V-ați luptat vreodată cu Dumnezeu? L-ați
provocat vreodată pe Dumnezeu la o luptă dreaptă încercând, zic și eu, să vă
vedeți limitele? Ori poate vreodată, ispitiți la luptă de către Dumnezeu, ați
avut măcar o mică victorie?
În viață putem avea parte de victorii care să
ne coboare și de înfrângeri care să ne ridice, putem avea parte de încercări și
ispite care să ne zidească și de porți deschise care să ne înfunde. Și mai știu
un lucru, anume că pașii făcuți cu încredere pe valurile vieții, chiar dacă-s
puțini înaintea unor inerente scufundări cauzate de angoasele deseori puerile
cu care ne înveșmântăm, pașii ăștia, în micimea lor, sunt cei mai siguri în
urcarea unor trepte pe scara propriei existențe.
Ultimile trei săptămâni au fost pline de
încercări, încercări de suflet venite în valuri uriașe și-n trepte abrupte,
încercări ce recunosc că mi-ai ispitit mintea și simțirea spre a-mi pune
întrebări care să-mi cutremure ființa brăzdată pe alocuri de șiroirea unor
lacrimi amare. Doar că, scris este: „cărarea mea şi firul vieţii mele Tu
le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”, iar asta nu
ca o predestinare care să anuleze dulcea libertate, ci ca o purtare de grijă
armonios rânduită spre a fi atât părintească, cât și pedagogică.
„De Dumnezeu sunt hotărâţi paşii omului,
căci cum ar putea omul să priceapă calea lui”? Drumurile vieții sunt nebănuite,
răscrucile vieții și răspântiile ce astăzi se numesc sensuri giratorii ne oferă
posibilitatea de a alege drumul pe care ar trebui să continuăm un lucru început
ori un lucru pe care ar trebui să-l începem. Că latinii ziceau „via recta
semper bona” știu, dar ei nu la elevația drumului se refereau, ci la modul
în care ne putem păstra verticalitatea în cele pe care le urmăm ori le
coordonăm, ba chiar și verticalitatea clipelor în care, îngenunchiați fiind, ne
păstrăm gândul tot spre lucrul cel bun.
Din primăvară am hotărât să urc din nou pe
Athon, doar că șansele de a merge în Muntele Athos scădeau pe zi ce trece, mai
mult, cu trei zile înainte de termen deja era aproape imposibilă plecarea,
cercetarea cu care am fost încercat și ispitit atingând cote paroxiste cu două
zile înainte și, abia în ziua plecării, cu doar câteva ceasuri înainte, totul
să se rezolve ca prin farmec, ca și cum, o ceață densă și rece s-ar risipi în
cele patru zări spre a lăsa loc soarelui să încălzească și să lumineze totul în
jur.
Și nu, nu testul (Covid) a fost problema, a
fost negativ, așa cum am simțit dintru început, ci testele, acele lecții
predate și examinate aproape instantaneu de către Cel căruia îi slujesc cu drag
și credință, pe de o parte, iar pe de altă parte de către alte terțe persoane
ori situații.
„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit”? Chiar așa, de ce? Cândva, apostolul Petru, speriat de valurile
mării, a început să se scufunde în valurile
unei mări scăldate-n smoala unei nopți cercetate de furtună. La mine a fost mai
rău, în lumina zilelor am trăit bezna unor momente în care valurile nu prim mărimea
lor mă speriau, ci prin desimea cu care se succedau.
„Inima omului gândeşte la calea lui, dar
numai Domnul poartă paşii lui”. Plecarea a fost ca de fiecare dată
minunată, revederea unor prieteni deja vechi, întâlnirea cu prieteni noi dar la
fel de minunați, ne-mișcarea din mașinile aflate în mișcare și bucuria
povestirilor depănate în sutele de km au scurtat parcă distanța pe care o avea
de parcurs. Fiecare din noi am avut, pare-se, înaintea acestui pelerinaj,
felurite încercări, fiecare din noi biruind ispitirile spre a duce la bun sfârșit
ceea ce ne-am propus încă de anul trecut, ceea ce hotărâsem la începutul
primăverii.
Poate că vă întrebați la ce bun să citiți mai
departe. Cumva, sincer, vă înțeleg, dar trebui să știți un lucru, aceste
plecări nu-s concedii spre îmbuibare, nu-s momente de relaxare fizică în care
lenea devine arbitrul fiecărei clipe petrecute departe de oarece
responsabilități. Nu, aceste plecări sunt răspunsuri de mulțumire pentru
multele împliniri cărora, din nefericire, veșnic nemulțumiți, noi nu le dăm
cinstea cuvenită.
Dincolo de relaxarea aproape de neînțeles cu
care ne-au primit grecii pe continent, una de bun simț, cu păstrarea unor
distanțe legale mai mult decât firești și cu respectarea atât de naturală a
unor reguli în vreme de pandemie, dincolo de naturalețea și eleganța cu care am
fost serviți, există starea de dincolo de oraș, cea din Munte, unde totul parte
rupt dintr-o altă lume, ca și cum ai intra direct într-un film bun petrecut în
timpurile în care nu exista frica morții la fiecare pas. Athosul, cu regulile lui simple, izvorâte din
ancestralul unor timpuri greu încercate, dezvăluie o trăire idioritmică ce
funcționează după trei norme, ascultare, rugăciune și iertare, norme care în lume
sunt aproape de neconceput. Rugăciunea este continuă, munca este aproape de
ocnă, rezultatele sunt de excepție, ascultarea este ca o fiică a iubirii și
iertarea este ca un medicament care vine să stingă toate rănile unor zile greu
încercate.
„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă
voi coborî în iad, de faţă eşti”. Am început urcușul spre Athon la ora 4.30
dimineața, exact în momentul în care, în biserica schitului de la Prodromu
slujba era în plină desfășurare. La lumina lanternelor rucsacii păreau niște
uriași ce se agățaseră de umerii noștri. Și până la urmă, chiar așa era,
rucsacii mari purtau de sus până jos toate cele necesare unui urcuș serios
pentru o noapte de dormit sub cerul liber. Izoprenul ține ceafa, sacul de
dormit ține mijlocul, hainele de schimb, bruma de mâncare de post, cele câteva
cepe, lămâile și bidoanele de apă, câteva conserve și chiar fructe atent dosite
printre lucruri, încărcau spațiul de
mijloc. La Stavros, cumva la mijlocul drumului, ultimul loc unde se găsește
apă, am făcut un popas de rugăciune și odihnă. Apoi a început urcușul sinuos și
abrupt vreo 900 m până la Panaghia, ultimul loc de odihnă înaintea asaltului
final spre 2033 m, asaltul făcut doar în bătaia soarelui ce încinge stânca
colțuroasă din ale cărei crăpături, ici-colo, răsare câte o floare sălbatică
crescută-n mângâierea vânturilor de înălțime.
Iar vârful, Athonul, locul în care odinioară era așezată statuia de aur
a lui Apollo, se descoperă ca un sanctuar de liniște peste care se revarsă la
apus binecuvântarea unui cer pe care ai senzația că-l poți atinge cu mâna și, în strălucirea
nopții, cu revărsarea unui fluviu de stele ce par a se zbengui în voie peste
creștetele celor care, osteniți de urcuș, dorm sub cerul liber așteptând răsăritul
senin al unui restart de trăiri mai mult decât dorit în vremurile de
restriște.
Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală,
uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, ca-n viață de altfel,
depinde de locul în care te afli în barcă, căci atunci când ești pe creasta
valului ai senzația că urci, doar senzația, fiindcă cealaltă parte a bărcii
deja a coborât. Gambele făcute stâncă și genunchii ce nu mai răspund la
comenzi, ca o mașină fără servo direcție sunt doar senzații de moment, durerile
sunt înăbușite de bucuria reușitei, fiecare pas spre nivelul mării, dincolo de
durerea ascuțită resimțită de mulți, reprezintă un pas spre finalizarea unui
drum binecuvântat.
Finalul, dincolo de epuizarea fizică, aduce cu
sine pe chipurile celor din grup, oameni în toată firea, zâmbetul acela de
fericire pe care numai pe chipul unui copil ce a marcat golul victoriei în
ultimul moment al meciului. Bucuria sufletească a revederii unor părinți
athoniți, rugători și muncitori, bucuria rugăciunii din mănăstirile muntelui și,
de ce nu, bucuria de a ne ruga pentru cei de acasă, au șters, parcă, fiecare
încercare de dinainte de plecare, ca și cum, de sus, zâmbind părintește,
Dumnezeu a șters amărăciunea amintirilor, păstrând doar lecția dulce a
cercetării sufletești.
Ființial
vorbind, nu căderile sunt problema, ci lipsa dorinței de a te ridica. Niciun
urcuș nu e ușor, nicio coborâre nu e facilă. A urca sprijinindu-te pe valorii
lumii în care trăiești presupune a avea o pregătire temeinică numai bună pentru
momentele în care, nevoit fiind să cobori, să poți face asta cu aceeași bucurie
cu care ai ajuns sus.
M-am luptat cu Dumnezeu, nu ca oarecând Iacov
cel ce s-a numit Israel, doar ca un purtător al crucii de muritor cu stăruire
spre cele ale vieții. M-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins mândria cu
mângâierea smereniei; m-am luptat cu Dumnezeu și mi-a învins cerbicia cu
ascultare; m-am luptat cu Dumnezeu cu cârtirea și m-a învins cu iertarea; m-am
luptat cu Dumnezeu cu toată ființa mea spre a-I arăta că am dreptate în
judecățile mele și mi-a răspuns la fiecare acuzare cu iubire.
Între cer și pământ, printre frunze și vânt,
printre pietre și lut, printre ape liniștite ori învolburate, rămân o fărâmă de
suflet ce se luptă cu Dumnezeu în luptă dreaptă, conștient fiind că fiecare
înfrângere reprezintă de fapt o victorie a sufletului din ale cărui răni, în
cel mai rău caz, nu pot curge decât șiroaie de lumină scăldată-n amărăciunea
unor lacrimi deja uscate.
