În
pustia liniștii de-afară, nefirească și aproape tristă, socotind momentul din
an în care ne aflăm, doar o ceață rece dă târcoale pe lângă lumina becului de
pe stâlp, și se revarsă generos peste capătul de uliță unde locuiesc. E
strigător de liniște, în alți ani totul era un zumzet al nopții de Crăciun, era
zbuciumul în care, de veacuri, se binevestește nașterea unui Prunc, atunci vestit
de păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din
locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în
care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului
posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, iar
mai apoi, vestit de cetele de colindători, din tată-n fiu, încât cei ce au fost
cândva copii, învechindu-se în zile, să devină bătrânii povestitori ai unei
taine pe care, iată, timp de două milenii,
teologii o înrămează-n dogme cu cuvinte alese, iar colindătorii o
transmit prin viu grai, cu bogăția cuvintelor rămase din moși străbuni.
Liniște,
liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, în alți ani, ceata mare
de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată,
își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți
covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de
trăistuțe viu colorate. Anul ăsta am tăcut, ne-am ferit și am ferit, am respectat
legea cu lacrimi în ochi, e imposibil să faci cete de trei colindători când
toată ceata ar depăși o sută de suflete curate de copil, e imposibil să porți masca
când la fiecare colț de stradă te așteaptă alte bunătăți, alt ceai cu aromă
diferită de cel dinainte și, mai mult decât atât, e greu să strigi din toți
rărunchii pe la porțile creștinilor când ai pază pusă la gură. Pe cine ai putea
lăsa acasă și pe cine să iei, n-ai strânge oare șuvoaie de lacrimi din ochii
celor care i-ai lăsa dincolo de porțile caselor? Anul ăsta n-am fost pe ulițele
satului, dar oare, oamenii, oamenii de aici și de pretutindeni, măcar aceia
care se declară credincioși, l-au primit în sufletul lor și așa, nevestit? Și dacă n-au putut ieși pe drum, au cântat
oamenii colinde-n casa lor, au îngânat măcar, fie și-n roboteala cotidiană, un
colind pe care îl vor fi avut vreodată în mintea seninei copilării?
„Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte
simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori
ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii,
dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că
au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor
cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că
aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Într-o lume în care pacea nu mai
este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi
justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători
şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale
celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care
doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se
învecheşte zi de zi.
Foarte
mulţi se bucură acum, şi bine fac, căci bucuria este o fiică a speranţei,
dar să se gândească, să ne gândim toţi de altfel, că în aceste clipe (şi-n
fiecare zi din an) sunt şi oameni în suferinţă, sunt oameni care zac în
spitale, oameni care-şi petrec pe cei dragi spre morminte, oameni cărora, cel
puţin pentru moment, sclipirea celor din jur le este potrivnică, în ei pâlpâind
doar o mică flacără de putere, una care trebuie întreţinută, ajutată să nu se
stingă, cu un gând bun, cu o rugăciune, cu o uşă deschisă care să aducă pe
lângă fluviul lacrimilor de suferinţă amară şi câte o lacrimă mai dulce de
bucurie, de nădejde.
Frisoanele
neputinței sunt tare dureroase, știu că
nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să
ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi,
dorind să ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce
bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care
ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor
transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi şi trişti,
pe la porţile vieţii.
M-aş
bucura ca ziua sfântă a naşterii lui Hristos să vă aducă speranţă curată,
bucurie sfântă, colindători pe la ferestrele minții, glasuri ori rânduri scrise
de prieteni, credinţă fierbinte şi dorinţe bune şi de folos sufletului ce
tânjeşte după cele senine şi mântuitoare. Cei ce au postit şi cei ce nu au
postit, cei ce se împărtăşesc ori cei care nu pot face asta, cei care cred cu
tărie şi cei care nu (mai) cred, fiecare după putinţă, ştiinţă şi dorinţă, să
fie mai bun, dacă s-ar putea, asemenea pruncilor senini şi plini de pace.
E
liniște, acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând
loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun, ca și cum, într-un colind magic, din neaprinse lumini, se vestește sfânta naștere de îngerii ce cântă de pe portativul unui cer ce se face staul, în vreme ce noi așteptăm darurile unui Moș de la care cerem din ce în ce mai multă
sănătate, liniște și speranță.
Binecuvântări!
