Trec deseori prin cimitir, pe timpul verii
aproape zi de zi, iarna un pic mai rar. Vara merg fie să erbicidez, fie să mai
torn vreo alee ori să mai montez câțiva metri de gard, administrativ vorbind,
căci, la diferitele slujbe specifice locului, merg ori de câte ori e nevoie. De
fapt, doream să spun despre momentele în care doar merg acolo, de clipele în
care îmi iau bicicleta și, pe poteca (scurtătura) dinspre cimitir, mă strecor
pe sub crengile copacilor ce stau aplecate peste garduri spre locul în care
crucile, așezate precum niște soldați mereu pregătiți de luptă, străjuiesc mormintele celor ce la un moment dat au
pierdut lupta cu verbele a avea și a fi, cel puțin pentru modul în care ele
defineau, cândva, o stare de fapt, una palpabilă.
A avea, în clipa de față,
într-un mileniu III în care ai zice că omenirea este la cel mai înalt nivel de
cunoaștere, rămâne, din nefericire, verbul care domină planeta și, mai mult
decât atât, dictează, subliminal, într-un procentaj amețitor, de la vlădică
până la opincă, în mai toate hotărârile luate de oameni pe termen scurt,
mediu și lung, în orice domeniu.
A avea, a poseda, a deține,
în primă fază, reprezintă dorința omului de stabilitate, pentru ca mai apoi,
aparent pentru supraviețuire, instinctul de a avea și mai mult, cât mai mult,
anulează practic dorința de a fi. De altfel, a avea fără a da, fără a dărui,
inhibă bucuria de a împărtăși, șterge posibilitatea sacrificiului și sigilează
perspectiva înnobilării sufletești, a trăirii efective în care verbul a fi
este liber, este necondiționat de vreun complement de mod, de timp ori de loc.
A avea, în anumite forme,
capătă valențe nebănuit de periculoase, fiindcă și dorința de a avea putere cât
mai mare, inclusiv de decizie, duce la dictatură, la anularea recunoașterii de
sine și la lipsa empatiei.
„Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi
decât să împarţi prada cu cei mândri”.
Așadar, n-o spun eu asta, înțeleptul Solomon o
spune de vreo câteva milenii, deci, nimic nou sub soare. Și mi se pare logică
zicerea înțeleptului, pentru că cei mai mulți, din dorința de a avea, gândind că având tot mai
mult, vor umple golurile existențiale unde verbul a fi ar trebui să fie mult
mai prezent, cei mai mulți, zic, din mândrie, acceptă căderi și decăderi la
limita moralității și legalității, sfârșind deseori lamentabil, marginalizați
când pierd puterea ori, și mai rău, sfârșind brusc când, pe val fiind, se
scufundă iremediabil în negura uitării chiar în momentul în care credeau că vor
împărăți lumea, că nu doar degeaba i se spune bogatului la un moment dat: „nebune,
la noapte vor cere de la tine sufletul tău și cele pe care le-ai strâns, ale
cui vor mai fi”? Și ce minunat redă acest verset transformarea lui a avea
în a fi, material vorbind, căci nu se pune întrebarea zicând: iar pe cele
strânse cine le va avea, ci ale cui vor mai fi, deoarece pentru cei mai mulți a
avea, echivalează cu a fi. Și când te gândești că mai e și întrebarea asta: „ce-i
va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă dacă-și va pierde sufletul său
și ce-ar putea omul să dea la schimb pentru sufletul său”? Nimic, vă spun
eu, a fi (viu) este cea mai mare bogăție.
Merg des prin cimitir, repet, și văd pe câteva
cruci scris așa: „din tot ce-am fost și ce-am muncit pe-acest pământ, nu
m-am ales decât cu o cruce și-un mormânt”, un epitaf ce pecetluiește
definitiv conjugarea celor două verbe într-un spațiu și timp în care nimic nu
se mai mișcă, unde puterea nu mai există, bogăția nu mai are nicio valoare și
viața nu mai rămâne decât palida fotografie a unei clipe ce, îngălbenindu-se în
timp, va fi dată uitării.
Prin cimitire întâlnești pe cruci ceea ce
oamenii au fost sau și-au dorit să fie, niciodată ceea ce au avut, fiindcă
verbul a avea, fără a fi convertit în a fi, nu are decât o valoare insignifiantă, e ca și
cum, matematic vorbind, zerourile unui miliard le-ai muta din spatele lui 1,
înaintea lui.
Așadar, în viață, cu ce stai înainte, cu ce
defilezi, ce te reprezintă, cu ceea ce ai, ori cu ceea ce ești? Asta-i
întrebarea!
