PESCUIREA MINUNATĂ

 

Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o lăsase în urmă Argeșul în fosta albie înainte de a fi mutat un pic mai departe de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară, după ploile bogate, pa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream  spectacolul creșterii, ci și bogăția de după retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.

N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit, mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil „pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes.  Contează ustensilele, dar mai mare-i pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe, după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută (nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe, trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la cubulețele de brânză ori râmele de băligar (astea necomestibile), încercam orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.

M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de pescuit.  Nu prinseseră nimic, Petru mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce. Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și apostolilor să asculte  sfatul de a mâna mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos  (omenește vorbind )poate nu pescuise niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.

„Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață, când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea  noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei noastre.

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia, Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici. 

Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele, așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi, trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția cerurilor.

Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață, cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui iubire.

Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”

N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.

CU ARAMA PE FAȚĂ

 

 

Sunt foarte mulți cei care se tem de clovni, nu doar copiii se tem, ci și unii dintre adulți, un paradox, dacă te gândești că un clovn are menirea să înveselească pe cei din jur, nu să inspire teamă. Evident, totul pleacă de la mască, nu prea poți avea încredere într-un om cu mască pe față, nici măcar atunci când el se dă a fi cel care îți dorește binele. Trăim vremurile în care nu mai poți avea încredere nici în cei ce nu poartă măști vizibile, darămite în cei care, sub protecția măștii, sub zâmbetul turnat în material, nevăzut, rânjesc ori se încruntă fără nicio sfială.

Fața, chipul, reprezintă cea mai vizibilă parte a corpului uman, fiind cea care, prin părțile ei constitutive, prin așezarea elementelor (definite de biologie)  într-o anumită ordine și armonie, definesc o persoană în cele mai profunde și expresive momente. Mai sunt și animale care au față, seamănă enorm între ele, dar ca omul, să semene și totodată să se distingă atât de vizibil, nu există, pe fața omului distingându-se fără probleme, deseori, și aspecte individuale, intrinseci, până la însușiri ce țin de parte morală, temperamentală ori chiar psihologică.  Una peste alta, mai ales pentru cei care au memorie vizuală, un chip văzut odată nu poate fi uitat o viață, chiar dacă pe urmă vezi mii și mii de chipuri. Fiecare om e unic în felul său, chiar și gemenii așa-zis perfecți, fiind diferiți. Și dacă vorbim de chip, să nu-l confundăm cu chipul divin dăruit omului, care se referă la altceva, teologic spus, la rațiune, voință și simțire, în mod normal îndreptate spre Dumnezeu, dar la fel de corect și cu extindere către cei din jur.

Fețele se schimbă, biologic așa este firesc, trecerea prin timp își spune cuvântul și schimbările, chiar dacă nu le sesizăm în oglindă zi de zi, se observă fără probleme an de an. Problema este atunci când nu se schimbă doar fața (tot organismul), fizic vorbind, ci și fața omului, ceea ce-l definește ca trăire în raport cu sine și ceilalți, de ce nu, cu Dumnezeu. Într-o viață oamenii schimbă multe, unii schimbă casele, alții mașinile, unii își schimbă stilul de viață  (în rău sau bine), alții încearcă să-și schimbe sexul, destui care și-ar dori schimba părinții, dar asta nu se poate, nu mai zic de cei care își schimbă credința, crezul, încercând să-l păcălească pe Dumnezeu doar cu schimbarea de fațadă, câți oare nu schimbă placa după bunul plac, mai nimeni, din păcate, nu se schimbă radical, din interior, schimbând, precum lupii, doar părul, rămânând cu năravurile neschimbate, poate doar ascunse sub măștile de clovni atunci când avem interese în raport cu ceilalți.

Schimbările în bine ne înalță, oamenii care sunt împăcați cu sine, verticali și deschiși la urcuș, sunt mereu pozitivi. A fi vertical nu înseamnă neapărat a sta în picioare, drept, un om care îngenunchează poate fi mult mai vertical în rugăciunea sa decât unul care, stând drept, vede lucrurile distorsionat. Nu vreau să intru pe terenul minat al schimbărilor faciale prin diverse  intervenții non-medicale, nu e cazul să mă refer la filtre virtuale ori fardări de orice fel, deja aspectul fizic nu mai e o problemă, lumea suferă din cauza celor care se întâmplă în spatele fețelor intens prelucrate.

Pe Tabor am fost de vreo trei ori, recunosc, nu m-am schimbat (în mai bine) atât cât mi-ar fi plăcut, mai am mult de lucru la ceea ce mi-ar plăcea să prezint la judecată, dar urcând Taborul nu mi-am putut lua gândul de la ceea ce au văzut cei cinci martori (apostolii Petru, Iacov și Ioan, alături de Moise și Ilie), adică lumina cea neapropiată a slavei dumnezeiești, feerica strălucire care nu orbește, ci luminează, deschide ochii simțirii spre înțelegerea unor taine pe care omul, în toată istoria sa, nu le-a putut descifra decât parțial, fie în urma unor divine descoperiri, fie în mii de ani de studii ce nu se vor termina curând.

Nu e cazul să ridicăm pe omul îndreptat, schimbat, la cinstea de a fi așezat în vreo mandorlă de slavă, dar e momentul ca oamenii buni să fie mult mai apreciați într-o lume în care totul se mișcă de fațadă, încă mai este timp ca cei cu două fețe să fie puși alături de cei care au ajuns să-și dea arama pe față, lângă clovnii care degeaba mai fac giumbușlucuri, lângă cei care ar fi în stare să-și mituiască propria oglindă pentru a arăta un adevăr îmbrăcat în  minciună. Și ar mai fi ceva, pentru cei care spun că e prea multă lumină, când trăiești doar în întunericul, în bezna în care te vezi doar pe tine, n-ai cum să înțelegi ce înseamnă Tabor, că e locul în care urci pe pantele abrupte ale existenței, că unii ajung sus și se schimbă, că alții, prea grăbiți, se răstoarnă cu fața în jos, căutând tot spre bezna proprie în loc să privească spre înălțimile care cu adevărat le-ar da nu doar strălucirea unui chip cald și blând, ci și sens chipului divin pe care-l poartă.

PRIETENUL ANEVOIE SE CUNOAȘTE

 

În secolul în care like-ul și emoticonul sunt adevărate pârghii de legătură între oameni, sau poate nu; în era în care filtrele devin, zice-se, posibilități de susținere morală celor cărora nu le (mai) place cum arată și caută cu tot dinadinsul să semene cu idolii lor, mult prea mediatizatele VIP-uri, a căror viață, să fim sinceri, nu cred că e chiar șablonul ideal de urmat, chiar dacă, fiecare, având libertate de alegere, insistă ori abdică de la acest sentiment la un moment dat, în această lume în care prieteniile se numără online, prin mii, zeci de mii și milioane de urmăritori, cei mai mulți oameni, inclusiv cei care-s pe toate paginile, tot aproape singuri sunt, tot singuri vor muri, acel RIP și „nu te vom uita niciodată” devenind doar sloganuri pentru câștigat inimioare neînsuflețite.

Într-o pericopă evanghelică, cunoscută multora, găsim un pasaj în care, patru prieteni îşi duc amicul bolnav înaintea Mântuitorului.  Hristos, văzând credinţa lor, i-a spus slăbănogului: „iertate-ţi sunt păcatele”, primind, desigur, și vindecarea. Vorbind despre prietenii, suntem conștienți, mi-ar plăcea să cred că suntem conștienți că, cei mai mulți au prieteni doar când le este bine, când sunt sănătoși, adică până când nu le mai este bine, când devin săraci ori, și mai rău, bolnavi, când prietenii dispar încet, încet, fiecare cu scuzele sale, devenind străini de trecutul frumos al unor timpuri ce păreau de neuitat, viitorii îndoliați, sincer zic ei, care nu pot ajunge la înmormântare fiindcă „din păcate a intervenit ceva urgent”, postând lacrimogen despre câtă dragoste a trecut prin inima lor cândva, până a se depune pe artere colesterolul cel rău al nesimțirii.

Așadar, în textul evanghelic amintit, bolnavul e vindecat datorită credinței prietenilor săi, credința și, de ce nu, credincioșia cu care l-au purtat, cred, nu doar până la picioarele lui Hristos, ci și înaintea doctorilor vremii, cei care, cu siguranță, au încercat să facă tot ce au putut pentru a-l pune pe picioare pe slăbănogitul ce nu a fost șters din lista scurtă a celor ce i-au fost mereu aproape. Să mai vorbim de a vizita pe cel bolnav, de a deveni empatici și în viața reală, nu doar în fața ecranelor, de a dona sânge ori de a-l duce pe cel bolnav, dacă cere (și bine ar fi să facă asta) și la Sfânta Liturghie, să fie în comuniune și comunitate? Cer prea mult, știu, de aceea, să ne gândim că suntem în listele multora, că avem pe alții în listă și, fără discuție, între noi există butonul unfollow, cel care ne ține aproape doar când avem interes, căci în restul timpului suntem departe unii de alții, departe de normalitate, de unitatea în credință și de încredințarea că prietenia nu este instrumentul prin care, cu ajutorul celorlalți, să ne rezolvăm treburile când ne place, ci este puntea de legătură între sufletele și mințile ce rezonează pe același portativ, pe intervalele în care regăsim și note de tristețe, și note de bucurie.

A avea prieteni de conjunctură, adică lingușitori, deschiși la clevetire ori fără niciun scrupul de a se gudura pe lângă cineva doar pentru niște bani, poziții, funcții ori influență, a avea astfel de prieteni e doar o înșelăciune, vor fi primii care te vor vinde, care te vor lăsa să zaci în suferință ori să mori cu zile, cei care, fără să clipească, nu doar că vor depune mărturie împotriva ta, ba chiar vor găsi și alte argumente cu care să te înfunde, firește, doar pentru că li se promite de la alți viitori (aparent) prieteni alte beneficii.

Din nou îmi vin în  minte cuvintele Scripturii, „văzând credința lor”, din nou îmi aduc aminte că cei care strigau osanale, acum două milenii, celui pe care-L numeau Mântuitor, au strigat la câteva zile cuvinte de acuzare, spre răstignirea unui nevinovat și, odată cu El, ceea ce a însemnat prietenia,  a Lui vindecătoare, a lor, acuzatoare.

Retoric întreb, câți prieteni aveți cu adevărat? Câți prieteni ați putea suna la orice oră, indiferent de conjunctură, care să fie alături de voi la o mare încercare? Câți prieteni aveți care ar sta alături de voi, de ce nu, două ceasuri la rugăciune, căci, să fim serioși, măcar cei care ne declarăm credincioși, în cele din urmă tot la picioarele lui Dumnezeu vom ajunge.

Prietenul adevărat, să fim sinceri, anevoie se cunoaște, la nevoie se arată, în rest, suntem doar distribuitorii unor emoticoane care, deși la prima vedere denotă o prietenie de nezdruncinat, nu-s decât rutinata activitate virtuală prin care ne arătăm trecerea prin pagina unor prieteni, superficiala prezență în viața celor care ne răspund la fel de amical la interacțiuni, căci mulțumim doar unora și le urăm doar altora, pe ceilalți îi băgăm în categoria „tuturor”, adică a celor care din cauza/datorita mulțimii mesajelor, nu le putem răspunde, cei care nu prezintă importanță fiindcă nu au funcții, putere ori notorietate.

Nu degeaba spune Solomon, înțeleptul că „săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr”, fiindcă nu e nimic nou sub soare și, mai nou, contează doar numărul prietenilor și al urmăritorilor, nu și calitatea lor.

AL NAIBII RĂU, DRACUL

 

Între angelicele închipuiri ce vin din mândrie și nebănuitele lucrări ce vin din smerenia prefăcută nu e prea mare diferență, căci mândria te înalță prin luminarea excesivă a gândurilor ce par a veni din prea multa ta știință  și, la fel de bine,  smerenia prefăcută te ridică prin îngenuncherea de fațadă, prin rugăciunea gurii departe de cele ale sufletului.

Dracii, în cea mai simplistă prezentare, sunt cei care își bagă coada acolo unde lucrurile merg cum trebuie, și nu toată coada, ca să fim preciși la centimetru, ci doar vârful, cât să-și facă loc, exact ca în interesanta poveste cu încurcarea ițelor, poveste pe care, mai mult ca sigur, o știe orice muritor. Evident, dacă am sta de povești, Dănilă Prepeleac ori Ivan Turbincă ne-ar da curaj în lupta cu nevăzutele puteri, am spune că omul e dat naibii, cum zice românul, când îl corconește pe diavol, și că, oricât ar fi dracul de viclean, omul e și mai și, făcându-se frate cu drăceștile arătări pentru a trece orice punte ivită pe drumul vieții.

Spun unii părinți că temnița cea mai  de temut nu e cea în care ți se ia libertatea, ci cea în care te simți bine, nu liber, ci bine, exact starea pe care o definim ca fiind păcat, momentul în care te complaci în gânduri ori lucrări care nu sunt morale, uneori nici legare, dar care ridică pe lângă om ziduri din ce în ce mai înalte, pereții pe care-i ridicăm în săvârșirea răului crezând că nimeni nu ne poate vedea ori atinge.

Gardienii nevăzuți ai momentelor în care oamenii își fac mendrele, dracii, se răzvrătesc deseori la întâlnirea cu dumnezeirea. Ei, apofaticii teologi, care cunosc Scriptura mai bine decât toți sfinții la un loc, ei, stăpânitori ai văzduhurilor în care se duc cu mintea, în slavă deșartă, mai marii lumii, ei, care se fac pernă moale pentru genunchii celor care se târguiesc cu Dumnezeu pentru mizerabile dorințe, ei, geloșii (pe om) diavoli, nu doresc niciodată cu adevărat binele celor care poartă chip divin, străjuind nu doar casele oamenilor, ci și mormintele celor deja mutați de  aici, ținând departe pe oameni de Dumnezeu prin puerile îndeletniciri și, încercând să-l îndepărteze pe Dumnezeu dintre oameni semănând în sufletele bieților muritori, deznădejdea și necredința.

Mă gândeam zilele trecute la disperarea celor care își pierd agoniseala ori pătimesc material. Cei mai mulți sunt demni de milă, nu de a se face milostenie cu ei, ci de compătimit pentru felul în care pun în aceeași balanță ceea ce au cu Dumnezeu, ceea ce sunt cu ceea ce și-ar dori să dobândească. Mare înșelare, căci cei mai mulți, fie au uitat de unde au plecat, fie uită că la un moment dat vor coborî. Alții, în toată alergarea, uită de libertate, arma cu care poți înfrunta nu doar prezentul, ci și viitorul, libertatea fiind, pentru omul modern, fructul oprit și deopotrivă dorit, închis, din fericire, interzis chiar, celor care și-au pierdut libertatea timpului în încercarea de a fi, deopotrivă, atât păstori ai porcilor pe care nici dracii nu-i suportă, cât și stăpâni ai acestora, devenind slugi date naibii ale acelorași draci aparent bine intenționați.

Chinuirea vine înainte de vreme, remușcările tardive și neînsemnatele semne de îndreptare nu păcălesc pe nimeni, mândria și falsa smerenie nu-s ușor de învins, cei mai mulți se îneacă în marea acestor încercări, chiar și pentru ei țărmurile sunt înalte, mult prea înalte ca să poată scăpa în hazardata aruncare din calea judecății.

„Părinte”, mi-a zis o femei într-o zi, „e al naibii rău, dracul, pe mulți drepți ai strâmbat, pe mulți buni i-a sucit”.  N-am contrazis-o, nu sunt nici atât de drept și nici măcar de bun încât să pot desluși multe din tainele dumnezeiești, dar am strâns destulă experiență încât să admit că niciodată nu trebuie să-l subestimezi pe diavol, nici atunci când fals te ridică cu mândria, nici măcar atunci când, în genunchi fiind, ai impresia că deja ai atins cerul.

Al naibii de greu, cum ar zice unii.

DIN GURA PĂMÂNTULUI SPRE POARTA CERULUI

 

Copil fiind, într-o vară, la începutul treieratului, am rămas surprins de gestul unui om simplu de la țară, în combina ori tractorul căruia mai urcam noi, copiii, pentru a pune întrebări despre toate manetele, butoanele ori sculele aflate în cabină.

Înainte de a urca în combina ce trebuia să dea piept cu lanul de grâu, și-a făcut o cruce mare, a îngenunchiat și a sărutat pământul, apoi o altă sfântă cruce și la treabă. Eram surprins, da, știam că te închini la biserică și-acasă, nu în mijlocul câmpului. „Taică”, mi-a zis, „pământul ăsta al nostru e sfânt, e sânge în el la tot pasul, n-are gură să spună, dar tot ce prinde rădăcină în el și rodește, din sângele celor care au murit pentru el se adapă”.

N-am înțeles nimic atunci, nici n-aș fi avut cum, eram de-o șchioapă, abia intrasem pe băncile școlii. Mai târziu am înțeles și, acum, firește, mă cutremură acest sentiment, că pământul românesc a fost apărat cu sângele înaintașilor ce au luptat cu toți ce ce veneau peste noi, indiferent de punctul cardinal din care veneau, a fost scăldat în lacrimile celor rămași acasă și sfințit de sângele celor care, în lucrarea credinței, au rodit în sfințenie, mușcând în săraca lor avuție din îmbelșugata veșnicie.

Poporul român are sfinți desculți, zdrențele lor fiind transformate în veșminte de lumină, colibele ori peșterile lor de-aici fiind acum, dincolo, locaș de conviețuire în lumina lină a Sfintei Treimi. Avem sfinți erudiți, slovele lor au dat glas limbii române în timpurile în care ni se impuneau limbile occidentului ori ale răsăritului, datorită lor Sfânta Liturghie s-a cântat în graiul românesc peste veacuri. Avem mucenici, toți unul și unul, „de la vlădică până la opincă”, țărani cu școala vieții și domnitori cu viață școlită, copii și bătrâni, femei și bărbați, trecuți prin foc și sabie, dând răspuns asupritorilor în fața ghilotinei, din același loc, răspunzând lui Hristos, Cel care,  pe capetele stropite de sângele muceniciei, din iubire,  le-a așezat cununile sfințeniei, ca răspuns la cele scrise de Apocalipsă celor care strigau de sub jertfelnic: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.” Căci, da, numărul mucenicilor nu s-a terminat, iar timpurile ce vor veni, grele și foarte grele, vor umple lăcașurile cerești de mărturisitori ai adevărului ce din Adevăr izvorăște. Avem drepți și cuvioși, rugători, fiecare dintre ei, cei care au primit sfințenia pentru modestia vieții lor și pentru smerenia trăirii lor, blânzii fericiți ai timpurilor în care strâmtorarea nu i-a abătut de la viața lor curată. Avem trăitorii, moșii și strămoșii noștri, bunicii noștri, cei care în simplitate, cu mult și puțin, au încercat să crească curat și curați, dedicați și cu respect, în credință și dragoste.

E plin pământul românesc de sfinți, cunoscuți și necunoscuți, trăitori în zorii creștinismului ori de-a lungul secolelor până azi, pilda lor, fiind, pentru cei care vor să le urmeze măcar o parte din viața plină de credință, un hrisov ce nu poate fi șters de trecerea timpului, fiind actualizat mereu cu numele celor care se adaugă în ceata celor încununați cu lumina veșniciei.

Da, Duminica a 2-a după Rusalii despre este vorba, despre sfinții români, despre cei care și-au lăsat amprenta în istorie prin pilda vieții, au îngrășat pământul prin sângele plin de viață și au îmbogățit cămările neamului românesc din sălașul Cerului.

Nu știu câți dintre noi sărutăm pământul cu închinare când plecăm la muncă, dar cu siguranță, măcar uneori, să ne aducem aminte că aproape la tot pasul, pe unde noi călcăm, au călcat sfinți și că, zdrențele celor desculți, alături de mitrele slujitorilor și coroanele domnitorilor s-au transformat, prin credință, în cununi de lumină, darul lui Dumnezeu pentru cei vrednici.

Chiar, „de-ar avea pământul gură să spună”... .

 

UN CAL PUTERE

 

Într-o lume din ce în mai robotizată, în timpurile în care calul devine doar un animal de poveste, întâlnit rareori pe câte un drum lăturalnic ori, când ți-e lumea mai dragă, în trafic, blocând rândurile de mașini mânate de cai putere, în această lume, chiar și uneltele din gospodăriile noastre, multe dintre ele,  pentru caii lor putere le folosim.

În urmă cu mai bine de patru decenii, pe când caii încă se mai potcoveau ca-n vechime, nu precum puricele din poveste,  cu 99 oca de fier, dar cu potcoave înroșite-n dogoarea focului întețit de foale, în vremea aceea zic, când noi, copiii, adunam potcoavele de prin colbul ulițelor spre a le arunca apoi, pe spate, crezând că ne vor aduce noroc, pe-atunci zic, calul putere nu avea explicație doar în cărțile de fizică, academic, ci și pe malul șanțului, în formule greu de înțeles pentru țâncii ce se strângeau grămadă pe lângă bărbații ce se întorceau osteniți de la CAP, la cârciumă, să-și facă poftă de mâncare cu vreo tărie. Căci pe-atunci, zic asta pentru cei mai tineri, caii și căruțele erau pe drum la orice oră, bicele șfichiuiau aerul și zăbalele/strunele erau la mare căutare pentru caii nărăvași.

Discuțiile, inevitabile de altfel, porneau mereu polemici fără de sfârșit, mereu două tabere, aceleași contraziceri. Care cal e mai bun? Mârțoaga ascultătoare ce nu trage decât căruța goală ori nărăvașul greu de strunit care trage totul? Gloaba care se lasă periată ori buiacul pe care abia pui mâna? Ori, mai ziceau cei pățiți că, la ce bun să ai cal dacă mergi pe lângă el ori, avându-l,  tot tu împingi la căruță. Noi, copiii, ne prăpădeam de râs, dar totul e cu socoteală, căci acum, mare, gândind că nu am spor cu utilajul meu ce are destui cai putere pentru treaba ce o face, am venit la vorba celor bătrâni, împingând, spre a ajuta, mârțoagele putere ale mașinăriei, căci caii putere, uneori, sunt doar pe etichetă, iar vina o poartă cel ce face achiziția, stăpânul, că nu alege decât firma, fără a căuta la dinți, cum făceau geambașii cândva.  Și-apoi, am găsit și-n Scriptură, tot acum, mare, cum că unii cai așa sunt de apreciați încât stăpânii lor le fac toată treaba. Iată: „am mai luat seama la încă un rău de sub soare, ca o greşeală care porneşte de la stăpânitor:  nebunul este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos. Am văzut robi călări pe cai şi căpetenii mergând ca robii pe jos. Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe.” Ecclesiastul 10, 5-8.

Să mai vorbim despre caii din poveste, năzdrăvanii de se hrăneau cu jar și zburau peste norii cerului? Departe de adevăr, azi nu găsești unul să tragă o brazdă sănătoasă, să „meargă singur” printre rânduri „dansând” la comenzile ce vin dinspre hățurile celui care ține biciul nu pentru a lovi, ci doar ca aduce aminte a faptului că neascultarea, ieșirea din rând, strică toată recolta.

Trăim timpurile în care calul putere a rămas doar formula care să determine forța cu care o greutate (75 kg), împotriva forței gravitaționale, este ridicată de la sol într-o secundă, căci astăzi, chiar dacă oferta este generoasă, în sute de CP, a scăzut calitatea celor care au hățurile, a celor care n-ar mai pune umărul să scoată mârțoaga din încurcătură și nici să strunească nărăvașul din smucitură. Azi e simplu, schimbi calul, dacă se dovedește gloabă o dai repede pe lucru de nimic, dacă-i nărăvaș, nu-l îmblânzești, îl dai spre sacrificare. 

Dincolo de caii putere, de forța mașinilor ori chiar a nobilului animal pomenit, rămâne omul. Nu avem definiție pentru „om putere”, dar trebuie să conștientizăm că puterea unui om este limitată, fizic vorbind, nelimitată în gândire, ca potență, desigur, iar în trăire și voință poate fi accelerată în funcție de cât de mult i se dă libertate în lucrare, având deasupra doar biciul conștiinței, struna cumpătării și hățurile echilibrului.

Trageți cât puteți acolo unde sunteți și lucrați în bucurie acolo unde vă este ascultarea fără a vă păsa că alții pot mai mult, în definitiv, sincer, nu știm niciunul ce sarcini grele poartă ceilalți, chiar dacă uneori ni se pare că-i căruța goală.

VREAU SĂ MĂ VĂD!

 De câte ori clipim într-o zi? Presupun că de sute ori chiar mii de ori, în definitiv e doar un act fizic voluntar ori involuntar menit să cureţe ochiul de mizeriile vizibile ori micrometrice ce pot dăuna vederii. Medical vorbind, vederea este funcţia  prin care imaginile captate de către ochi sunt transmise pe căile optice (celule retiniene şi ganglionare, nerv optic, chiasma optică) la creier.  De câte ori în viaţa noastră, trezindu-ne din somn, am deschis ochii şi am încercat să ne privim în oglindă, fără să ne gândim că, deși noi ne cunoaștem, bine cei din jur ne percep altfel?

Doamne, vreau să văd! Acestea sunt cuvintele orbului vindecat de Hristos. El a fost vindecat de orbire prin tina (noroiul) făcută din pământ. Şi cum altfel, din moment ce pământ suntem după trup, pământul a plinit/vindecat pământul și apa Siloamului a spălat întinăciunea.  Orbul a vrut să vadă, căci orb se născuse, iar hrana sa era mila celorlalți. A vrut să vadă ceea ce doar simțise, a vrut să vadă cele pe care le-a mirosit şi gustat. Orbul a vrut să se vadă pe sine. Putea spune   „Doamne vreau să mă văd”, dar pe sine se știa bine, nu văzuse restul creației, ceea ce era în jurul său. 

Cum se vede omul pe sine? Cum ne vedem noi pe noi înşine? Avem în privirea noastră, cea către noi îndreptată, liniştea smereniei și a păcii interioare? Întrebări retorice, căci fiecare  se priveşte pe sine cu admiraţie, cu îngăduinţă iar uneori chiar cu mândrie.

Aşadar, mă privesc eu pe mine însumi fără amnezia indusă de fardarea viclenei mândrii? Mă privesc lipsit de încătuşarea obroacelor concentrate pe pleoapele slăbite şi incapabile de a vedea adevărul? Cu siguranţă,  de cele mai multe ori, nu. De cele mai multe ori, cu ochii deschişi, larg deschişi, nu vedem decât ceea ce ne place să vedem, nu vedem decât  lucrurile  ce ne aduc satisfacţie, pe ceilalți tratându-i cu indiferență iar lucrurile, după felul lor, fără importanță..

Ori, deseori, privindu-ne, dacă nu ne vedem cine suntem cu adevărat, cum putem privi cu adevărat pe cei din jur? Ştiu, se mai întâmplă uneori ca, scârbiţi fiind de gândurile ori faptele noastre, să nu ne placă de ceea ce vedem în oglindă, iar în oglinda conştiinţei cu atât mai puţin, că e neştearsă şi nu arată adevărul clar.

Așadar, dacă pe noi nu ne vedem decât cum ne place, dacă pe cei din jur îi vedem aşa cum ne convine, Il mai putem vedea pe Dumnezeu? Când suntem în bezna orbirii definitive şi simţim că nu avem scăpare, strigăm: vreau să văd. Când suntem luminaţi doar de autosuficienţă, suntem, de fapt,  orbi sufleteşte, mulţumiţi doar că cele pe care le cerșim de la viață  ni se dau tocmai pentru faptul că-n mândria noastră nu vedem adevărul și măsura lucrurilor. 

 

Voi, sincer,  vedeţi? Că eu, unul, sunt orb uneori. De aceea strig: Doamne, vreau să (mă) văd!

GÂNDURI DIN LUMINĂ

 

Gândesc, acum, matur, că raportându-ne la trăirile noastre sufletești și, implicit la prezența  noastră în biserică, că nu există o perioadă mai plină de bucurie decât aceasta, pascală, iar mărturia mea poate fi întărită de mulți, căci nu cred să fi existat copil care, la vremea sa, să nu fi așteptat nerăbdător deniile și învierea, cântatul Prohodului ori ciocnitul ouălor roșii, fiecare dintre aceste acțiuni, împărtășite cu alții, de fiecare dată în ocrotirea divină a timpului ce se sfințește în rugăciune. Și, să nu avem dubii, acesta nu-i un lucru valabil doar pentru copii, ci și pentru mulți dintre cei mari, socotind, firește, după numărul mare al celor care și-au rupt din tumultul cotidian pentru a fi împreună în rugăciune, comuniune și bucurie la sfintele slujbe.

Trăim timpuri inestetice, omenirea tot adună cicatrici pe fața-i și așa brăzdată de greșelile unui trecut încă neclarificat, cu decizii ambigue și arbitrare. Cu toate acestea, chiar și aceste timpuri, duc cu ele sensibile redescoperiri ale binelui, precum momente de regăsire a sinelui pe drumurile care, fie sunt la fel de grele ca Drumul Crucii, fie aidoma linelor zboruri în care vulturii își regăsesc echilibrul în liniile văzduhului.

Mărturisirile ascultate în ultima perioadă mi-au arătat încă odată faptul că noi, deși trăim în lumea ce se tot transformă încet, încet într-o golgotă mereu pregătită pentru răstigniri publice, deși avem printre noi tâlhari de suflete și, deopotrivă, gardieni plătiți pentru a distorsiona adevărul, putem transforma interiorul, adâncul sufletului, într-o permanentă înviere. Altfel, oarecum firesc, să ne fie frică de întuneric e omenește, de cel dinafară zic, dar să nu ajungem în trista situație de a ne fi frică de propria lumină, pentru că în viață, dacă nu arzi, nu luminezi pe nimeni. În acest sens, m-am bucurat din suflet să văd că cei pe care i-am botezat cu ani de zile în urmă,  copiii și tinerii ce au crescut și sub ochii mei, au devenit oameni în toată firea, responsabili, discuțiile cu ei devenind adevărate lecții de învățare din ambele părți, semn că cele predate cândva, rodesc prin timp mult mai frumos decât aș fi gândit vreodată.

Învierea a fost de fiecare dată o încercare, nici după aproape trei decenii de slujire nu pot stăpâni emoțiile ce apar înainte de a deschide ușile bisericii pentru a da lumină sutelor și sutelor de oameni care așteaptă afară strigarea binecunoscută. Nu din pricina rânduielii liturgice am emoții, ci pentru că în taina nopții redescopăr chipuri pe care le văd aproape zilnic, chipuri pe care le văd rar și, cu bucurie, chipuri noi, oameni care vin prima oară la noi, chemați, mai mult ca siguri, de oamenii cărora le-a priit lumina cuvântului semănat în slujirea noastră.

Am lăsat spre final bucuria de a fi între zeci de copii care, însoțiți de părinți și bunici, au participat la minunatul concurs pascal, cel de ciocnit ouă. Entuziasmul lor, emoțiile lor, dorința de a câștiga, de ce nu, ochii celor care stătea să plângă pentru că nu s-au calificat, fiecare dintre aceste stări poarte în ele o umbră de  și din lumină. Au câștigat toți, și nu de premii zic, ci de spiritul combativ de care au dat dovadă, de bucuria pe care au revărsat-o în biserică, de felul în care au știut să ne transmită nouă, celor mari, mesajul învierii, fiindcă primăvara vieții rămâne anotimpul în care nu se veștejesc niciodată sentimentele și dorințele.

Peste toate, ca să nu plictisesc, rămâne ideea despre care vorbeam mai sus, încadrată, desigur, în mesajul hristic, imperativul ce îndeamnă la bucurie. Noi trebuie să avem mereu învierea, lumina, în adâncului sufletului nostru. Indiferent cât de multe ar fi încercările și ispitele, cu sinceritate, ar trebui să ne bucurăm de micile momente de împlinire, să vedem mai mult partea plină a paharului, chiar atunci când în el sunt doar stropi de bucurie, nu doar întregul la care ne gândim mereu.

Învierea rămâne starea în care ne-am dori să ne găsească moartea și lucrarea în care trebuie să ne trăim viața. E ușor să primești lumina, e mai greu s-o păstrezi și, fără discuție să o dai mai departe celor care au rămas neluminați în bezna unor simpliste trăiri.

Nu sunt cel mai bun om în transmiterea luminii, nici cel mai luminat slujitor în purtarea ei, dar și așa, în neajunsurile mele, vă doresc tuturor să fiți purtători de lumină și bucurie, lipsiți de teamă și neajunsuri, mărturisitori ai unei învieri  în care să ne găsim locul nu doar aici, în efemera viețuire cât și dincolo de ea, în mult dorita veșnicie.

Hristos a înviat!  

A FI SAU A AVEA? ASTA-I ÎNTREBAREA!

Trec deseori prin cimitir, pe timpul verii aproape zi de zi, iarna un pic mai rar. Vara merg fie să erbicidez, fie să mai torn vreo alee ori să mai montez câțiva metri de gard, administrativ vorbind, căci, la diferitele slujbe specifice locului, merg ori de câte ori e nevoie. De fapt, doream să spun despre momentele în care doar merg acolo, de clipele în care îmi iau bicicleta și, pe poteca (scurtătura) dinspre cimitir, mă strecor pe sub crengile copacilor ce stau aplecate peste garduri spre locul în care crucile, așezate precum niște soldați mereu pregătiți de luptă, străjuiesc  mormintele celor ce la un moment dat au pierdut lupta cu verbele a avea și a fi, cel puțin pentru modul în care ele defineau, cândva, o stare de fapt, una palpabilă.

A avea, în clipa de față, într-un mileniu III în care ai zice că omenirea este la cel mai înalt nivel de cunoaștere, rămâne, din nefericire, verbul care domină planeta și, mai mult decât atât, dictează, subliminal, într-un procentaj amețitor, de la vlădică până la opincă, în mai toate hotărârile luate de oameni pe termen scurt, mediu și lung, în orice domeniu.

A avea, a poseda, a deține, în primă fază, reprezintă dorința omului de stabilitate, pentru ca mai apoi, aparent pentru supraviețuire, instinctul de a avea și mai mult, cât mai mult, anulează practic dorința de a fi. De altfel, a avea fără a da, fără a dărui, inhibă bucuria de a împărtăși, șterge posibilitatea sacrificiului și sigilează perspectiva înnobilării sufletești, a trăirii efective în care verbul a fi este liber, este necondiționat de vreun complement de mod, de timp ori de loc.

A avea, în anumite forme, capătă valențe nebănuit de periculoase, fiindcă și dorința de a avea putere cât mai mare, inclusiv de decizie, duce la dictatură, la anularea recunoașterii de sine și  la lipsa empatiei.

„Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decât să împarţi prada cu cei mândri”.

Așadar, n-o spun eu asta, înțeleptul Solomon o spune de vreo câteva milenii, deci, nimic nou sub soare. Și mi se pare logică zicerea înțeleptului, pentru că cei mai mulți, din  dorința de a avea, gândind că având tot mai mult, vor umple golurile existențiale unde verbul a fi ar trebui să fie mult mai prezent, cei mai mulți, zic, din mândrie, acceptă căderi și decăderi la limita moralității și legalității, sfârșind deseori lamentabil, marginalizați când pierd puterea ori, și mai rău, sfârșind brusc când, pe val fiind, se scufundă iremediabil în negura uitării chiar în momentul în care credeau că vor împărăți lumea, că nu doar degeaba i se spune bogatului la un moment dat: „nebune, la noapte vor cere de la tine sufletul tău și cele pe care le-ai strâns, ale cui vor mai fi”? Și ce minunat redă acest verset transformarea lui a avea în a fi, material vorbind, căci nu se pune întrebarea zicând: iar pe cele strânse cine le va avea, ci ale cui vor mai fi, deoarece pentru cei mai mulți a avea, echivalează cu a fi. Și când te gândești că mai e și întrebarea asta: „ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă dacă-și va pierde sufletul său și ce-ar putea omul să dea la schimb pentru sufletul său”? Nimic, vă spun eu, a fi (viu) este cea mai mare bogăție.

Merg des prin cimitir, repet, și văd pe câteva cruci scris așa: „din tot ce-am fost și ce-am muncit pe-acest pământ, nu m-am ales decât cu o cruce și-un mormânt”, un epitaf ce pecetluiește definitiv conjugarea celor două verbe într-un spațiu și timp în care nimic nu se mai mișcă, unde puterea nu mai există, bogăția nu mai are nicio valoare și viața nu mai rămâne decât palida fotografie a unei clipe ce, îngălbenindu-se în timp, va fi dată uitării.

Prin cimitire întâlnești pe cruci ceea ce oamenii au fost sau și-au dorit să fie, niciodată ceea ce au avut, fiindcă verbul a avea, fără a fi convertit în a fi, nu are  decât o valoare insignifiantă, e ca și cum, matematic vorbind, zerourile unui miliard le-ai muta din spatele lui 1, înaintea lui.

Așadar, în viață, cu ce stai înainte, cu ce defilezi, ce te reprezintă, cu ceea ce ai, ori cu ceea ce ești? Asta-i întrebarea!