curăţirea uscăturilor provocate de seva ce şi-au dat-o pentru a ţine fructele.
Cum cunoşti însă un om după roadele sale? Cum îl apreciezi? Întrebări logice într-o societate în care se trăieşte ca într-o junglă unde copacii sunt falnici şi roadele sunt ori mici, ori sterpe, ori lipsesc cu desăvârşire. Unii se înfoiază cu frunze bogate crezând că aspectul exterior ţine de foame. Patetic.
Ca să vezi oamenii ce fac roadă bogată nu trebuie să ridici prea mult privirea. Ei sunt mai jos, smerenia şi simplitatea nu-i lasă să se ridice prea mult. Nu vreau să dau exemple pentru că sigur aveţi pe lângă voi aşa ceva. Aş vrea să spun însă că e nevoie să privim altfel copacii falnici. Admiraţia faţă de înălţimea lor trebuie să fie probată în faţa gurii de la sobă. Copacii mari fac zgomot când sunt răpuşi, fac deranj în jurul lor şi sfârşesc într-o cenuşă aruncată pe pământul din care şi-au trăit viaţa. Mulţi oameni mari au aceeaşi soartă şi cenuşa ori ţărâna lor este azi călcată în picioare. Oamenii tot de pomul mic şi plin de roadă îşi aduc aminte. Fiecare îşi aduce aminte de un pom al copilăriei din care s-a înfruptat de fructe alături de cei dragi.
În încheiere revin la compotul din titlu. E o plăcere să guşti roadele unui pom ce şi-a dus la îndeplinire menirea, cum de asemenea te poţi bucura de un om care revarsă din inimă dulceaţa experienţei de viaţă, o dulceaţă  materializată spre anihilarea  amărăciunii din viaţa de zi cu zi.

vineri, 2 septembrie 2011

ROSII CU BRANZA



Foarte mulţi dintre cititorii acestui blog mă cunosc şi „în carne şi oase”, avantajul lor faţă de cei care nu mă ştiu decât virtual. Dar nu un mare avantaj deoarece în definitiv nu sunt decât un om aproape normal, asta în condiţiile în care nimeni nu e perfect. Cu alte cuvinte am  idei, melodii şi mâncăruri preferate, am zile senine dar şi mohorâte ca aproape orice om. Pentru care motiv într-un moment de sinceritate cu propria-mi persoană m-am gândit la un aspect al vieţii mele care ţine de cotidian, dar pe care tratându-l ca un act de normalitate nu l-am analizat cum trebuie.
Cât mănâncă un om într-o viaţă? Nici măcar nu am vrut să mă uit pe vreun studiu, că sigur există. Dar în sinea mea m-am îngrozit. Ştiţi că sunt state ale lumii în care sărăcia cauzată de secetă şi proastă organizare a distrus noţiunea de viaţă, pentru că aia numai viaţă nu se mai poate numi. Apoi mi-am pus această întrebarea cât mănâncă un om într-o viaţă? Dar asta a urmat unei alte întrebări la care nu am găsit răspunsul ideal, căci nu ştiu pentru care motiv iubesc oamenii această viaţă aşa de mult. Pentru că efectiv oamenii se chinuie realmente pentru a trăi chipurile decent. Aleargă omul toată ziua şi chiar noaptea deseori pentru a câştiga o pâine de pus pe masă, pentru o săptămână de concediu pe an, pentru trei  zile de Paşti şi alte trei de Crăciun cu Anul Nou cu tot în care „să se simtă bine”. Ar mai fi munca de o viaţă pentru cei câţiva pereţi şi tabla frumos vopsită ce ajutată de patru roţi se transformă în maşina care înghite jumătate din munca prestată de om în viaţă. Şi atunci oare pentru ce vor oamenii să trăiască? Să ajungă bătrâni şi neputincioşi, singuri şi în neputinţa fizică de a mânca ceea ce-şi doresc pentru că nu au voie de la medic? Nu ştiu ce să zic. În fine, trec la întrebarea mai simplă.
Cred că oamenii îngurgitează tone de alimente şi băuturi într-o viaţă. Mii de kilograme de mâncare. O alimentare continuă şi un saţiu greu de potolit. Efectiv ar trebui să ne ruşinăm de cât băgăm în noi într-o viaţă. Uneori, când ne este foame, nu contează ce mâncăm. Când ajungem la saţiu, când ajungem la un anumit stadiu de dezvoltare încep mofturile, fiţele, poftele diverse şi rafinate. Resturile, după cum bine ştiţi, merg toate în acelaşi loc. Dar despre asta nu prea se vorbeşte. E tabu.
Înainte vreme, primii oameni avea hrana la dispoziţie pusă de Dumnezeu prin lucrarea naturii, nu făceau vreun efort. Apoi printr-un efort minim de lucru pământul le rodea orice aveau nevoie. Mai târziu, după crima lui Cain, pământul nu mai rodea cum trebuie decât celor drepţi, pământul lucrat de Cain şi urmaţii săi nu mai dădea roada cuvenită, păcatul le pustia munca. După Noe omul a persistat în rău şi rodul pământului scădea invers proporţional cu creşterea păcatului în greutate. Nici chiar când au început să mănânce animale oamenii nu se mai săturau. La început nu făceau provizii de nici un fel iar azi îmbuteliem şi conservăm pentru ani de zile. Natura şi-a pervertit firea din cauza acţiunilor nesăbuite a celui care trebuia să-i poarte de grijă, din cauza nesătulului om. Timpurile ne demonstrează că omul nu se mai satură cu nimic iar foamea trupului va fi accentuată de o foame spirituală ce va fi ostoită tot cu falsuri cancerigene, deoarece chiar şi sufletul se poate îmbolnăvi când nu este hrănit cum se cuvine.
Vă spuneam la început că şi eu am anumite gusturi generate de papilele gustative, pe care de multe ori le desfăt cu ceea ce doresc, aşa cum spunem noi atunci când „ne vine apă în gură”.  Şi pentru că trebuie să fiu corect până la capăt, dar şi pentru că trebuia să am un titlu la postare, vă spun că pe timp de vară consum destul de des roşii cu brânză.