miercuri, 26 septembrie 2012

NEGÂNDURI



De ce gândiţi astfel de rele în inimile voastre? Am recitit aceste cuvinte în serile trecute şi mi-am trecut prin ecranul conştiinţei momentele în care m-am lovit de această vorbire a răului ce nu a venit din lucrarea minţii ci din adâncul inimii, din suflet. Căci uneori sufletul, care este bun prin creaţie, se îmbracă cu haina făţărniciei, făcând în aşa fel ca în acele momente de ipocrizie, cum spunea Simone de Beauvoir, Dumnezeu să-ţi pară aşa de departe încât să crezi că este absent.
Probabil că v-aţi lovit şi vă loviţi zilnic de ipocrizia celor din jur, de falsitatea şi laşitatea gândurilor lor lipsite de scrupule. Nicolae Iorga spunea minunat că omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz.  Ori revenind la prima propoziţie a blogului, cea prin care Hristos mustră fariseismul celor ce-i pândeau mişcările pentru a avea apoi capete de acuzare împotriva Sa, putem spune că într-adevăr, locul de unde pleacă gândul nu e mintea, căci mintea e doar locul prin care trece în procesarea sa ca vorbă ori ca faptă. Locul de unde pleacă gândul este sufletul. Căci în sufletele noastre eclozează  gândul, acolo găseşte căldura necesară spre a ieşi la suprafaţă în vorbă sau faptă. Dar marea problemă este ce fel de gânduri încălzim în noi, rele, veninoase ori bune şi ziditoare.
Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Sunt cuvintele psalmistului care cere o inimă curată, o inimă ca cea a  unui copil, căci înţelepciunea vieţii ne spune că omul trebuie să rămână copil în interiorul său chiar dacă exteriorul îmbătrâneşte, asta însemnând că reprezentarea noastră exterioară este irelevantă în momentul în care trebuie să definim pe cel de lângă noi. Ba mai mult, se întâmplă ca atunci când urmează să cunoşti pe cineva necunoscut şi te interesezi de persoana respectivă întrebi cum este ca om. Şi de cele mai multe cazuri aştepţi să ţi se spună că-i om bun, cald, liniştit, sincer şi abia pe urmă să întrebi cum arată.
Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele. Am spus prin unele postări că e nevoi de o coborâre a minţii în inimă pentru a răspunde corect, în conformitate cu cele gândite. Părintele Stăniloaie spunea  că stând de strajă la poarta inimii, mintea nu face decât să se păzească pe sine nerătăcită. Şi ştiţi bine că există o cugetare a minţii şi una a sufletului, a inimii. Există chiar o rugăciune a minţii (făcută mecanic, din obişnuinţă) şi există o rugăciune a inimii (mă refer aici la cea făcută din inimă, dincolo de folosirea cuvintelor într-o ordine dinainte ştiută).
Şi mai apoi, să ne gândim că aşa cum trupul se prăpădeşte repede sub acţiunea anumitor factori numiţi astăzi vicii, la fel şi sufletul se încarcă cu mizeria gândurilor ipocrite, cu zavistia, cu minciuna, cu pofta cea rea.
Am spus toate acestea pentru a scoate în evidenţă faptul că ipocrizia este haina, boala, cu care unii se îmbracă peste frumuseţea sufletului curat cu care au fost înzestraţi. Sunt convins că nu a scăpat nimeni de atacul făţărniciei, al ipocriziei celor din jur. Şi cred,  fără să acuz pe nimeni, că fiecare din noi, cel puţin odată în viaţă, tot am folosit această formă falsă de exprimare a unor gânduri făţarnice.
Închei cu un gând bun inspirat tot din Scriptură care spune că roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;  iar împotriva unora ca acestea nu este lege.
Coborând mintea în inimă vă doresc să aveţi mereu parte de gânduri curate din partea celor cu care în viaţa aceasta  interacţionaţi într-un mod sau altul

vineri, 21 septembrie 2012

RĂZBOI ŞI PACE



Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema. Matei V-9
Zice-se că azi este ziua internaţională a păcii. Şi în conformitate cu ceea ce am auzit la radio dimineaţă azi, pentru un minut, ar trebuie să se facă linişte pe întreg globul spre a lua aminte la ceea ce înseamnă pacea pentru omenire. Acum eu ce să zic, ca unul care nu fac politică. Că am ajuns după mii de ani de perpetuare a speciei,  ani presăraţi cu războaie multe şi crime odioase, să avem doar o zi a păcii în care fie porumbelul alb ori ramura de măslin, fie semnul victoriei cu cele două degete ori chiar steagul alb să ne fie aducere a minte a faptului că pacea este una din pietrele nestemate ale cununii invizibile ce ar trebui să strălucească pe creştetele noastre alături de alte nestemate cum ar fi iertarea, iubirea şi speranţa. Dar ce zic eu deja este un deziderat utopic la care probabil nici să visăm nu mai putem.
Îmi vin acum în minte cuvintele îngerilor ce cântau la naşterea lui Hristos slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Iar la început spuneam că făcătorii de pace vor fi fii lui Dumnezeu. Oare cei ce nu fac pacea ai cui fii vor fi/sunt?  Şi doar privind la ştiri constaţi că lupta pentru pace este doar una de luare de cuvânt de cele mai multe ori. Cât se investeşte cu adevărat în pacea lumii şi cât în armament (care ar fi se zice doar pentru apărare iar nu de atac). Şi eu mă opresc aici la acest aspect pentru că nu-s în măsură să pun mai multe întrebări, asta pentru că răspunsul nu va veni niciodată, iar dacă va veni va fi doar o explicaţie tehnică cu parametri şi grafice bazate pe studii amănunţite şi prognoze de scurtă ori mai lungă durată.
Într-un fel eu am găsit răspunsul în cele citite şi în viaţa de zi cu zi. Psalmistul spune că mai bună-i o bucată de pâine uscată cu pace în casa ta, decât una cu carne şi vrajbă în ea. Căci multe războaie pornesc de la dorinţa de a avea cât mai mult, chiar dacă asta înseamnă suferinţa  unora spre desfătarea altora. Dumnezeu spune că cei fără de lege n-au pace  (Isaia LVII-21) şi tot Scriptura spune că roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine şi credinţa.
Mi-am aruncat un ochi şi în dicţionar când scriam aceste rânduri. Prima explicaţie a cuvântului pace face trimitere la starea de bună înţelegere între popoare. Mai apoi se spune de acordul părţilor beligerante în soluţionarea conflictului iar a treia explicaţie este ca care face referire la lipsa tulburărilor, conflictelor şi a vrajbei. Vedeţi, aici este partea dureroasă. Undeva mai jos, printre explicaţii, se găsesc şi nişte trimiteri evazive la pacea interioară. Ori tot războiul, părerea mea, porneşte de la lipsa păcii interioare. Ştiu sigur şi am simţit deseori cum semeni de-ai noştri se străduiesc să afişeze pe chipul lor o pace falsă care nu se regăseşte şi în interior lor unde mocneşte ura războiului. Pacea sufletească şi pacea conştiinţei ar trebui să constituie liantul, lumina care să lege omul de om şi omul de divinitate. Adevărata pace interioară nu poate fi instaurată decât în momentul în care omul îşi va înceta războiul cu sine în lupta materie-spirit. Acest război a fost şi în primii oameni, căci libertatea raiului în care au fost lăsaţi să vieţuiască spre veşnicie a fost distrusă de dorinţa (războiul interior) de a avea şi fructul oprit ce a a atras după sine risipirea păcii şi câştigarea morţii.
Nu ştiu dacă aţi avut azi cu adevărat vreun minut de linişte. Eu însă vă doresc pace în suflet nu doar azi, ci în toată viaţa, căci poate aşa vom fi cu adevărat fiii lui Dumnezeu.

marți, 18 septembrie 2012

DEGEABA? NU, DE POMANĂ



Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.
Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea  dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată,  asta pentru că nefiind folosită de mult timp, încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş  cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ, deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube dacă mă filma careva. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare, cu gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.
Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 şi ceva de ani de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dădeam, dar făceam în aşa fel  încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi, iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice:  „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui, iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.
Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud: „urcaţi”! Ce să urc, că eram cu roata, iar în interiorul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat, nu e o problemă”, zice  şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare.  El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că aşa îi spune eu maşinii mele.  Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu mai  luat degeaba”.  „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.
Desigur, m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 şi ceva de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.
Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.

joi, 6 septembrie 2012

MĂRGĂRITARUL



Iarăşi asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. Matei cap XII, 45-46
Azi am început blogul direct un o pildă care scoate în relief valoarea mărgăritarului (perlă de scoică) în faţa celorlalte pietre preţioase, valoarea  şi victoria suferinţei în faţa intemperiilor de tot felul.
Se spune că perla (mărgăritarul) este rodul suferinţei la care este supusă o scoică în interiorul căreia intră un fir de nisip. Neputinţa de a scoate acel fir de nisip duce la un alt fel de autoapărare împotriva durerilor provocate. Astfel, substanţa vâscoasă ce conţine aragonită, calcită şi conchin (conf. pietresemipretioase.info) se cristalizează în 10-20 de ani dând forma şi culoare pietrei ce devine protecţie împotriva elementului ce produce suferinţa. Interesant este că perla este singura piatră preţioasă care ia naştere într-o fiinţă vie, altfel decât celelalte pietre care apar în urma unor procese fizice minerale prin adâncurile pământului.
Într-un fel, acest lucru este speculat de Hristos în această scurtă pildă pentru că mărgăritarul de mare preţ este însăşi omul, cel care se naşte din fiinţă vie prin suferinţă şi se şlefuieşte în timp spre a ajunge la strălucirea necesară cumpărării sale  spre aşezarea între celelalte nestemate cereşti.
În periplul nostru prin lumea asta, unde cunoaştem fel şi fel de pietre preţioase, metale şi nemetale strălucitoare cărora le dăm preţ şi valoare, uităm de strălucirea celor de lângă noi, a celor care se şlefuiesc ca şi noi suferind ale vieţii valuri şi nisipurile mişcătoare ale încercărilor de tot felul.  Poate nu degeaba spune tot Scriptura nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, căci sfinţenia şi strălucirea sufletului se obţine prin mare suferinţă, iar amestecarea în mocirla dezinteresului duce la devalorizare şi dezumanizare. E drept  că nu toate perlele sunt la fel, aşa cum nici oamenii nu sunt la fel.  Culoarea, tăria şi valoarea fiecăruia este dată de modul în care a reuşit să treacă prin suferinţe sclipind din ce în ce mai tare după fiecare încercare.
Poate că până acum nu v-aţi gândit niciodată la valoarea inestimabilă a sufletului vostru, care alături de minte, coordonează mişcările unui trup mereu aflat în suferinţă. Şlefuirea înseamnă tinderea spre asemănarea cu omul cel dintâi, cel cuprins de strălucirea paradisiacă la care ştiu sigur că unii oameni (nu toţi) şi-ar dori să ajungă. Să nu subestimaţi niciodată pe niciunul de lângă voi, căci nu ştiţi prin ce suferinţă poate trece în încercarea izolării firului de nisip, în încercarea de a-şi da culoare şi strălucire sufletului. Cumva, fiecare om este un mărgăritar în devenire, unul care aşteaptă cumpărarea ori răscumpărarea spre aşezarea sa într-un loc unde strălucirea este fără preţ, dar la valoare inestimabilă.

marți, 4 septembrie 2012

CLOPOŢELUL MAGIC



Doar un pic mai este şi va suna clopoţelul pentru noul an şcolar. De ceva vreme nu mă cuprinde melancolia aşa de repede într-o societate atât  de materialistă. Evident că îmi aduc aminte de începutul de şcoală al copilăriei mele, de grija părinţilor, de tunsoarea regulamentară, de ghiozdanul de carton şi uniforma  bleumarin cu şapca din dotare, ba chiar şi de pacheţelul ce de cele mai multe ori consta în sendvişul  cu gem şi margarină. Da, alte timpuri.
Mi se pare că şcoala de azi e altfel. Poate mi se pare doar mie că exemplul lui  Fănuţă din Prăvale-Baba este doar o amintire a mea ce nu-şi mai găseşte locul prin hăţişul birocratic al şcolii de azi.
Şi gândiţi-vă că vorbim de viitorul copiilor noştri, de însăşi viitorul nostru, de cei ce vor veni să susţină lumea de peste câţiva ani sau zeci de ani. Şi nu spun asta pentru a acuza pe cineva, pentru a apostrofa un sistem anume. Nicidecum. Cel puţin nu cu trimitere la partea materială de care vorbeam la început, căci materialismul distruge bruma de dorinţă de lucru atât în ceea ce-i priveşte pe dascăli cât şi pe elevi. Iar ei, copiii, vor avea  de pierdut pe termen mediu şi lung  uitându-se mereu înapoi şi încercând să găsească vinovatul.
Ştiţi, copiii reprezintă partea de omenire încă neatinsă de toate răutăţile, invidiile, poftele şi trăirile oamenilor mari de la care mai târziu deprind toate cele rele. Şi asta e deducţie logică, că nu au de unde învăţa decât de la cei ce îi înconjoară cu învăţături care de multe ori nici la ei nu au mers, transformând deseori generaţii de copii în cobai didactici, medicali şi chiar spirituali.
Biblic vorbind, pentru că nu pot trece peste acest aspect, avem mărturia lui Hristos care spune lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor. Ba mai mult, apostolii au venit la un moment dat şi l-au întrebat cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
Asta este dimensiunea la care ridică Dumnezeu valoarea unui copil, cea de model înaintea unei societăţi care se doreşte ea însăşi model înaintea copiilor.
Nu vreau să mă lungesc cu vorba spre a produce plictiseală. Privesc doar spre curţile şcolilor unde se vor aduna copiii pentru a învăţa câte ceva despre rostul unei vieţi în care cu greu îşi vor putea găsi rostul. Clopoţelul va suna stins fără să poată trezi bucurie nici pe chipul celor ce predau, greu încercaţi şi ei de desele schimbări din mers a programelor şi proiectelor de tot felul, dar nici pe chipul celor ce se vor aşeza în bănci spre a primi o învăţătură deseori contrarie cu ceea ce văd în societate.
Eu doar mi-aş dori ca pofta de învăţătura să fie ancorată în dragostea de predare a celor de la catedră şi în dorinţa de îmbogăţire cu o avere pe care nimeni nu o poate fura vreodată, căci bogăţia minţii poate deschide vistieria inimii spre încercarea construirii unui viitor în care copiii să fie modele pentru cei mari, măcar prin curăţia şi seninătatea sufletului lor. Dacă ar exista şi un clopoţel magic al conştiinţei....... .