luni, 25 decembrie 2023

CRĂCIUN UITAT

 


Rareori într-un an, în această lume agitată, mai poți găsi un colț de liniște, asta chiar și într-un sat oarecare, căci vacarmul cotidian a devenit o regulă, de multe ori chiar și nopțile, cele care ne-au fost lăsate spre odihnă, sunt un iureș de nedescris pe șosele, în benzinării, magazine și case. Noaptea Crăciunului, în ultimii ani, am simțit-o mereu liniștită, probabil că toată munca unui an, ca să nu zic de ultimele zile, toată alergătura și-a spus cuvântul și oamenii dorm, copiii dorm și ei, câinii, fericiți probabil că nu mai sunt petarde, își fac și ei somnul, sătui de cele primite de la stăpâni în aceste zile.

Am prins zilele astea, cu coada ochiului, câte o știre despre mâncarea tradițională, despre sărbătorile tradiționale, despre colindele tradiționale, despre tradiții culinare și tot despre tradițional în tot ce mișcă ori se mănâncă. Sincer, 90% falsuri, improvizații, kitsch, nimic autentic. Pe vremuri, și n-o zic eu, care deși-s trecut un pic prin viață, nu mă compar cu cei care sunt veterani în zile pe pământ, pe vremuri Crăciunul era cu adevărat sărbătoare, exact ca venirea unui copil într-o casă, o bucurie imensă, precedată, așa este, și de pregătiri specifice unui astfel de moment.

Pe scurt, culinar vorbind, nimic de pe piață nu poate egala cârnații făcuți de bătrânii noștri din carnea tocată la bardă, din porcul crescut cu adevărat doar din pământul ce neotrăvit de substanțe, cu sarmalele învelite în foi de varză galbenă și sănătoasă, din zeama de varză bând ca și cum ai lua cel mai bun medicament din lume. Nu aveau roboți de bucătărie pentru a frământa „pâine tradițională”, ci palmele frământau o făină curată din care creșteau cozonaci rumeni, copți în gura sobelor oarbe ori în cuptoarele mari deasupra cărora era și afumătoarea cărnurilor și a șuncilor. Noi, copiii, ne jucam cu bășica/vezica porcului (oripilant, cred, pentru copiii de azi) pe care o spălau cei mari, o frecau cu sare și mălai și noi doar o umflam pentru a o folosi pe post de minge. Cât despre pregătirea de a ura de sărbători, vai, până în ziua praznicului Nașterii Domnului ori de Anul Nou, rupeam trei rânduri de bice, buhaie, cojoace, scăpând, recunosc, și la tunurile cu carbid, motiv pentru care eram mereu vineți la gură, dar sănătoși și plini de voie bună, căci a colinda era o datorie de onoare, amintirile acestor clipe devenind peste ani adevărate povești, mărturisite de cei deveniți deja mari, bătrâni, la un pahar de vin. Azi, copiii, în multe locuri, din păcate, nu mai sunt lăsați de părinți la colindat, li se vâră vreo sută de le în buzunar ori, mai rău, li se inoculează că colinda este învechit, desuet, primitiv și deja unele din cele mai frumoase momente ale copilăriei nu doar că sunt șterse de pe cartea vieții, dar nici măcar nu mai sunt scrise, spațiul fiind umplut tot cu telefoane, calculatoare ori alte obiecte și spații pe care le frecventează zi de zi.

Acum, în orice galantar, în orice zi din an, găsești șorici, tobă, caltaboș, lebăr, sarmale în caserole, toate tradiționale ori „ca la mama acasă”, nu mai simți bucurie când le ai doar de Crăciun, nu mai e ca pe vremuri când acestea făceau parte din sărbătoare, când abia așteptai să intri în rol, căci unul curăța usturoiul, altul era cu carnea, altul cu oasele, unul cernea mălaiul (nu grișat ca acum), celălalt făcea focul sub pirostrii pentru fiert tobele. Poveste, culinar vorbind, căci adevărata valoare a praznicului era cu totul alta, magia venea din altă parte.

Oameni buni, Nașterea Domnului este un moment unic în istoria omenirii, un moment așteptat mii de ani, marcat la nivel de univers prin steaua care a cutreierat cerul spre a se opri deasupra unei iesle din marginea Bethleemului, nu departe de Beit Sahur, unde păstorii erau strânși în taina nopții să se odihnească dimpreună cu turmele lor. Azi vorbim cu lejeritate despre nașterea unui prunc, căci în nouă luni de sarcină mamele fac o grămadă de controale, nașterile sunt asistate, pregătire minuțios, în spații septice, cu căldură și lumină. Dar chiar și-n aceste condiții tot e grijă mare. Să intri în travaliu departe de casă, printre străini, noaptea, fără a avea unde să-ți pleci capul și toate ușile să ți se închidă, aici e provocare, una la o dimensiune pe care noi nu o putem înțelege din comfortul caselor noastre, într-un secol în care totul se rezolvă printr-un clic ori apel, căci, să fim înțeleși, dacă Maica Domnului ar veni în aceste vremuri să nască, la fel ar fi primită, sau neprimită, ca să fim înțeleși, căci dragostea dintre oameni se rezumă, din nefericire doar la citate pompoase și la declarații pline de armonie, totul până la prima scânteie de răutate, când... .

N-am teologhisit prea mult azi, despre sensul Nașterii Domnului voi vorbi mai mult în predici, desigur, celor ce ne calcă pragul bisericii, am vrut doar să zic, spre a nu uita și eu, că deja Crăciunul e uitat, chiar dacă noi îl vestim ca pe un „Crăciun fericit” prin mesajele noastre. Proorocul Daniel vorbește despre „Cel vechi de zile”, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire, asta trebuie să păstrăm noi din magia praznicului.

Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”.

 

vineri, 8 decembrie 2023

COCOȘATUL

 


Într-o lume în care dreptatea este doar clamată, mimată și doar rareori aplicată, a vorbi despre verticalitate este ca și cum i-ai explica unui trăitor din deșert cât de bine e să te scalzi într-un râu cu apă curată ori, celor ce trăiesc aproape de polii pământului, de cei magnetici zic, despre cât verde este iarba în zilele verii.

Nu trebuie, desigur, să cădem nici în partea opusă a lucrurilor, în utopia gândului în care cineva și-ar închipui că dreptatea, drepții și verticalitatea ar putea domni peste tot, nicidecum, în definitiv, măcar la lucruri, de ce nu și-n toată natura, până și strâmbăturile au frumusețea lor, cele din fire, căci cele ce apar după operații inutile de înfrumusețare... . Să le lăsăm, acolo nu mai există îndreptare.

Există în Scriptură un pasaj în care Hristos, într-o zi de odihnă, în sinagogă, vindecă o gârbovă, o cocoșată, o femeie a cărei vârstă nu o știm, dar știm sigur că, în suferința ei, drumul spre rugăciune nu a fost niciodată întrerupt, dincolo de faptul că, de ce să nu recunoaștem, nici privirile celor din jur nu sunt plăcute când cineva, cu o suferință anume, le trece calea. Și, da, primește vindecarea, pleacă dreaptă  și îndreptată, spre stupefacția, iritarea și invidia mai marelui sinagogii, cel care judecă fapta cea bună săvârșită ca fiind o muncă ce ar putea fi făcută într-o altă zi, una din cele șase lăsate pentru lucru, ca și cum pentru a săvârși binele există vreo limitare a legilor lumești  și cu atât mai mult a celor morale.

Despre legea gravitației nu vă povestesc, am învățat-o toți, sper, la vremea cuvenită, dar trebuie să știm că există și o gravitație spirituală, aceasta fiind îndreptată, în mod firesc, spre Cer, spre locul din care omul și-a luat ființă, pământul fiind doar locul în care mergem, la clipa cuvenită, doar pentru un timp. Și nu că pământul ar fi rău în sine, ci doar blestemat să ne rodească spini și pălămidă, spre a fi mai mereu plecați cu fața spre țărâna primordială, în munca cotidiană, cea care ne aduce pâinea, în acest fel pierzând în multe clipe legătura cu locul spre care ar trebui să tindem.

Și că veni vorba de pâine, Juvenal, în antichitate, vorbea despre pâine și circ, apoi, mai târziu, Dostoievski, în Frații Karamazov, prin scena în care Marele Inchizitor face trimitere la ispitirile lui Hristos din Pustiul Carantaniei, construiește o parabolă subtilă, o performanță literară rară, în care Mântuitorul, închis fiind și condamnat la moarte, este socotit a fi o pacoste prin cele propovăduite, valorile Sale divine, iubirea, adevărul, libertatea, fiind greu accesibile oamenilor, adică celor care oricând, pentru pâine, putere și averi s-ar lepăda de virtuți și moralitate fără nicio remușcare.

Vertical nu ești doar atunci când stai în picioare. Așadar, cum poate fi îndreptată dreptatea? Fiindcă, să fim serioși, uneori se face dreptate fără a se păstra adevărul, cum odinioară, Pilat, garant al dreptății, se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele Dreptului (Hristos) aceluia.

Într-o lume nedreaptă, azi, drepții rareori sunt promovați, acceptați ori ascultați. Se caută doar personaje care să se poată apleca cât mai mult, oameni care, pentru o pâine, să fie în stare să curețe scame invizibile o viață întreagă de pe cei care, după o vreme, nu le va oferi decât circ. Gârbovirea obedienței este mult mai gravă decât arcuirea coloanei vertebrale în lucrarea timpului. Sunt prea mulți cei care-s cocoșați de muncă, asupriți de supărări, îndoiți de deznădejde și stâlciți de răutatea celor din jur, sunt prea puțini cei care, în sclipiri de moment, divine aș putea spune, își aduc aminte că mai există cer, că mai este viață în jur și că nu se rezumă totul la împlinirea unor datorii omenești care, în timp, vor rămâne doar statistici uitate în vreun sertar ori folder arhivate.

Într-o lume în care strâmbii îi mănâncă pe cei drepți, îndreptarea e încă posibilă, adevărul încă mai este căutat și verticalitatea încă mai este o virtute. Pe unii îi pot îndrepta oamenii, pe alții doar Dumnezeu, fiecare știe în dreptul său în ce echilibru se află, în ce lume gravitează și-n ce direcție se îndreaptă. Știu că e greu să stai drept, să fii vertical, dar sunt convins că e cumplit să nu te mai poți ridica nicidecum din gârbovire, să rămâi o viață un cocoșat stigmatizat de lume.

vineri, 3 noiembrie 2023

SCÂNTEI ȘI FIRIMITURI

 


Într-o lume din ce în ce mai frământată de stihiile unor războaie ce aparent n-ar mai avea ce căuta în vremurile, zicem noi, mult prea avansate ale secolului XXI, constatăm că universul, palpabil și deopotrivă simțit, se împarte și se dezvoltă între scânteie și firimitură. Scânteia, dacă vreți, ca formă primordială de viață, reprezintă divina iubire, cea din care a luat naștere flacăra existenței, nestinsul (deocamdată) izvor din care omenirea încă merge pe firul istoriei, cel care, firimitură cu firimitură, ostoiește foamea de cunoaștere a tuturor celor care ard în fiecare clipă pe un pământ ce pare a nu mai fi destul de mare încât să sature pe ambițioșii unor timpuri ce vor apune cândva și, desigur, ei, cei ce se cred nemuritori,  se vor stinge, spre uitare, odată cu apusul acestor vremuri.

Cândva, în vremuri doar de Dumnezeu știute, trăiau doi bogați, primul, realizat, îmbrăcat mereu în haine scumpe (porfiră și vison), petrecând zi de zi fără nicio grijă cu prietenii, cu muzică și mâncare bună, al doilea, sărac lipit, bolnav, plin de bube, strângând, fără să-și dea seama, zi de zi, o avere pe care n-avea s-o simtă decât după plecarea din viața trupească, cea în care neajunsurile erau singurele vești primite la fiecare răsărit de soare. Săracul, cu un nume ce se traduce „Doamne ajută”, Lazăr adică, stătea să-i fie linse rănile de câinii ce așteptau, ca și el, firimiturile ce cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu le primea, nu le prindea. Și au murit amândoi, unul bogat o viață, altul care abia primea bogăția după o viață de sărăcie. Bogatul, din iad, simțea arzătoarea flacără a iadului, nimic altceva decât scânteia iubirii primordiale, cea care ardea conștiința unui suflet ce nu s-a îndurat nicio clipă să-i cadă din mână o firimitură de rai, o felie de veșnicie. Săracul, aflat în sânul lui Avraam, într-un rai de nesfârșită bucurie, ar fi putut să-i ofere o picătură de apă, numai că tranzacția nu putea fi finalizată, prăpastia dintre rai și iad era condiționată de firimitura, firimiturile oferite în timpul în care materia era din belșug pe masa bogatului și, deopotrivă, în boala lui Lazăr, aceeași materie lipsea cu desăvârșire.

Am săvârșit sute și sute de înmormântări în viața mea, fiecare înmormântare cu greutatea ei, fiecare cu istoria ei, cu durerea ori acceptarea cuvenită. Niciodată nu e ușor, fiindcă oricare dintre cei care pleacă, fie a avut momente în viață în care a prisosit de bogăție și putea cumpăra raiul, fie a fost nedreptățit de sărăcie și sluțit de boală și a cârtit, pierzând raiul. Unii au plecat în fala lumii, alții, dimpotrivă, fără nimeni pe lângă ei, doar în prezența unor îngeri pe care prea puțini din lumea asta îi mai socotesc aproape. Desigur, destui și cei care, bogați fiind au dat din tot sufletul, săraci fiind au acceptat starea unei vieți în care, din neputință fizică, n-au reușit să fie fruntea și, cu demnitate, au apreciat firimiturile prinse.

În viață e bine să ai grijă pe cine iubești, cui dăruiești, căci cu o firimitură de pâine poți câștiga raiul și cu o picătură de pâine poți stinge iadul, desigur, dacă faci asta din iubire, nu din interes. E plină lumea de săraci, mai mult ca sigur că și de bogați, doar că cei din urmă știu să-și ascundă bogăția, să șteargă urmele unor necuviincioase averi și să țină departe pe amărâții unor vremuri ce se tot repetă, pe cei pe care doar câinii îi mai acceptă, cei nedresați, căci câinii de azi, dresați și ei în adulmecarea celor bune, sunt deseori mai bine hrăniți decât cei care întind mâini plini de răni pentru o firimitură de pâine, decât cei care cerșesc un petic de cer plin de pace, de cei care, din neputință (nu puturoși) nu-și pot împlini minime dorințe într-o viață în care, poate, doar pe Dumnezeu Îl mai au.

Dintr-un iad în care bogăția dispare cât ai clipi, un bogat se zvârcolește în văpaie, îl arde conștiința, de acolo dorește ca cineva să învie pentru a-i avertiza pe cei din lumea asta, pe tată, adică pe trupul care ne stăpânește, dar și pe cei cinci frați, simțurile pe care le exploatăm la maxim pentru a ne consuma fiecare resursă fără pic de chibzuință. Plecăm obosiți din lumea asta, plecăm încrâncenați, plecăm triști că nu am dobândit totul și, la fel de triști că vom lăsa tot ce am strâns. Nu e păcat să fii bogat, nicidecum, dacă ai muncit cinstit. Nu e nicio rușine să fii sărac când încerci din toată puterea să te menii pe linia de plutire. E păcat când, bogat fiind, nu lași să-ți cadă firimituri de viață către cei neputincioși, e păcat când, sărac fiind, blestemi starea în care te afli și, fie te dedai la imorale fapte, fie cârtești o viață față de condiția în care te afli.

Nu ajungi în rai cu ură și nici în iad cu iubire. Totul e o flacără, depinde ce arde în tine, ce te mistuie, ce te definește, de fiecare din noi depinde cum ne raportăm la cele trăite, dacă suntem săraci ori bogați, dacă suntem răi sau buni, dacă încă mai suntem ceea ce ne-am dorit cândva să fim și, dacă nu suntem, dacă ne mai acordăm vreo șansă, dacă celorlalți le mai scăpăm câte o firimitură.

sâmbătă, 14 octombrie 2023

SEMINȚE, BĂIEȚI, SEMINȚE BUNE, SEMINȚE PRĂJITE AVEM!

 


În vremurile despre care acum vorbim ca despre un trecut îndepărtat, pe la orice colț de stradă, pe plajă, prin târguri ori în fața marilor hoteluri, pe unde te așteptai ori pe unde nu-ți doreai, întâlneai vânzătoarele ambulante, știți voi, cele cu „bomboane agricole”, fredonând un vers la fel de celebru ca cel cu „fiareeee vechi cumpăăăăr!”, căci strigarea „semințe, băieți!” devenise lozincă și, la fel de bine, locul în care putea să schimbi bani de-un leu. S-au dus timpurile alea, acum semințele sunt ambalate, au un preț destul de piperat și se mănâncă doar în anumite condiții, chiar dacă, cojile, ca și în vremurile trecute, se aruncă tot la întâmplare.

Sămânța, pentru un om trăit la țară, nu este o mare enigmă, țăranul distinge lesne care-s semințele de grâu, care sunt de orz, care de orzoaică, de porumb nu mai zic (pe soi, nu la general), la fel de bine semințele diverselor legume ori fructe. Și nu doar, țăranul știe și când să le semene, le știe baiul, le alege din timp, eventual le duce la trior ori le usucă, fiecare etapă fiind un pas pentru o nouă recoltă. Nu știu voi cum le cunoașteți ori ce simțiți când vedeți semințele unor plante din care vă hrăniți, dar bătrânii, și tinerii de azi, unii, își adâncesc palmele în hambar, în dublu de cereale ori în sac și, cu mișcări demne de lucrarea unei moașe, scot afară mâinile cu bogăția de semințe ce se pierde printre degete în locul din care au fost scoase. Înainte vreme așa se și semănau, bărbații, într-un șorț, puneau semințele de grâu, trifoi ori ce semănau și, în funcție de cum bătea vântul, printre degete, cu mișcări sigure ale mâinii, lăsau boabele să cadă printre bolovanii deja mărunțiți ca, la prima ploaie, să se reverse peste semințele ce ar trebui să dea rod însutit la vremea treieratului, cositului ori culesului.

Însutit am zis, da, exact ca-n pildă, căci o sămânță bună rodește bine doar într-un ogor bun, desțelenit, fără pietre, fără drumuri făcute anapoda prin cultura lucrată. Credeți că azi nu mai avem roade bune din cauza semințelor ori din cauza terenului? De câteva zile, cum bine vedem, s-a iscat sămânță de scandal în Orientul Mijlociu, se aruncă semințe de vrajbă, se seamănă ură și, fără discuție, se va secera moarte, mai bine spus, Moartea va secera ceea ce seamănă oamenii. Învrăjbire religioasă zic unii, două popoare pe un pământ/țară zic alții, interese ascunse, șușotesc destui public ori pe la colțuri. Oricare ar fi motivul, un lucru e clar, mor oameni nevinovați, pe lângă vinovați, desigur, căci „cine ridică sabia, de sabie va pieri.”  Să nu mai fie bună sămânța Semănătorului, să nu mai fie bun cuvântul lui Dumnezeu? Cu siguranță că este, ogorul e stricat, căci mulți aud cuvântul și trec nepăsători, e dreptul lor, alegerea lor, e poteca pe care și-o creează, asta e, acolo nici nu mai răsare ceva, totul e călcat în picioare și ciugulit de păsările cerului.  Unii aud, cade sămânța, doar că se usucă, apar interesele, răsare ceva, declarativ, toată lumea dorește pace, faptic, toată lumea adună arme, se alege praful de tot ce a răsărit, totul se usucă. Mai sunt ceilalți, care se încăpățânează să meargă la două capete, se dezvoltă în paralel cu răul, cu buruianul, numai că finalul e previzibil, e prea plăpândă voința, rodul e compromis, sufocarea e iminentă, sucombarea e finalul, și e firesc, sămânța bună nu poate rodi în ogorul celor care doresc să se îmbogățească pe spinarea unor semeni secerați într-un război, altul pe planetă, din care nu va câștiga niciodată populația liniștită.

Ogorul cel bun, cel care rodește însutit, pe el l-am lăsat la final. Repet, țăranul știe foarte bine câtă muncă e să scoți un loc/teren la lumină, să fie bine drenat, bine arat, fără buruieni, fără pietre, numai bun de însămânțat pentru roadă cu folos. Oamenii buni, cei care și-au văzut mereu de treabă, cei care „au avut urechi de auzit” la vremea cuvenită, nu au pierdut niciodată totul, din rodirea lor s-au înfruptat mereu toate celelalte categorii, cei care n-au fost chibzuiți să-și folosească puterea și știința în a rodi frumos, distrugând într-o clipă ceea ce alții au lucrat într-o viață.

Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”

Oamenii nu vor învăța nimic nici de data asta, ceea ce le intră pe o ureche, le iese pe alta, degeaba învățătură, degeaba sămânță bună, dacă ogorul e transformat în potecă, dacă primitorul rămâne de piatră, dacă rămâne încurcat  în hățișul unor interese proprii. Lumea, într-o formă sau alta, va merge mai departe. Pe la colțuri de stradă, de ce nu, pe la răspântii de lume, se vor ivi mereu vânzătorii ambulanți, cei care, pe bani puțini, vor vinde semințele unor iluzii despre pace, despre bunăstare, despre egalitate, fără a menționa că primitorii nu vor avea unde să le cultive, ogorul lumii fiind deja brăzdat de arzătoarea dorință a unora de a stăpâni ceea ce la un moment dat vor lăsa în urmă, o lume ce nu le aparține, semințele minciunii devenind focul cu care se joacă cei care nu știu cât vor arde cândva.

Semințe, băieți, semințe bune, semințe prăjite avem!”

sâmbătă, 30 septembrie 2023

IUBIRE OTRĂVITĂ

 


Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Simplu, nu? Simplu de spus, aproape imposibil de înfăptuit, chiar dacă, să fim sinceri, dacă s-ar putea înfăptui așa ceva, lumea întreagă n-ar mai avea nevoie de legi, n-ar mai fi nevoie de camere de luat vederi, n-ar mai exista suspiciuni, n-ar mai fi praguri de netrecut și punți frânte între oameni și, mai mult ca sigur, apropierea de Dumnezeu ar fi atât de mare încât raiul ar putea deveni palpabil.

Este iubirea, dusă la cea mai înaltă trăire, o utopie, ori poate o otravă? Adică să nu fie posibilă iubirea vrăjmașilor aidoma iubirii de sine și iertarea să nu poată fi dusă până la final, adică până la uitarea definitivă? Întreb și eu, nu ca unul plin de virtuți, ci ca unul care, ca  și voi, se află pe drumul vieții întrebând și oferind răspunsuri.

Această poruncă divină pare a fi un zid de netrecut, dar nu zice nimeni să escaladezi imensitatea iubirii lui Dumnezeu, e de ajuns să-ți faci o poartă prin ea, să poți intra și ieși, să-i tragi pe alții dincolo, spre spațiul în care, într-o formă sau alta, și-ar dori tot omul să ajungă. Cum? N-am eu răspunsul, dar câteva îndemnuri le dă apostolul Pavel, el zice că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Vasăzică, în afara oricărei legi pământești ori dincolo de spațiul în care, poate, anumite cutume dogmatice te-ar îngrădi, poți încerca să iubești, să te bucuri și să-i bucuri pe alții, să fii iubitor de pace, îndelung răbdător, bun, blând, înfrânat, curat și făcător de bine și, făcând acestea, nicio osândă nu poți primi, chiar dacă, e posibil ca unii să-ți poarte ură tocmai pentru că poți împlini toate fără a supăra pe nimeni.

Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”

Cât de corect cât de curat e spus! În fapt, nu poți forța pe nimeni să iubească pe cineva și nu poți fi obligat să iubești pe cineva, în acest spațiu se descoperă cu adevărat libertatea omului, căci libertatea se desăvârșite, mai  bine spus se limpezește în iubire, un om care nu poate iubi, un om care urăște, nu va fi un om liber niciodată, ci doar robit, posedat de propriile angoase și răzbunări neîmplinite. Degeaba împlinești porunca cu cei apropiați ție, nu are nicio valoare înaintea Cerului, nu contează nici înaintea oamenilor, e doar un schimb ori o plată pentru un serviciu oarecare, bun ești când îl poți iubi pe cel ce pe drept te trage de mânecă când greșești, pe cel care-ți înfruntă aroganța ori pe cel care se roagă pentru binele tău atunci când îl prigonești.

Coborând un pic cu picioarele pe pământ, la creștinul ce se străduiește să împlinească cele scrise, litera, uitând de cele ale duhului, musai să înțelegem într-o zi că dacă nu poți posti, poți uita cele rele; dacă nu poți sta mult la rugăciune, încearcă să ierți mai mult; dacă nu poți face multă milostenie, încearcă să iubești mai curat, degeaba genunchi zdreliți dacă inima rămâne de piatră, degeaba post trâmbițat dacă mintea e tulbure, degeaba cuvinte frumoase dacă sufletul e sluțit de răutate.

M-au tot întrebat oamenii de-a lungul anilor cum să facă să uite, să ierte și să iubească. Le spun mereu: „ce ar face Hristos în locul tău?” Oamenilor nu le convine răspunsul, e incomod, fiindcă Hristos ar ierta, ar uita și ar iubi cu aceeași dăruire de care a dat dovadă când a ales să se jertfească pentru noi, în fapt, cea mai curată dovadă de iubirea, când cineva își dă viața pentru prietenul său.  

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celor de lângă tine.

Cât trăiești, te perpelești în focul ispitelor, rabzi valurile necazurilor, abia poți duce bolovanii  încercărilor, bâjbâind la fiecare pas în lumina puținei credințe și, la final, îți dai seama că ai fost otrăvit cu iubirea, că ai agonizat o viață fără a realiza că această agonie tot cu iubirea putea fi vindecată, căci iubirea nu doar se primește,  ci se și oferă, altfel, neîmpărtășită, rămâne asemenea unui far stins în negura timpului, căci  numai iubind poți fi un fiu al Luminii, numai atunci poți face lumii ceea ce ți-ai dori ca lumea să îți facă.

sâmbătă, 23 septembrie 2023

PESCUIREA MINUNATĂ

 


Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o lăsase în urmă Argeșul în fosta albie, înainte de a fi mutat un pic mai departe de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară, după ploile bogate, apa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream  spectacolul creșterii, ci și bogăția de după retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.

N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit, mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil „pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes.  Contează ustensilele, dar mai mare-i pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe, după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută (nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe, trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la cubulețele de brânză ori râmele de bălegar (astea necomestibile), încercam orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.

M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de pescuit.  Nu prinseseră nimic, Petru mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce. Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și apostolilor să asculte  sfatul de a mâna mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos  (omenește vorbind) poate nu pescuise niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.

Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață, când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea  noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei noastre.

Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia, Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici. 

Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele, așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi, trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția cerurilor.

Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață, cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui iubire.

Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.

N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.

sâmbătă, 5 august 2023

CU ARAMA PE FAȚĂ

 



 

Sunt foarte mulți cei care se tem de clovni, nu doar copiii se tem, ci și unii dintre adulți, un paradox, dacă te gândești că un clovn are menirea să înveselească pe cei din jur, nu să inspire teamă. Evident, totul pleacă de la mască, nu prea poți avea încredere într-un om cu mască pe față, nici măcar atunci când el se dă a fi cel care îți dorește binele. Trăim vremurile în care nu mai poți avea încredere nici în cei ce nu poartă măști vizibile, darămite în cei care, sub protecția măștii, sub zâmbetul turnat în material, nevăzut, rânjesc ori se încruntă fără nicio sfială.

Fața, chipul, reprezintă cea mai vizibilă parte a corpului uman, fiind cea care, prin părțile ei constitutive, prin așezarea elementelor (definite de biologie)  într-o anumită ordine și armonie, definesc o persoană în cele mai profunde și expresive momente. Mai sunt și animale care au față, seamănă enorm între ele, dar ca omul, să semene și totodată să se distingă atât de vizibil, nu există, pe fața omului distingându-se fără probleme, deseori, și aspecte individuale, intrinseci, până la însușiri ce țin de parte morală, temperamentală ori chiar psihologică.  Una peste alta, mai ales pentru cei care au memorie vizuală, un chip văzut odată nu poate fi uitat o viață, chiar dacă pe urmă vezi mii și mii de chipuri. Fiecare om e unic în felul său, chiar și gemenii așa-zis perfecți, fiind diferiți. Și dacă vorbim de chip, să nu-l confundăm cu chipul divin dăruit omului, care se referă la altceva, teologic spus, la rațiune, voință și simțire, în mod normal îndreptate spre Dumnezeu, dar la fel de corect și cu extindere către cei din jur.

Fețele se schimbă, biologic așa este firesc, trecerea prin timp își spune cuvântul și schimbările, chiar dacă nu le sesizăm în oglindă zi de zi, se observă fără probleme an de an. Problema este atunci când nu se schimbă doar fața (tot organismul), fizic vorbind, ci și fața omului, ceea ce-l definește ca trăire în raport cu sine și ceilalți, de ce nu, cu Dumnezeu. Într-o viață oamenii schimbă multe, unii schimbă casele, alții mașinile, unii își schimbă stilul de viață  (în rău sau bine), alții încearcă să-și schimbe sexul, destui care și-ar dori schimba părinții, dar asta nu se poate, nu mai zic de cei care își schimbă credința, crezul, încercând să-l păcălească pe Dumnezeu doar cu schimbarea de fațadă, câți oare nu schimbă placa după bunul plac, mai nimeni, din păcate, nu se schimbă radical, din interior, schimbând, precum lupii, doar părul, rămânând cu năravurile neschimbate, poate doar ascunse sub măștile de clovni atunci când avem interese în raport cu ceilalți.

Schimbările în bine ne înalță, oamenii care sunt împăcați cu sine, verticali și deschiși la urcuș, sunt mereu pozitivi. A fi vertical nu înseamnă neapărat a sta în picioare, drept, un om care îngenunchează poate fi mult mai vertical în rugăciunea sa decât unul care, stând drept, vede lucrurile distorsionat. Nu vreau să intru pe terenul minat al schimbărilor faciale prin diverse  intervenții non-medicale, nu e cazul să mă refer la filtre virtuale ori fardări de orice fel, deja aspectul fizic nu mai e o problemă, lumea suferă din cauza celor care se întâmplă în spatele fețelor intens prelucrate.

Pe Tabor am fost de vreo trei ori, recunosc, nu m-am schimbat (în mai bine) atât cât mi-ar fi plăcut, mai am mult de lucru la ceea ce mi-ar plăcea să prezint la judecată, dar urcând Taborul nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce au văzut cei cinci martori (apostolii Petru, Iacov și Ioan, alături de Moise și Ilie), adică lumina cea neapropiată a slavei dumnezeiești, feerica strălucire care nu orbește, ci luminează, deschide ochii simțirii spre înțelegerea unor taine pe care omul, în toată istoria sa, nu le-a putut descifra decât parțial, fie în urma unor divine descoperiri, fie în mii de ani de studii ce nu se vor termina curând.

Nu e cazul să ridicăm pe omul îndreptat, schimbat, la cinstea de a fi așezat în vreo mandorlă de slavă, dar e momentul ca oamenii buni să fie mult mai apreciați într-o lume în care totul se mișcă de fațadă, încă mai este timp ca cei cu două fețe să fie puși alături de cei care au ajuns să-și dea arama pe față, lângă clovnii care degeaba mai fac giumbușlucuri, lângă cei care ar fi în stare să-și mituiască propria oglindă pentru a arăta un adevăr îmbrăcat în  minciună. Și ar mai fi ceva, pentru cei care spun că e prea multă lumină, când trăiești doar în întunericul, în bezna în care te vezi doar pe tine, n-ai cum să înțelegi ce înseamnă Tabor, că e locul în care urci pe pantele abrupte ale existenței, că unii ajung sus și se schimbă, că alții, prea grăbiți, se răstoarnă cu fața în jos, căutând tot spre bezna proprie în loc să privească spre înălțimile care cu adevărat le-ar da nu doar strălucirea unui chip cald și blând, ci și sens chipului divin pe care-l poartă.

sâmbătă, 15 iulie 2023

PRIETENUL ANEVOIE SE CUNOAȘTE

 


În secolul în care like-ul și emoticonul sunt adevărate pârghii de legătură între oameni, sau poate nu; în era în care filtrele devin, zice-se, posibilități de susținere morală celor cărora nu le (mai) place cum arată și caută cu tot dinadinsul să semene cu idolii lor, mult prea mediatizatele VIP-uri, a căror viață, să fim sinceri, nu cred că e chiar șablonul ideal de urmat, chiar dacă, fiecare, având libertate de alegere, insistă ori abdică de la acest sentiment la un moment dat, în această lume în care prieteniile se numără online, prin mii, zeci de mii și milioane de urmăritori, cei mai mulți oameni, inclusiv cei care-s pe toate paginile, tot aproape singuri sunt, tot singuri vor muri, acel RIP și „nu te vom uita niciodată” devenind doar sloganuri pentru câștigat inimioare neînsuflețite.

Într-o pericopă evanghelică, cunoscută multora, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului.  Hristos, văzând credinţa lor, i-a spus slăbănogului: „iertate-ţi sunt păcatele”, primind, desigur, și vindecarea. Vorbind despre prietenii, suntem conștienți, mi-ar plăcea să cred că suntem conștienți că, cei mai mulți au prieteni doar când le este bine, când sunt sănătoși, adică până când nu le mai este bine, când devin săraci ori, și mai rău, bolnavi, când prietenii dispar încet, încet, fiecare cu scuzele sale, devenind străini de trecutul frumos al unor timpuri ce păreau de neuitat, viitorii îndoliați, sincer zic ei, care nu pot ajunge la înmormântare fiindcă „din păcate a intervenit ceva urgent”, postând lacrimogen despre câtă dragoste a trecut prin inima lor cândva, până a se depune pe artere colesterolul cel rău al nesimțirii. 

Într-o altă pericopă, un superior, sutaș, depășit de posibilitatea de a-și ajuta sluga, ordonanța, soldatul credincios ce-i era la fel de aproape ca umbra, cheamă în ajutor pe Dumnezeu, pe Cel pe care, în persoana lui Hristos, nu-L poate chema acasă ,știindu-se păcătos, doar Îl roagă să aducă sănătate, izbăvire celui care, deși îi este inferior ca grad, îl simte ca pe prietenul său, pe el, omul de încredere, aflat pe patul morții. Probabil că alții, de superiori zic, l-ar fi dat afară cu un șut în dos spre a-l înlocui cu alt împlinitor de porunci. 

Așadar, într-un text vedem bolnavul e vindecat datorită credinței prietenilor săi, credința și, de ce nu, credincioșia cu care l-au purtat, cred, nu doar până la picioarele lui Hristos, ci și înaintea doctorilor vremii, cei care, cu siguranță, au încercat să facă tot ce au putut pentru a-l pune pe picioare pe slăbănogitul ce nu a fost șters din lista scurtă a celor ce i-au fost mereu aproape. În celălalt text vedem puterea ascultării, biruința ascultării, cele care au înmuiat inima sutașului care a făcut tot posibilul să-și vadă sluga vindecată. Așadar, să mai vorbim de a vizita pe cel bolnav, de a deveni empatici și în viața reală, nu doar în fața ecranelor, de a dona sânge ori de a-l duce pe cel bolnav, dacă cere (și bine ar fi să facă asta) și la Sfânta Liturghie, să fie în comuniune și comunitate? Cer prea mult, știu, de aceea, să ne gândim că suntem în listele multora, că avem pe alții în listă și, fără discuție, între noi există butonul unfollow, cel care ne ține aproape doar când avem interes, căci în restul timpului suntem departe unii de alții, departe de normalitate, de unitatea în credință și de încredințarea că prietenia nu este instrumentul prin care, cu ajutorul celorlalți, să ne rezolvăm treburile când ne place, ci este puntea de legătură între sufletele și mințile ce rezonează pe același portativ, pe intervalele în care regăsim și note de tristețe, și note de bucurie.

A avea prieteni de conjunctură, adică lingușitori, deschiși la clevetire ori fără niciun scrupul de a se gudura pe lângă cineva doar pentru niște bani, poziții, funcții ori influență, a avea astfel de prieteni e doar o înșelăciune, vor fi primii care te vor vinde, care te vor lăsa să zaci în suferință ori să mori cu zile, cei care, fără să clipească, nu doar că vor depune mărturie împotriva ta, ba chiar vor găsi și alte argumente cu care să te înfunde, firește, doar pentru că li se promite de la alți viitori (aparent) prieteni alte beneficii.

Din nou îmi vin în  minte cuvintele Scripturii, „văzând credința lor” ori, al fel de bine: „nici în Israel nu am găsit atâta credință” din nou îmi aduc aminte că cei care strigau osanale, acum două milenii, celui pe care-L numeau Mântuitor, au strigat la câteva zile cuvinte de acuzare, spre răstignirea unui nevinovat și, odată cu El, ceea ce a însemnat prietenia,  a Lui vindecătoare, a lor, acuzatoare.

Retoric întreb, câți prieteni aveți cu adevărat? Câți prieteni ați putea suna la orice oră, indiferent de conjunctură, care să fie alături de voi la o mare încercare? Câți prieteni aveți care ar sta alături de voi, de ce nu, două ceasuri la rugăciune, căci, să fim serioși, măcar cei care ne declarăm credincioși, în cele din urmă tot la picioarele lui Dumnezeu vom ajunge.

Prietenul adevărat, să fim sinceri, anevoie se cunoaște, la nevoie se arată, în rest, suntem doar distribuitorii unor emoticoane care, deși la prima vedere denotă o prietenie de nezdruncinat, nu-s decât rutinata activitate virtuală prin care ne arătăm trecerea prin pagina unor prieteni, superficiala prezență în viața celor care ne răspund la fel de amical la interacțiuni, căci mulțumim doar unora și le urăm doar altora, pe ceilalți îi băgăm în categoria „tuturor”, adică a celor care din cauza/datorita mulțimii mesajelor, nu le putem răspunde, cei care nu prezintă importanță fiindcă nu au funcții, putere ori notorietate.

Nu degeaba spune Solomon, înțeleptul că „săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr”, fiindcă nu e nimic nou sub soare și, mai nou, contează doar numărul prietenilor și al urmăritorilor, nu și calitatea lor.

vineri, 7 iulie 2023

AL NAIBII RĂU, DRACUL

 


Între angelicele închipuiri ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință  și, la fel de bine,  smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.

Dracii, în cea mai simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful, cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor, poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și, făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe drumul vieții.

Spun unii părinți că temnița cea mai  de temut nu e cea în care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine, exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.

Gardienii nevăzuți ai momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe, ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor deja mutați de  aici, ținând departe pe oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și necredința.

Mă gândeam zilele trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material. Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu, ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți, fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții, în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.

Chinuirea vine înainte de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.

Părinte”, mi-a zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”.  N-am contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că deja ai atins cerul.

Al naibii de greu, cum ar zice unii.

sâmbătă, 17 iunie 2023

DIN GURA PĂMÂNTULUI SPRE POARTA CERULUI

 


Copil fiind, într-o vară, la începutul treieratului, am rămas surprins de gestul unui om simplu de la țară, în combina ori tractorul căruia mai urcam noi, copiii, pentru a pune întrebări despre toate manetele, butoanele ori sculele aflate în cabină.

Înainte de a urca în combina ce trebuia să dea piept cu lanul de grâu, și-a făcut o cruce mare, a îngenunchiat și a sărutat pământul, apoi o altă sfântă cruce și la treabă. Eram surprins, da, știam că te închini la biserică și-acasă, nu în mijlocul câmpului. „Taică”, mi-a zis, „pământul ăsta al nostru e sfânt, e sânge în el la tot pasul, n-are gură să spună, dar tot ce prinde rădăcină în el și rodește, din sângele celor care au murit pentru el se adapă”.

N-am înțeles nimic atunci, nici n-aș fi avut cum, eram de-o șchioapă, abia intrasem pe băncile școlii. Mai târziu am înțeles și, acum, firește, mă cutremură acest sentiment, că pământul românesc a fost apărat cu sângele înaintașilor ce au luptat cu toți ce ce veneau peste noi, indiferent de punctul cardinal din care veneau, a fost scăldat în lacrimile celor rămași acasă și sfințit de sângele celor care, în lucrarea credinței, au rodit în sfințenie, mușcând în săraca lor avuție din îmbelșugata veșnicie.

Poporul român are sfinți desculți, zdrențele lor fiind transformate în veșminte de lumină, colibele ori peșterile lor de-aici fiind acum, dincolo, locaș de conviețuire în lumina lină a Sfintei Treimi. Avem sfinți erudiți, slovele lor au dat glas limbii române în timpurile în care ni se impuneau limbile occidentului ori ale răsăritului, datorită lor Sfânta Liturghie s-a cântat în graiul românesc peste veacuri. Avem mucenici, toți unul și unul, „de la vlădică până la opincă”, țărani cu școala vieții și domnitori cu viață școlită, copii și bătrâni, femei și bărbați, trecuți prin foc și sabie, dând răspuns asupritorilor în fața ghilotinei, din același loc, răspunzând lui Hristos, Cel care,  pe capetele stropite de sângele muceniciei, din iubire,  le-a așezat cununile sfințeniei, ca răspuns la cele scrise de Apocalipsă celor care strigau de sub jertfelnic: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Căci, da, numărul mucenicilor nu s-a terminat, iar timpurile ce vor veni, grele și foarte grele, vor umple lăcașurile cerești de mărturisitori ai adevărului ce din Adevăr izvorăște. Avem drepți și cuvioși, rugători, fiecare dintre ei, cei care au primit sfințenia pentru modestia vieții lor și pentru smerenia trăirii lor, blânzii fericiți ai timpurilor în care strâmtorarea nu i-a abătut de la viața lor curată. Avem trăitorii, moșii și strămoșii noștri, bunicii noștri, cei care în simplitate, cu mult și puțin, au încercat să crească curat și curați, dedicați și cu respect, în credință și dragoste.

E plin pământul românesc de sfinți, cunoscuți și necunoscuți, trăitori în zorii creștinismului ori de-a lungul secolelor până azi, pilda lor, fiind, pentru cei care vor să le urmeze măcar o parte din viața plină de credință, un hrisov ce nu poate fi șters de trecerea timpului, fiind actualizat mereu cu numele celor care se adaugă în ceata celor încununați cu lumina veșniciei.

Da, Duminica a 2-a după Rusalii despre este vorba, despre sfinții români, despre cei care și-au lăsat amprenta în istorie prin pilda vieții, au îngrășat pământul prin sângele plin de viață și au îmbogățit cămările neamului românesc din sălașul Cerului.

Nu știu câți dintre noi sărutăm pământul cu închinare când plecăm la muncă, dar cu siguranță, măcar uneori, să ne aducem aminte că aproape la tot pasul, pe unde noi călcăm, au călcat sfinți și că, zdrențele celor desculți, alături de mitrele slujitorilor și coroanele domnitorilor s-au transformat, prin credință, în cununi de lumină, darul lui Dumnezeu pentru cei vrednici.

Chiar, „de-ar avea pământul gură să spună”... .

 

luni, 22 mai 2023

UN CAL PUTERE

 


Într-o lume din ce în mai robotizată, în timpurile în care calul devine doar un animal de poveste, întâlnit rareori pe câte un drum lăturalnic ori, când ți-e lumea mai dragă, în trafic, blocând rândurile de mașini mânate de cai putere, în această lume, chiar și uneltele din gospodăriile noastre, multe dintre ele,  pentru caii lor putere le folosim.

În urmă cu mai bine de patru decenii, pe când caii încă se mai potcoveau ca-n vechime, nu precum puricele din poveste,  cu 99 oca de fier, dar cu potcoave înroșite-n dogoarea focului întețit de foale, în vremea aceea zic, când noi, copiii, adunam potcoavele de prin colbul ulițelor spre a le arunca apoi, pe spate, crezând că ne vor aduce noroc, pe-atunci zic, calul putere nu avea explicație doar în cărțile de fizică, academic, ci și pe malul șanțului, în formule greu de înțeles pentru țâncii ce se strângeau grămadă pe lângă bărbații ce se întorceau osteniți de la CAP, la cârciumă, să-și facă poftă de mâncare cu vreo tărie. Căci pe-atunci, zic asta pentru cei mai tineri, caii și căruțele erau pe drum la orice oră, bicele șfichiuiau aerul și zăbalele/strunele erau la mare căutare pentru caii nărăvași.

Discuțiile, inevitabile de altfel, porneau mereu polemici fără de sfârșit, mereu două tabere, aceleași contraziceri. Care cal e mai bun? Mârțoaga ascultătoare ce nu trage decât căruța goală ori nărăvașul greu de strunit care trage totul? Gloaba care se lasă periată ori buiacul pe care abia pui mâna? Ori, mai ziceau cei pățiți că, la ce bun să ai cal dacă mergi pe lângă el ori, avându-l,  tot tu împingi la căruță. Noi, copiii, ne prăpădeam de râs, dar totul e cu socoteală, căci acum, mare, gândind că nu am spor cu utilajul meu ce are destui cai putere pentru treaba ce o face, am venit la vorba celor bătrâni, împingând, spre a ajuta, mârțoagele putere ale mașinăriei, căci caii putere, uneori, sunt doar pe etichetă, iar vina o poartă cel ce face achiziția, stăpânul, că nu alege decât firma, fără a căuta la dinți, cum făceau geambașii cândva.  Și-apoi, am găsit și-n Scriptură, tot acum, mare, cum că unii cai așa sunt de apreciați încât stăpânii lor le fac toată treaba. Iată: „am mai luat seama la încă un rău de sub soare, ca o greşeală care porneşte de la stăpânitor:  nebunul este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos. Am văzut robi călări pe cai şi căpetenii mergând ca robii pe jos. Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe.” Ecclesiastul 10, 5-8.

Să mai vorbim despre caii din poveste, năzdrăvanii de se hrăneau cu jar și zburau peste norii cerului? Departe de adevăr, azi nu găsești unul să tragă o brazdă sănătoasă, să „meargă singur” printre rânduri „dansând” la comenzile ce vin dinspre hățurile celui care ține biciul nu pentru a lovi, ci doar ca aduce aminte a faptului că neascultarea, ieșirea din rând, strică toată recolta.

Trăim timpurile în care calul putere a rămas doar formula care să determine forța cu care o greutate (75 kg), împotriva forței gravitaționale, este ridicată de la sol într-o secundă, căci astăzi, chiar dacă oferta este generoasă, în sute de CP, a scăzut calitatea celor care au hățurile, a celor care n-ar mai pune umărul să scoată mârțoaga din încurcătură și nici să strunească nărăvașul din smucitură. Azi e simplu, schimbi calul, dacă se dovedește gloabă o dai repede pe lucru de nimic, dacă-i nărăvaș, nu-l îmblânzești, îl dai spre sacrificare. 

Dincolo de caii putere, de forța mașinilor ori chiar a nobilului animal pomenit, rămâne omul. Nu avem definiție pentru „om putere”, dar trebuie să conștientizăm că puterea unui om este limitată, fizic vorbind, nelimitată în gândire, ca potență, desigur, iar în trăire și voință poate fi accelerată în funcție de cât de mult i se dă libertate în lucrare, având deasupra doar biciul conștiinței, struna cumpătării și hățurile echilibrului.

Trageți cât puteți acolo unde sunteți și lucrați în bucurie acolo unde vă este ascultarea fără a vă păsa că alții pot mai mult, în definitiv, sincer, nu știm niciunul ce sarcini grele poartă ceilalți, chiar dacă uneori ni se pare că-i căruța goală.


vineri, 19 mai 2023

VREAU SĂ MĂ VĂD!



 De câte ori clipim într-o zi? Presupun că de sute ori chiar mii de ori, în definitiv e doar un act fizic voluntar ori involuntar menit să cureţe ochiul de mizeriile vizibile ori micrometrice ce pot dăuna vederii. Medical vorbind, vederea este funcţia  prin care imaginile captate de către ochi sunt transmise pe căile optice (celule retiniene şi ganglionare, nerv optic, chiasma optică) la creier.  De câte ori în viaţa noastră, trezindu-ne din somn, am deschis ochii şi am încercat să ne privim în oglindă, fără să ne gândim că, deși noi ne cunoaștem, bine cei din jur ne percep altfel?

Doamne, vreau să văd! Acestea sunt cuvintele orbului vindecat de Hristos. El a fost vindecat de orbire prin tina (noroiul) făcută din pământ. Şi cum altfel, din moment ce pământ suntem după trup, pământul a plinit/vindecat pământul și apa Siloamului a spălat întinăciunea.  Orbul a vrut să vadă, căci orb se născuse, iar hrana sa era mila celorlalți. A vrut să vadă ceea ce doar simțise, a vrut să vadă cele pe care le-a mirosit şi gustat. Orbul a vrut să se vadă pe sine. Putea spune   „Doamne vreau să mă văd”, dar pe sine se știa bine, nu văzuse restul creației, ceea ce era în jurul său. 

Cum se vede omul pe sine? Cum ne vedem noi pe noi înşine? Avem în privirea noastră, cea către noi îndreptată, liniştea smereniei și a păcii interioare? Întrebări retorice, căci fiecare  se priveşte pe sine cu admiraţie, cu îngăduinţă iar uneori chiar cu mândrie.
Aşadar, mă privesc eu pe mine însumi fără amnezia indusă de fardarea viclenei mândrii? Mă privesc lipsit de încătuşarea obroacelor concentrate pe pleoapele slăbite şi incapabile de a vedea adevărul? Cu siguranţă,  de cele mai multe ori, nu. De cele mai multe ori, cu ochii deschişi, larg deschişi, nu vedem decât ceea ce ne place să vedem, nu vedem decât  lucrurile  ce ne aduc satisfacţie, pe ceilalți tratându-i cu indiferență iar lucrurile, după felul lor, fără importanță..

Ori, deseori, privindu-ne, dacă nu ne vedem cine suntem cu adevărat, cum putem privi cu adevărat pe cei din jur? Ştiu, se mai întâmplă uneori ca, scârbiţi fiind de gândurile ori faptele noastre, să nu ne placă de ceea ce vedem în oglindă, iar în oglinda conştiinţei cu atât mai puţin, că e neştearsă şi nu arată adevărul clar.

Așadar, dacă pe noi nu ne vedem decât cum ne place, dacă pe cei din jur îi vedem aşa cum ne convine, Il mai putem vedea pe Dumnezeu? Când suntem în bezna orbirii definitive şi simţim că nu avem scăpare, strigăm: vreau să văd. Când suntem luminaţi doar de autosuficienţă, suntem, de fapt,  orbi sufleteşte, mulţumiţi doar că cele pe care le cerșim de la viață  ni se dau tocmai pentru faptul că-n mândria noastră nu vedem adevărul și măsura lucrurilor. 
 
Voi, sincer,  vedeţi? Că eu, unul, sunt orb uneori. De aceea strig: Doamne, vreau să (mă) văd!

duminică, 16 aprilie 2023

GÂNDURI DIN LUMINĂ

 


Gândesc, acum, matur, că raportându-ne la trăirile noastre sufletești și, implicit la prezența  noastră în biserică, că nu există o perioadă mai plină de bucurie decât aceasta, pascală, iar mărturia mea poate fi întărită de mulți, căci nu cred să fi existat copil care, la vremea sa, să nu fi așteptat nerăbdător deniile și învierea, cântatul Prohodului ori ciocnitul ouălor roșii, fiecare dintre aceste acțiuni, împărtășite cu alții, de fiecare dată în ocrotirea divină a timpului ce se sfințește în rugăciune. Și, să nu avem dubii, acesta nu-i un lucru valabil doar pentru copii, ci și pentru mulți dintre cei mari, socotind, firește, după numărul mare al celor care și-au rupt din tumultul cotidian pentru a fi împreună în rugăciune, comuniune și bucurie la sfintele slujbe.

Trăim timpuri inestetice, omenirea tot adună cicatrici pe fața-i și așa brăzdată de greșelile unui trecut încă neclarificat, cu decizii ambigue și arbitrare. Cu toate acestea, chiar și aceste timpuri, duc cu ele sensibile redescoperiri ale binelui, precum momente de regăsire a sinelui pe drumurile care, fie sunt la fel de grele ca Drumul Crucii, fie aidoma linelor zboruri în care vulturii își regăsesc echilibrul în liniile văzduhului.

Mărturisirile ascultate în ultima perioadă mi-au arătat încă odată faptul că noi, deși trăim în lumea ce se tot transformă încet, încet într-o golgotă mereu pregătită pentru răstigniri publice, deși avem printre noi tâlhari de suflete și, deopotrivă, gardieni plătiți pentru a distorsiona adevărul, putem transforma interiorul, adâncul sufletului, într-o permanentă înviere. Altfel, oarecum firesc, să ne fie frică de întuneric e omenește, de cel dinafară zic, dar să nu ajungem în trista situație de a ne fi frică de propria lumină, pentru că în viață, dacă nu arzi, nu luminezi pe nimeni. În acest sens, m-am bucurat din suflet să văd că cei pe care i-am botezat cu ani de zile în urmă,  copiii și tinerii ce au crescut și sub ochii mei, au devenit oameni în toată firea, responsabili, discuțiile cu ei devenind adevărate lecții de învățare din ambele părți, semn că cele predate cândva, rodesc prin timp mult mai frumos decât aș fi gândit vreodată.

Învierea a fost de fiecare dată o încercare, nici după aproape trei decenii de slujire nu pot stăpâni emoțiile ce apar înainte de a deschide ușile bisericii pentru a da lumină sutelor și sutelor de oameni care așteaptă afară strigarea binecunoscută. Nu din pricina rânduielii liturgice am emoții, ci pentru că în taina nopții redescopăr chipuri pe care le văd aproape zilnic, chipuri pe care le văd rar și, cu bucurie, chipuri noi, oameni care vin prima oară la noi, chemați, mai mult ca siguri, de oamenii cărora le-a priit lumina cuvântului semănat în slujirea noastră.

Am lăsat spre final bucuria de a fi între zeci de copii care, însoțiți de părinți și bunici, au participat la minunatul concurs pascal, cel de ciocnit ouă. Entuziasmul lor, emoțiile lor, dorința de a câștiga, de ce nu, ochii celor care stătea să plângă pentru că nu s-au calificat, fiecare dintre aceste stări poarte în ele o umbră de  și din lumină. Au câștigat toți, și nu de premii zic, ci de spiritul combativ de care au dat dovadă, de bucuria pe care au revărsat-o în biserică, de felul în care au știut să ne transmită nouă, celor mari, mesajul învierii, fiindcă primăvara vieții rămâne anotimpul în care nu se veștejesc niciodată sentimentele și dorințele.

Peste toate, ca să nu plictisesc, rămâne ideea despre care vorbeam mai sus, încadrată, desigur, în mesajul hristic, imperativul ce îndeamnă la bucurie. Noi trebuie să avem mereu învierea, lumina, în adâncului sufletului nostru. Indiferent cât de multe ar fi încercările și ispitele, cu sinceritate, ar trebui să ne bucurăm de micile momente de împlinire, să vedem mai mult partea plină a paharului, chiar atunci când în el sunt doar stropi de bucurie, nu doar întregul la care ne gândim mereu.

Învierea rămâne starea în care ne-am dori să ne găsească moartea și lucrarea în care trebuie să ne trăim viața. E ușor să primești lumina, e mai greu s-o păstrezi și, fără discuție să o dai mai departe celor care au rămas neluminați în bezna unor simpliste trăiri.

Nu sunt cel mai bun om în transmiterea luminii, nici cel mai luminat slujitor în purtarea ei, dar și așa, în neajunsurile mele, vă doresc tuturor să fiți purtători de lumină și bucurie, lipsiți de teamă și neajunsuri, mărturisitori ai unei învieri  în care să ne găsim locul nu doar aici, în efemera viețuire cât și dincolo de ea, în mult dorita veșnicie.

Hristos a înviat!  

luni, 16 ianuarie 2023

A FI SAU A AVEA? ASTA-I ÎNTREBAREA!



Trec deseori prin cimitir, pe timpul verii aproape zi de zi, iarna un pic mai rar. Vara merg fie să erbicidez, fie să mai torn vreo alee ori să mai montez câțiva metri de gard, administrativ vorbind, căci, la diferitele slujbe specifice locului, merg ori de câte ori e nevoie. De fapt, doream să spun despre momentele în care doar merg acolo, de clipele în care îmi iau bicicleta și, pe poteca (scurtătura) dinspre cimitir, mă strecor pe sub crengile copacilor ce stau aplecate peste garduri spre locul în care crucile, așezate precum niște soldați mereu pregătiți de luptă, străjuiesc  mormintele celor ce la un moment dat au pierdut lupta cu verbele a avea și a fi, cel puțin pentru modul în care ele defineau, cândva, o stare de fapt, una palpabilă.

A avea, în clipa de față, într-un mileniu III în care ai zice că omenirea este la cel mai înalt nivel de cunoaștere, rămâne, din nefericire, verbul care domină planeta și, mai mult decât atât, dictează, subliminal, într-un procentaj amețitor, de la vlădică până la opincă, în mai toate hotărârile luate de oameni pe termen scurt, mediu și lung, în orice domeniu.

A avea, a poseda, a deține, în primă fază, reprezintă dorința omului de stabilitate, pentru ca mai apoi, aparent pentru supraviețuire, instinctul de a avea și mai mult, cât mai mult, anulează practic dorința de a fi. De altfel, a avea fără a da, fără a dărui, inhibă bucuria de a împărtăși, șterge posibilitatea sacrificiului și sigilează perspectiva înnobilării sufletești, a trăirii efective în care verbul a fi este liber, este necondiționat de vreun complement de mod, de timp ori de loc.

A avea, în anumite forme, capătă valențe nebănuit de periculoase, fiindcă și dorința de a avea putere cât mai mare, inclusiv de decizie, duce la dictatură, la anularea recunoașterii de sine și  la lipsa empatiei.

Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decât să împarţi prada cu cei mândri”.

Așadar, n-o spun eu asta, înțeleptul Solomon o spune de vreo câteva milenii, deci, nimic nou sub soare. Și mi se pare logică zicerea înțeleptului, pentru că cei mai mulți, din  dorința de a avea, gândind că având tot mai mult, vor umple golurile existențiale unde verbul a fi ar trebui să fie mult mai prezent, cei mai mulți, zic, din mândrie, acceptă căderi și decăderi la limita moralității și legalității, sfârșind deseori lamentabil, marginalizați când pierd puterea ori, și mai rău, sfârșind brusc când, pe val fiind, se scufundă iremediabil în negura uitării chiar în momentul în care credeau că vor împărăți lumea, că nu doar degeaba i se spune bogatului la un moment dat: „nebune, la noapte vor cere de la tine sufletul tău și cele pe care le-ai strâns, ale cui vor mai fi”? Și ce minunat redă acest verset transformarea lui a avea în a fi, material vorbind, căci nu se pune întrebarea zicând: iar pe cele strânse cine le va avea, ci ale cui vor mai fi, deoarece pentru cei mai mulți a avea, echivalează cu a fi. Și când te gândești că mai e și întrebarea asta: „ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă dacă-și va pierde sufletul său și ce-ar putea omul să dea la schimb pentru sufletul său”? Nimic, vă spun eu, a fi (viu) este cea mai mare bogăție.

Merg des prin cimitir, repet, și văd pe câteva cruci scris așa: „din tot ce-am fost și ce-am muncit pe-acest pământ, nu m-am ales decât cu o cruce și-un mormânt”, un epitaf ce pecetluiește definitiv conjugarea celor două verbe într-un spațiu și timp în care nimic nu se mai mișcă, unde puterea nu mai există, bogăția nu mai are nicio valoare și viața nu mai rămâne decât palida fotografie a unei clipe ce, îngălbenindu-se în timp, va fi dată uitării.

Prin cimitire întâlnești pe cruci ceea ce oamenii au fost sau și-au dorit să fie, niciodată ceea ce au avut, fiindcă verbul a avea, fără a fi convertit în a fi, nu are  decât o valoare insignifiantă, e ca și cum, matematic vorbind, zerourile unui miliard le-ai muta din spatele lui 1, înaintea lui.

Așadar, în viață, cu ce stai înainte, cu ce defilezi, ce te reprezintă, cu ceea ce ai, ori cu ceea ce ești? Asta-i întrebarea!